Strigătul zilei: „Nu mă suna, Lia! Saltă-mă direct”

Profesorul Cristian Păun îi scrie Liei Savonea și spune, pe nume, ce mulți români gândesc de ani întregi. A publicat o scrisoare deschisă către Lia Savonea, președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar textul are meritul rar de a nu se ascunde după perdele de catifea instituțională.

Este o izbucnire publică, dură, apăsată, dar perfect explicabilă într-o țară în care justiția pare, de prea multe ori, mai preocupată de propriile privilegii decât de dreptatea cetățeanului.

Cristian Păun este profesor universitar de economie la ASE București, specialist în finanțe internaționale și unul dintre economiștii publici cunoscuți pentru criticile dure la adresa risipei bugetare și a privilegiilor de stat.

Păun începe direct, fără reverențe inutile:

„Dragă Lia…

Justiția matale, că este a lu’ matale, este praf și pulbere. Țăndări. Una din cauzele majore pentru haosul în care ne aflăm azi! Unul din cele mai închise sisteme. O castă privilegiată. Ahtiată după pensii speciale. Nu după dreptate. Dreptatea noastră, nu a lor. Pensiile speciale ale lor, nu ale noastre. De la noi, pentru ei.”

Este, probabil, una dintre cele mai concentrate descrieri ale prăpastiei dintre cetățean și sistem.

Omul obișnuit vede dosare prescrise, prejudicii nerecuperate, procese întinse până la epuizare și o castă care cere respect, dar nu pare dispusă să ofere socoteală.

Statul de drept, varianta cu epoleți și pensii speciale

Critica profesorului merge mai departe și lovește exact acolo unde doare: în costul uriaș al unui sistem care cere tot mai mult și livrează tot mai puțin.

„Justiția de la noi este astăzi cea mai mare gaură în buzunarul nostru. Este departe de a fi un bun public. Mai degrabă, un rău. Plătim scump pentru mai nimic. Ineficiență maximă. Statul de drept este „de drept” când ai justiție. Când nu, este nedrept. La noi este „de drepți”, în epoleți. Este despre pensie, nu despre recuperarea pagubelor.”

Aici nu mai vorbim doar despre o nemulțumire emoțională.

Vorbim despre o realitate toxică:

justiția care nu recuperează prejudicii,

nu pedepsește la timp,

nu apără victima

și nu inspiră încredere…

… devine o instituție scumpă, rece și inutil de solemnă.

Prescrierea, sport național cu robe

Un alt punct devastator este cel al prescripțiilor.

România a ajuns să trăiască periodic același spectacol absurd: dosare mari, ani de anchete, ani de procese, declarații grave, apoi finalul de operetă — s-a prescris.

Vinovații respiră ușurați, victimele (de regulă noi, fraierii) rămân cu paguba, iar sistemul își aranjează roba și merge mai departe.

„Mai mult, dragă Lia, Justiția de la noi este, mai degrabă, despre prescriere, nu despre celeritate. Este despre grija voastră pentru agresori, nu pentru victimele acestora. Despre nedreptate, nu dreptate.”

Aceasta este acuzația care ar trebui să zguduie orice instituție serioasă.

Numai că justiția românească a dezvoltat o formă specială de surzenie instituțională. Aude doar ce-i convine.

La critici, reacționează cu superioritate. La privilegii, cu viteză maximă.

„Nu mă suna, Lia! Saltă-mă direct”

Finalul scrisorii este construit ca o provocare ironică, aproape teatrală, dar tocmai aici se simte furia acumulată în societate.

Păun împinge sarcasmul până la capăt:

„Dragă Lia, te rog să mă adaugi și pe mine pe listele tale negre. Vreau și eu la un Canal. Mi-ar plăcea să mă lași să îmi aleg Canalul. Știu că nu o vei face. Ție îți place să ne dai tu Canalul pe care îl merităm. Cu noi vei fi aspră, nu „cu suspendare„.

Și, dragă Lia, să nu mă suni înainte. Nu insista. Nu mă suna, Lia! Saltă-mă direct. Bagă-mă în dubă! Asta merit! Dragă Lia… Îndrăznești? Hai!”

Dincolo de tonul mușcător, scrisoarea prinde un sentiment tot mai răspândit: justiția nu mai pare a cetățeanului, ci a celor care o administrează. Iar când o instituție publică ajunge să fie percepută ca o cetate de privilegii, problema nu mai este imaginea.

Problema este fondul.

Lia Savonea poate ignora textul.

Sistemul poate ridica, din nou, din umeri.

Dar întrebarea rămâne pe masă, grea și simplă: cât timp mai poate această anume justiție cu j mic să ceară respect, când produce atât de puțină încredere?