Suveranismul ca marfă electorală: cum au început toți să tragă cu ochiul spre aceeași pradă politică

România trece printr-un proces tot mai vizibil de „suveranizare” politică, nu în sensul vreunei doctrine coerente, ci în sensul mult mai banal și mai periculos al unei adaptări oportuniste la cifrele bune din sondaje. Când un curent electoral urcă zdravăn, restul nu se mai întreabă doar cum îl combat, ci mai ales ce pot împrumuta din el fără să pară că și-au schimbat complet pielea.

Toate partidele încep să viseze cu accent suveranist

Așa apare pofta generală de ton apăsat, de interes național fluturat demonstrativ, de iritare față de exterior și de retorică „dură”, menită să sugereze că partidul s-a trezit, în sfârșit, din somnul tehnocratic.

Problema e că, din momentul în care toți trag cu ochiul spre aceeași marfă electorală, nu mai asistăm doar la o schimbare de vocabular, ci la o deformare a întregii scene politice.

PNL, pacientul cel mai vizibil al acestei boli de oportunitate

O analiză recentă descrie PNL drept „omul bolnav” al politicii românești. Este utilă tocmai fiindcă pune degetul pe rană: partidul nu e terminat organizatoric, nu duce lipsă de primari, oameni și rețele, dar nu mai știe ce este și încotro merge.

Asta îl face periculos nu doar pentru sine, ci pentru întregul sistem politic.

Fiindcă un partid-pivot aflat în criză identitară nu produce stagnare, ci blocaj.

Problema liberalilor nu este slăbiciunea simplă, ci contradicția internă dintre reflexul de partid administrativ și pretenția de partid reformist. În această ruptură s-a strecurat, firesc, tentația unei noi ieșiri: coborârea controlată spre zona suveranistă.

De ce se uită PNL spre suveranism

Nu fiindcă ar fi descoperit brusc un adevăr istoric reprimat, ci fiindcă vede o piață atractivă. Sondajele din martie și început de aprilie au arătat constant un AUR foarte sus, în jurul pragului de 38%, în timp ce PSD și PNL au rămas mult în urmă, la distanțe care nu mai permit iluzii confortabile.

Când un partid domină atât de clar emoția anti-sistem, ceilalți încep inevitabil să se întrebe nu doar cum îl atacă, ci și ce pot ciupi din rețeta lui.

Pentru PNL, tentația este evidentă: dacă reformismul curat nu mai produce suficient, iar coabitarea cu PSD îl tocește, poate că o infuzie de ton național-conservator, mai dur și mai „patriotic”, ar mai recupera ceva din electoratul dezamăgit.

Aici începe, însă, autoamăgirea liberală

PNL își imaginează că poate lua doar ambalajul, nu și intoxicația. Adică poate împrumuta din suveranism teme precum interesul național, severitatea față de Bruxelles, suspiciunea față de constrângerile externe sau apăsarea identitară, fără să plătească prețul integral al mutației.

Numai că asemenea lucruri nu se iau cu lingurița.

Odată ce un partid începe să vorbească în codurile furiei naționale și ale resentimentului geopolitic, el nu mai pare adaptat, ci contaminat.

Pentru PNL, riscul e și mai mare decât pentru alții, fiindcă își rupe exact fibra prin care a mai rămas recognoscibil: ADN-ul euroatlantic, apartenența la PPE și iluzia că reprezintă o dreaptă occidentală, nu o copie întârziată și spălată a radicalismului autohton.

Dar liberalii nu sunt singurii care miros marfa asta

Aici trebuie spus clar: „suveranizarea” nu e o boală exclusiv liberală. Ea se vede și la PSD, care încearcă să se delimiteze de costurile guvernării printr-un ton tot mai nervos, mai conflictual, mai apropiat de retorica opoziției radicale.

Ilie Bolojan a spus recent, fără ocolișuri, că PSD vine deja cu o „retorică de tip AUR”.

Observația merită reținută nu pentru poanta de moment, ci pentru adevărul de dedesubt: până și partidul care stă la masa guvernării încearcă să fure ceva din energia antisistemului. Asta arată cât de adânc a pătruns reflexul oportunist în toate partidele mari.

PSD vrea să guverneze și să pară, în același timp, revoltat

Aici se vede marele caraghioslâc românesc. Partide de sistem, hrănite din administrație, încearcă să vorbească precum adversarii sistemului. PSD sugerează periodic schimbări de formulă, se plânge de guvernare chiar din interiorul ei și testează acel tip de retorică prin care vrei să rămâi la putere, dar să nu pari vinovat de putere.

