România a adoptat, în sfârșit, Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2025–2030 – un document obligatoriu într-o regiune în care riscurile cresc mai repede decât reușește statul român să cumpere echipamente militare.

Deputatul Mihai Weber, șeful Comisiei pentru Apărare, a prezentat liniile mari ale noii strategii, iar la prima vedere pare totul în regulă: consolidare, reziliență, parteneriate, cuvintele „flanc estic” la locul lor, puțin NATO, puțin UE, o picătură de securitate cibernetică. Totul impecabil pe hârtie.

Numai că, în timp ce România își scrie strategiile, dronele rusești tot dau târcoale, războiul din Ucraina nu e nici pe departe aproape de final, iar lumea liberă pare tot mai fragmentată între interese divergente ale marilor puteri.

Așa că întrebarea nu e ce scrie în strategie, ci dacă România chiar poate să o pună în practică.

1. Profilul României pe flancul estic: ambiții mari, capacități încă fragile

Primul obiectiv al strategiei e consolidarea profilului României în NATO. Foarte corect, dar formularea ascunde un adevăr simplu: România e deja un pion esențial pe flancul estic… fără să aibă încă toate piesele pe tablă.
Adică:

• avioane puține,
• drone militare doar pe hârtie,
• apărare antiaeriană modernă insuficientă,
• baze militare la mare și uscat care încă se reconstruiesc,
• industrie de apărare în reconstrucție, la nivelul „atelierului”.

Strategia recunoaște indirect această fragilitate și o transformă în angajament: România trebuie să își consolideze profilul pentru că nu are alternativa în regiune.

Suntem exact între Rusia agresivă, Ucraina devastată și Marea Neagră militarizată. Restul sunt nuanțe diplomatice.

2. Parteneriatul Strategic cu SUA: ancora fără de care am fi la cheremul istoriei

Weber insistă pe întărirea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite.
E poate singura frază care nu are nevoie de traducere editorialistică.

România știe foarte bine un lucru: dacă ar fi să ne apărăm singuri, fără americani, am avea șanse mai mici decât are o bicicletă împotriva unui tanc.

În contextul în care actuala administrație americană își joacă propriile partide geopolitice – uneori complet imprevizibile –, trebuie să recunoaștem că România depinde absolut de angajamentul SUA față de NATO.
Strategia spune asta delicat; realitatea o spune brutal.

3. UE și cooperarea europeană: între ambiții comune și realități divergente

Cooperarea în cadrul Uniunii Europene e trecută la loc de cinste. Sigur că e necesară.
Dar aici e esența paradoxului românesc: Europa își dorește coordonare comună, dar când vine vorba de bani, armament, producție militară, fiecare stat membru își vede de interesele proprii.

România poate coopera, poate fi parte din proiecte, dar nu poate miza pe un scut european unitar – pentru simplul motiv că încă nu există.

E bine că strategia ține direcția europeană, fiindcă altfel am pluti în derivă.
Dar trebuie să fim realiști: dacă vine necazul, prima reacție va fi tot a NATO, nu a UE.

4. Amenințările hibride și cibernetice: capitolul unde România e cel mai vulnerabilă

Poate cel mai important punct menționat de Weber este creșterea rezilienței în fața amenințărilor hibride.
Aici, sincer, suntem cel mai în urmă.

Amenințare hibridă înseamnă:

• influență rusească,
• manipulare publică,
• atacuri cibernetice,
• intoxicări media,
• sabotaj economic,
• infiltrații în instituții.

România e o țintă ideală pentru că are:

• securitate cibernetică fragilă,
• instituții lente,
• populație vulnerabilă la propagandă,
• partide politice care uneori se conectează involuntar la fluxuri externe,
• dependențe energetice încă sensibile.

Strategia le recunoaște, dar rămâne de văzut dacă va exista curaj pentru măsurile reale: securizarea infrastructurilor critice, reforme în serviciile de informații, sancționarea propagandei ostile, investiții în digitalizare.

5. „Apărarea nu e un cost” – frază bună, dar într-o țară care încă numără banii

Weber spune o frază cu care nu putem decât să fim de acord: „Apărarea nu este un cost, ci o investiție”.

Însă România este o țară în care încă se ceartă oamenii pe fiecare procent din buget, unde cetățeanul mediu are salariu mic, iar investițiile în armată sunt privite de mulți ca lux, nu necesitate.

Adevărata provocare nu e să scrii o strategie frumoasă, ci să convingi populația că:

• da, trebuie să investim în drone,
• da, trebuie sisteme antiaeriene,
• da, trebuie bani în industrie de apărare,
• da, trebuie antrenamente, poligoane, logistică,

în timp ce viața de zi cu zi rămâne complicată.

