Terchea-berchea și flașneta: cum au ajuns Trump și Putin să lălăie, aproape mereu, aceeași melodie imperială

Două trompete diferite, aceeași fanfară de mahala imperială. Nu e nevoie să existe o fotografie nouă, o semnătură pe un șervețel sau o convorbire interceptată ca să observi ceva ce a devenit aproape ofensator de limpede: Donald Trump și Vladimir Putin împing lumea, fiecare în felul lui, în aceeași direcție.

Nu întotdeauna în același minut, nu întotdeauna cu aceeași vorbă, dar aproape mereu în folosul aceleiași logici. O logică în care marile puteri își revendică dreptul de a lua, de a apăsa, de a redesena, de a umili, de a negocia peste capul altora și de a transforma planeta într-o masă de joc pentru vanități imperiale.

Cheița nu trebuie învârtită zilnic când păpușa a învățat deja mersul

Trump nu trebuie să primească ordine directe de la Putin ca să lucreze pentru el. Aici e, de fapt, partea cea mai sinistră a poveștii. Soldățelul tras cu cheița nu trebuie neapărat să audă glasul păpușarului, dacă a învățat deja mișcarea.

Iar Trump pare să o fi învățat foarte bine.

De la începutul celui de-al doilea mandat, prea multe dintre gesturile lui au avut exact efectul pe care și l-ar fi dorit Kremlinul:

slăbirea Ucrainei,

fisurarea NATO,

demonizarea Europei,

reabilitarea logicii teritoriale brute

și transformarea Occidentului din alianță de principii într-un bâlci de interese, tarife și capricii personale.

Coincidența, această scuză care a început să miroasă a complicitate

Să luăm lucrurile pe rând, ca să nu fim acuzați că vedem conspirații acolo unde sunt doar coincidențe. Numai că seria a devenit atât de lungă, încât „coincidența” începe să semene cu un gen literar prost.

Victima ajunge vinovată, iar agresorul își șterge bocancii pe adevăr

Trump a început prin a vorbi despre Ucraina într-un limbaj care a făcut fericită propaganda rusă. A sugerat că Kievul poartă o parte din vină pentru război, reluând practic una dintre cele mai murdare minciuni ale Kremlinului: că victima are o responsabilitate egală cu agresorul pentru propria mutilare.

Când liderul Statelor Unite mută vina, fie și parțial, de pe invadator pe invadat, nu mai vorbim despre o simplă gafă. Vorbim despre o schimbare de ax moral în folosul direct al Rusiei.

Pacifismul cu drujba: tai armele, tai informația, apoi pozezi în porumbel

Apoi a venit lovitura practică: suspendarea ajutorului militar american pentru Ucraina, după scena degradantă din Biroul Oval cu Zelenski.

A urmat și oprirea temporară a schimbului de informații vitale pentru apărarea ucraineană.

Acestea nu sunt vorbe. Sunt fapte.

Iar în război, faptele cântăresc mai mult decât toate editorialele de pe planetă. Când tai armele și informația unei țări atacate de Rusia, poți să te îmbraci cum vrei în „pacifist” și „negociator”. Dinspre Moscova, tot ca aliat util arăți.

Prietenia strategică începe, curios, exact unde se oprește presiunea asupra Rusiei

Peste toate a venit și episodul aproape neverosimil în care administrația Trump a fost relatată ca oprind operațiuni cibernetice ofensive împotriva Rusiei.

Chiar dacă asemenea decizii sunt întotdeauna învăluite în opacitate și nu toate detaliile sunt publice, simplul fapt că o asemenea mișcare a fost credibilă și larg relatată spune ceva enorm despre direcția politică.

În lumea reală, nu oprești presiunea asupra unui adversar imperial exact când el îți macină aliatul european, decât dacă ai decis că nu mai e atât de adversar. Sau dacă, în adâncul tău, nu ți se mai pare chiar o tragedie că el avansează.

Groenlanda, Ucraina și dreptul cocalarului de a pune mâna pe ce-i place

Dar alinierea nu se vede doar în Ucraina. Se vede și în felul în care Trump vorbește despre teritoriu, suveranitate și dreptul forței.

Când un președinte american spune despre Groenlanda că o va obține „într-un fel sau altul”, el nu doar scandalizează Danemarca.

El legitimează exact logica pe care Putin a folosit-o împotriva Ucrainei: teritoriile există ca să fie revendicate de cei suficient de mari și suficient de obraznici.

Desigur, contextul nu este identic. Dar muzica e aceeași. Flașneta imperială are doar altă uniformă.

Unul zice „istoric”, celălalt zice „strategic”; tot jaf se cheamă

Putin spune: iau ce cred că mi se cuvine istoric.
Trump spune: iau ce cred că îmi trebuie strategic.

Diferența de dicționar nu schimbă fondul. În ambele cazuri, regula este batjocorită de instinctul posesiunii.

Acolo unde li se întâlnesc sufletele: în ura față de limită

Asta e una dintre cele mai adânci complicități de viziune dintre ei.

Amândoi urăsc lumea în care există limite reale.

Amândoi detestă ideea că dreptul internațional, alianțele, tratatele și instituțiile comune pot sta între voința lor și obiectul poftei lor.

Amândoi cred în marile spații de influență.

Amândoi privesc statele mai mici ca pe niște piese care trebuie convinse, presate sau cumpărate.

Amândoi au un raport obscen cu noțiunea de „suveranitate”: o invocă pentru ei, o calcă în picioare pentru ceilalți.