E același reflex care îi bântuie și pe liberali:

cum să fii parte a mecanismului și, în același timp, să te prezinți drept supăratul de serviciu al națiunii. Asta nu e doctrină. E marketing de panică.

Claudiu Târziu confirmă că bazinul este perceput ca fertil

Ieșirea lui Claudiu Târziu din AUR și construcția ACT spun același lucru din alt unghi. El nu a plecat doar din orgoliu sau din ceartă personală, ci și cu speranța că există loc pentru o variantă mai „respectabilă”, mai doctrinară și mai lustruită a aceluiași bazin.

Faptul că cere anticipate și încearcă să se insinueze rapid în joc arată că nu crede deloc că publicul suveranist s-a plafonat. Dimpotrivă, îl vede suficient de mare încât să poată fi segmentat: o parte pentru Simion, o parte pentru un suveranism mai grav și mai „cultivat”, eventual și câte ceva de ciugulit pentru partidele clasice care vor să-și vopsească tonul.

Ce văd toți în cifrele AUR

Văd o realitate simplă și brutală: AUR nu mai este o anomalie trecătoare. Cu un scor în jurul a 38% în unul dintre cele mai invocate barometre recente, partidul lui George Simion a devenit reperul de presiune pentru toată piața politică.

Nu toți vor merge până la alianță cu el, dar aproape toți se uită la el ca la produsul cel mai bine vândut de pe raft.

În astfel de momente, partidele clasice nu mai acționează ideologic, ci comercial. Își spun că, dacă publicul cere „suveranism”, poate merită să i se livreze măcar o versiune mai igienizată a acestuia. Aici începe deformarea de fond a scenei politice.

Problema este că suveranismul nu vine singur

Nu aduce doar un plus de ton viril și de patriotism de paradă. Vine la pachet cu simplificare agresivă, suspiciune față de instituțiile occidentale, apetit pentru conspirație, conflict permanent, erodarea expertizei și o poftă de a transforma orice discuție serioasă într-un test de loialitate națională.

Cine crede că poate împrumuta doar sosul și nu și toată intoxicația aferentă se minte cu seninătate.

Suveranismul nu este doar o retorică. Este o mutație de metabolism politic. Dacă intri prea mult în limbajul lui, începi să gândești în logica lui. Și de acolo nu mai ieși ușor, nici măcar dacă mai păstrezi la rever o etichetă europeană.

PNL are cel mai puțin spațiu de joacă

Pentru PSD, ambiguitatea este aproape firească. A jonglat toată viața între social, național, populist și pragmatic. Pentru PNL însă, coborârea spre suveranism ar fi o operațiune mult mai riscantă.

Dacă rămâne cu PSD, își pierde definitiv credibilitatea reformistă.

Dacă merge în opoziție, riscă să-și taie organizațiile de la resurse și să se fractureze.

Dacă se repoziționează spre zona suveranistă, își rupe legătura cu identitatea externă și istorică pe care încă mai pretinde că o reprezintă.

De aici vine și paralizia:

fiecare drum doare, dar tentația suveranistă pare, pe termen scurt, singurul care promite puțină adrenalină electorală. Numai că, adesea, adrenalina politică e începutul infarctului doctrinar.

Marea contaminare a politicii românești

Poate că asta este, de fapt, vestea cea mai proastă. Nu neapărat că suveranismul va câștiga singur totul, ci că restul scenei începe să se alinieze după el.

AUR nu mai este tratat doar ca adversar, ci și ca profesor de marketing emoțional.

Ceilalți îi copiază tonul, rigiditatea, formula de conflict și chiar pofta de a pune în scenă „demnitatea națională” ca răspuns universal la orice problemă.

Când se ajunge aici, suveranismul nu mai e doar un partid sau o tabără.

Devine climat. Iar într-un asemenea climat, politica nu se întărește. Se degradează, se isterizează și începe să semene tot mai puțin cu guvernarea, tot mai mult cu o piață de lozinci vândute pe fond de panică.

De notat în carnețel

Toți trag cu ochiul spre suveranism fiindcă au văzut că se vinde.

Liberalii caută o ieșire din propria sterilitate.

Social-democrații încearcă să guverneze și să pară revoltați în același timp.

Noile proiecte conservatoare mizează pe faptul că există loc pentru variante mai elegante ale aceleiași mărfi.

Numai că, în momentul în care toți se învârt în jurul aceleiași ispite, problema nu mai este cine câștigă câteva procente, ci ce se alege de politica românească după această contaminare generală.

Și răspunsul, dragi prieteni, nu arată deloc bine.