6. Ce lipsește – și e esențial: industria de apărare și capacitatea națională de a produce

Strategia vorbește frumos despre cooperare, modernizare, capabilități.
Dar lipsește accentul ferm pe producția internă.

România nu poate avea securitate reală fără:

• fabrici de muniție,
• producție de drone,
• sisteme radar locale,
• reindustrializare militară,
• parteneriate reale cu industria privată.

Altfel, rămânem o piață de achiziții.
Puternici doar cât sunt dispuși alții să ne vândă.

Strategia e bună… dar România trebuie să devină capabilă să o aplice

Documentul adoptat azi arată bine.
Scris corect, justificat, în linia NATO și UE, cu termeni serioși.
Dar strategiile românești eșuează de obicei nu la idee, ci la execuție.

Pentru următorii cinci ani, întrebarea nu va fi „ce prevede strategia?”, ci:

România are voința, banii și curajul să își construiască apărarea pe bune?

Dacă răspunsul va fi „da”, atunci acest document chiar contează.
Dacă răspunsul va fi „aproape”, „în principiu”, „vedem”, atunci va deveni încă o strategie frumoasă, îngropată în sertarele unui stat care, la capitolul securitate, încă supraviețuiește între realitate și speranță.

Găurile negre ale Strategiei

Implementarea: cine face ce, cu ce bani și până când?

Strategia e foarte ambițioasă la nivel de formulări („România trebuie să-și extindă influența”, „creșterea capacității de luptă”, „reziliență națională” etc.), dar:

• nu există termene concrete pe multe obiective;
• nu vezi clar „cine răspunde” pentru ce – minister, agenție, serviciu, autoritate civilă;
• partea de finanțare rămâne generică (nu există un minim de traiectorie: cât % din PIB în apărare + industrie de apărare + reziliență civilă, nu doar „2%+ la NATO”).

Cu alte cuvinte, direcția e bună, dar harta de execuție e în ceață.

Apărarea civilă și protecția populației – tratate mult prea vag

Documentul recunoaște riscul unui conflict de lungă durată lângă granițele noastre, dar:

• nu detaliază aproape deloc cum arată apărarea civilă: adăposturi, proceduri de evacuare, educație publică, alerte, instruire de bază pentru populație;
• nu e clar ce se întâmplă cu infrastructura critică în scenariu „război serios la ușă”: spitale, energie, comunicații, administrație locală.

E fix zona în care România e cel mai vulnerabilă: nu atât la nivel de concepte NATO, cât la nivel de „ce facem cu oamenii în caz de ceva?”.

Industria de apărare: multă vorbă, puțină planificare

Strategia vorbește despre modernizarea armatei și capabilități, dar:

• nu există o viziune clară de reconstrucție a industriei de apărare locale (muniție, drone, sisteme C4I, mentenanță),
• nu apar obiective de tip: „cutare procent din achiziții să fie produs în România / offset real / parteneriate industriale concrete”.

Fără industrie proprie, rămânem clienți dependenți, nu actor strategic.

Serviciile și noile puteri tehnologice: multă securitate, puțină transparență

Strategia împinge zona de „securitate cibernetică”, „inteligență artificială”, „parteneriate public-private” pe noile tehnologii, dar:

• nu construiește în oglindă mecanisme de control civil și transparență reală asupra serviciilor și autorităților care vor primi aceste instrumente;
• nu e clar cum sunt împiedicate derapajele: cine verifică, cine auditează, cine raportează public, cum se evită transformarea „securității” în pretext pentru supraveghere excesivă.

E o gaură neagră clasică: „dăm puteri, vedem noi după”.

Dezinformare, spațiu digital și drepturi: limbaj ambiguu

Pe partea de amenințări hibride, strategia e corectă conceptual, dar:

• lasă loc de interpretări la capitolul dezinformare / conținut online – adică poți citi textul și ca pe o invitație la „gestionare”, și ca pe o portiță pentru viitoare tentații de cenzură, dacă nu e dublat de garanții ferme;
• organizații specializate pe drepturi digitale au atras deja atenția că lipsesc garanții explicite pentru libertatea de exprimare și protecția datelor, în timp ce atribuțiile statului cresc.

Pe scurt: se simte tentația de a securitiza internetul fără să fie betonate contragreutățile democratice.

Corupția – menționată, dar nu „operaționalizată”

Strategia recunoaște corupția ca amenințare de securitate națională – pas important – însă:

• nu merge până la capăt cu un cadru clar: ce înseamnă asta în termeni de reformă a achizițiilor militare, a serviciilor, a instituțiilor-cheie?
• nu apar legături ferme cu întărirea reală a procurorilor, protecția avertizorilor, auditarea marilor contracte de apărare etc.