Orbán, puntea dintre mahalaua politică americană și cazarma rusească

De aici vine și fascinația lui Trump pentru lideri ca Orbán. Sprijinul american fățiș oferit acestuia în plină campanie electorală din Ungaria, prin JD Vance și apoi prin promisiunea economică directă a lui Trump, nu este doar amestec brutal într-un scrutin european.

Este și proiecția unui model:

Europa bună este, pentru Trump, Europa cu lideri care seamănă cu Putin în raportul lor cu pluralismul și seamănă cu el în raportul lor cu puterea personală. Orbán e puntea. E soldatul european al aceleiași estetici a forței.

Visul Kremlinului, rostit cu accent american

Apoi vine NATO. Putin visează de decenii la slăbirea alianței.

Trump nu trebuie să declare că vrea exact același lucru. E suficient că amenință, destabilizează, șantajează și reintroduce periodic ideea retragerii de trupe americane din Europa.

Chiar și simpla punere în circulație a acestui scenariu roade încrederea, produce panică strategică și obligă Europa să se întrebe dacă umbrela americană mai există sau e doar un accesoriu capricios la dispoziția unui om nervos. Kremlinul n-ar fi putut cere o sabie psihologică mai eficientă.

Tarife, insulte și alte mângâieri cu bocancul pentru aliați

Și mai e ceva: tarifele, atacurile permanente la adresa aliaților, transformarea partenerilor în ținte comerciale și politice.

Un Occident care se ceartă intern, care se tarifează, se suspectează și se umilește între el este un Occident care face exact munca strategică a lui Putin.

Rusia nu poate învinge Europa și America unite.

Dar poate supraviețui foarte bine unei lumi în care America trumpistă transformă Europa în adversar iritant și în care fiecare capitală europeană începe să-și facă planuri de avarie în loc să proiecteze putere comună.

De ce se înțeleg atât de bine fără să-și spună prea multe

De ce „lucrează” atât de bine împreună, chiar și atunci când par să se mai înțepe? Pentru că au aceeași antropologie politică. Asta e expresia corectă, chiar dacă sună prețios.

Trump și Putin văd omul politic ”sănătos” ca pe un stăpân, nu ca pe un administrator.

Văd statul ca proprietate, nu ca serviciu.

Văd adevărul ca instrument, nu ca obligație.

Văd legea ca pe o rangă flexibilă, nu ca pe un gard.

Văd lumea ca pe o junglă în care delicatețea instituțională e boală, iar brutalitatea e dovadă de virilitate geopolitică.

Disprețul lor față de cei slabi e, de fapt, singura doctrină stabilă

Și mai au ceva în comun: disprețul față de cei slabi.

Ucraina e slabă? Să cedeze.

Groenlanda e mică? Să accepte.

Europa e birocratică? Să fie umilită.

Țările din jur sunt dependente? Să fie împinse în tarife imposibile.

În acest univers mental, nu există onoare în apărarea regulii. Există doar triumful celui care apasă mai tare. Imperialism discreționar, exact cum am spus: nu doctrină ordonată, nu construcție de sistem, ci poftă arbitrară a omului care își confundă nervii cu istoria.

Atâtea potriviri încât până și coincidența a început să se bâlbâie

Seria de „coincidențe” devine aproape comică, dacă n-ar fi atât de periculoasă.

Putin vrea Ucraina slăbită — Trump taie ajutorul și informația.
Putin vrea NATO înspăimântat — Trump amenință cu retragerea trupelor și cu ruperea umbrelei.
Putin vrea Europa dezbinată — Trump o atacă politic, comercial și simbolic.
Putin vrea reabilitarea logicii teritoriale — Trump vorbește despre Groenlanda în același limbaj de pradă strategică.
Putin vrea lideri iliberali în Europa — Trump îi promovează pe Orbán și pe ai lui.

La un moment dat, chiar și coincidența începe să se rușineze de sine.

Poate că nu e „omul lui Putin”; poate doar seamănă perfect cu visul lui Putin

Sigur, cineva va spune că Trump nu e „omul lui Putin”, ci doar un narcisic haotic care urmărește exclusiv propriul interes. Foarte bine. Poate chiar așa este. Numai că rezultatul rămâne același. Istoria nu judecă doar intențiile, ci și efectele. Iar efectele sunt devastator de convergente. Trump nu trebuie să-l iubească pe Putin ca să-i facă serviciile. E suficient să iubească prea mult propria lui imagine de împărat improvizat.

Aici e mizeria cea mare: nu conspirație genială, ci întâlnire de instincte joase

Asta face toată povestea și mai deprimantă. Nu asistăm neapărat la o conspirație sofisticată, ci la o întâlnire de instincte.

Terchea-berchea și flașneta.

Un despot rece și un bufon imperial, fiecare convins că lumea e prea complicată și trebuie simplificată cu bocancul.

Unul vine cu metodele KGB-ului târziu, celălalt cu showbiz-ul resentimentului american. Împreună produc aceeași muzică: mai puțină libertate, mai puțină regulă, mai multă forță arbitrară.

Nici măcar nu mai au nevoie să-și dea mâna; merg deja în același pas

Și poate că aici e sensul cel mai adânc și mai sumbru al epocii noastre: nu faptul că Putin și Trump și-ar da mâna în fiecare dimineață, ci faptul că au ajuns să nu mai aibă nevoie de asta. Gândesc suficient de asemănător încât să meargă, aproape natural, în aceeași direcție.

Direcția nu duce spre pace, ci spre dreptul golanului de a redesena harta

Iar direcția aceea nu duce spre pace.
Duce spre o lume în care cei mari își permit totul, iar restul sunt invitați să numească asta realism.