E mai degrabă formulare „corectă conceptual” decât angajament dur.

Resursa umană: rezerviști, pregătire, moral

Se vorbește de „capacitate de luptă” și „modernizarea armatei”, dar:

• nu găsești o viziune clară despre cum reconstruiești rezerva, cum motivezi tinerii, cum modernizezi recrutarea și instruirea;
• nu apare limpede o strategie pentru păstrarea specialiștilor (IT, cibernetic, tehnic) în uniformă, nu în sectorul privat sau afară.

Într-un război modern, oamenii sunt la fel de importanți ca tehnica. Aici textul e foarte subțire.

„Proiectarea influenței” – fără instrumente concrete

Strategia spune frumos că România trebuie să-și proiecteze mai ferm interesele în regiune.

Dar nu explică:

• cum arată instrumentele de influență: diplomație publică, mass-media externă, cooperare cu diaspora, cultură, think-tank-uri, industrie;
• cum se întăresc serviciile externe, corpul diplomatic, capacitatea de analiză strategică.

E ca și cum ai scrie „vreau să fiu influent” pe o agendă fără să notezi niciun pas concret.

Procesul de consultare – foarte strâns, cu risc de „bifat procedura”

Organizații civice semnalează că:

• termenul pentru trimiterea pozițiilor a fost 22 noiembrie,
• CSAT a avizat strategia pe 24,
• iar acum deja e adoptată de Parlament.

Adică există un dubiu rezonabil că feedback-ul societății civile a fost integrat serios.
Nu e o gaură neagră de conținut, ci una de legitimitate și încredere.

De ce Strategia de Apărare e mai mult un „document de intenții”?

1. Pentru că nu are cifre.

Orice strategie serioasă lucrează cu:

• termene,
• bugete,
• procentaje,
• jaloane,
• responsabilități nominale.

Aici avem doar „România trebuie să…”.
Fără „până la data X”, „cu bugetul Y”, „instituția Z livrează”.

E ca un plan de slăbit în care scrii: „trebuie să mănânc mai sănătos”.
Ok, dar cât, ce, când, cum?

2. Pentru că nu are mecanism de verificare.

Cine verifică implementarea?
CSAT? Guvernul? Parlamentul? O comisie? Nimic nu e clar.

Fără cineva care să te ia de guler și să-ți zică:
„Ai promis asta. Ai făcut-o?”,
strategiile rămân postere frumoase.

3. Pentru că nu există sancțiuni pentru ne-implementare.

Dacă Armata nu livrează?
Dacă industria de apărare nu se mișcă?
Dacă serviciile nu aplică?

Zero consecințe.

Strategia pleacă de la premisa greșită că instituțiile românești fac ceva pentru că „așa scrie într-un document”.
În realitate, fac doar ce sunt obligate sau presate să facă.

4. Pentru că nu atinge punctele sensibile.

Adică nu intră în conflictele reale:

• corupție în achiziții,
• lentoare în modernizare,
• lipsa apărării civile,
• dependență completă de SUA,
• industria de apărare aproape prăbușită,
• competiție internă între servicii.

Strategia le menționează vag, nu le tratează frontal.

Asta e ca și cum ai scrie o strategie antifurt în cartier, dar nu menționezi băieții care fură de fapt.

5. Pentru că e scrisă în limbajul „ne angajăm să ne angajăm”.

Formulări tipice:

• „România se va implica activ…”
• „Vom consolida…”
• „Vom aprofunda cooperarea…”
• „Vom crește reziliența…”

Fără verbul ăla important:
„Vom face X prin măsura Y”.

Nu există teancul de măsuri concrete, obligatorii, verificabile.

6. Pentru că realitatea militară a României e mult în urma ambițiilor declarate.

Strategia vorbește ca o țară care are:

• apărare antiaeriană completă,
• drone operaționale,
• industrie robustă de armament,
• soft power regional,
• infrastructură militară modernă,
• rezerve instruite,
• capacitate de producție.

În realitate:

• sistemele AA sunt încă insuficiente,
• dronele sunt pe contracte, nu pe cer,
• industria e la sub 10% din potențial,
• soft power aproape zero,
• rezervele sunt o glumă,
• infrastructura e lent modernizată.

Strategia pare scrisă pentru o Românie ideală, nu pentru România reală.

DA, strategia e un document de intenții. Bune. Dar tot intenții.

Are direcții corecte.
Are ambiții necesare.
Are un limbaj modern, occidental, NATO, ca la carte.

Doar că nu are scheletul pe care se construiește o strategie autentică.

E mai degrabă:

• un manifest,
• un cadru conceptual,
• un document de poziționare.

Dar nu un plan operațional, nu o hartă, nu un mecanism de transformare reală. Deocamdată.