Termen scurt, miză uriașă: procesul privind numirea lui Dacian Dragoș la CCR nu e un simplu „scandal de procedură”

Când nu mai pot câștiga la vot, adversarii schimbării mută lupta în altă parte. Nu contestă ideea, nu conving, nu își asumă o dezbatere onestă, ci lucrează la funcționalitatea instituției. O subțiază. O blochează. O scot din ritm. Boicotul de cvorum prin neprezentare, amânările calculate, procedurile activate „din greșeală” exact la timp sau, mai nou, suspendarea unuia dintre judecătorii care nu fac parte din tabăra lor devin instrumente legitime într-o bătălie care nu mai are nimic de-a face cu dreptul, ci cu supraviețuirea unor privilegii.

În România, rareori o discuție despre termene de judecată ajunge subiect public.

De regulă, procesele se târăsc, iar critica vine din direcția opusă: prea lent, prea birocratic, prea mult praf pe dosare. De data asta, paradoxul e total: Curtea de Apel București e acuzată că se mișcă prea repede. Iar motivul pentru care se mișcă repede este, deloc întâmplător, unul exploziv – numirea unui judecător la Curtea Constituțională.

Reacția Curții de Apel București nu e doar un comunicat defensiv.

Este, de fapt, un semnal de alarmă despre cât de prost înțelegem, ca societate, mecanismele procedurale atunci când miza politică și instituțională devine uriașă.

Un detaliu deloc minor: nu e „unul din cei patru”

Separat de toate argumentele procedurale și constituționale, există un fapt politic și instituțional care nu poate fi ignorat: judecătorul CCR vizat de această acțiune NU face parte din grupul celor patru judecători considerați ostili modificării legilor privind pensiile speciale ale magistraților.

Cu alte cuvinte, nu vorbim despre „eliminarea unui adversar”, ci despre scoaterea temporară din joc a unuia dintre judecătorii care votează pentru proiectul de modificare.

Această realitate schimbă semnificativ cheia de interpretare.

Suspendarea decretului nu ar produce doar o problemă procedurală sau o dispută academică despre vechime și „învățământ juridic superior”, ci ar afecta direct aritmetica votului în Curtea Constituțională, exact într-un moment în care CCR urmează să se pronunțe asupra uneia dintre cele mai explozive teme ale ultimilor ani: pensiile speciale ale magistraților.

În acest context, demersul nu mai poate fi privit exclusiv ca o bătălie juridică abstractă.

El capătă, inevitabil, o dimensiune strategică, pentru că orice suspendare – chiar temporară – a unui judecător care înclină balanța într-o anumită direcție schimbă raportul de forțe din interiorul Curții. Iar într-o instituție unde deciziile se iau la limită, cu majorități fragile, fiecare vot contează.

De aceea, miza reală a acestui dosar nu este doar dacă un decret prezidențial a fost sau nu corect emis, ci dacă printr-o procedură aparent neutră se poate obține un efect politic major, cu impact direct asupra unei reforme pe care sistemul o amână și o ocolește de ani de zile.

Ce spune, de fapt, Curtea de Apel București

Curtea de Apel București a simțit nevoia să iasă public și să explice ceva ce, în mod normal, ar trebui să fie banal pentru orice jurist: în anumite tipuri de cauze, legea obligă instanța să judece de urgență și cu precădere.

Nu e o favoare, nu e o accelerare „aranjată”, nu e un capriciu de ianuarie.

Este o obligație procedurală clară, prevăzută explicit în Legea contenciosului administrativ. Mai precis, în cazul cererilor de suspendare a unui act administrativ – exact tipul de cerere formulat în dosarul privind decretul de numire la CCR.

Instanța spune limpede: când un act administrativ produce efecte imediate, iar cineva cere suspendarea lui, judecata nu poate fi amânată luni de zile. Pentru că, până atunci, efectele s-au produs deja, iar suspendarea devine inutilă.

De ce sunt „urgente” aceste dosare

Aici e cheia pe care o ratează mare parte din comentariul public.

Suspendarea nu este o sancțiune, nu este o decizie pe fond și nu stabilește definitiv cine are dreptate. Suspendarea este o frână de mână juridică, temporară, menită să prevină un posibil prejudiciu până când fondul cauzei e analizat temeinic.

Legea spune clar:
– se judecă de urgență
– cu termene apropiate
– tocmai pentru că actul atacat produce efecte imediat

CAB arată că termenele acordate – între 5 și 10 zile – sunt absolut uzuale pentru acest tip de cereri. Ba chiar oferă exemple din alte materii unde termenele sunt și mai scurte, de la o zi la alta.

Cu alte cuvinte: nu avem un „fast justice” suspect, ci un text de lege aplicat ca la carte.

Contextul real: dosarul care poate bloca un judecător CCR

Dincolo de procedură, miza e enormă. Dosarul vizează suspendarea decretului prezidențial prin care Dacian-Cosmin Dragoș a fost numit judecător la Curtea Constituțională a României pentru un mandat de nouă ani.

Nu vorbim despre un funcționar, un secretar de stat sau un director de agenție. Vorbim despre un judecător CCR – adică una dintre cele mai puternice poziții din arhitectura statului român, cu impact direct asupra legilor, alegerilor și echilibrului puterilor.

Suspendarea decretului ar însemna, fie și temporar, scoaterea din joc a unui judecător deja instalat. Și care votează PENTRU modificarea legilor care privesc pensiile magistraților.

Nodul juridic: vechimea de 18 ani și sensul expresiei „învățământ juridic superior”

Atacul nu e unul vag sau politic. Este unul extrem de precis: se contestă îndeplinirea condiției constituționale privind vechimea de minimum 18 ani „în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior”.

Argumentul avocatei Silvia Uscov este simplu și incomod: o parte semnificativă a activității didactice a lui Dragoș nu s-ar fi desfășurat într-o facultate de drept propriu-zisă, ci în structuri academice de tip științe politice sau administrație publică. Iar Constituția nu vorbește generic despre „învățământ superior”, ci foarte specific despre învățământ juridic superior.

Această nuanță, aparent tehnică, este de fapt esențială. Dacă noțiunea e interpretată larg, aproape orice activitate conexă dreptului ar putea fi inclusă. Dacă e interpretată strict, atunci standardul pentru CCR devine mult mai dur.

De ce contează momentul și de ce „strategic” nu înseamnă „ilegal”

Apărarea lui Dragoș merge pe ideea momentului „vădit strategic”. Și, într-un fel, are dreptate: da, momentul este strategic. Dar în justiție, strategia nu este sinonimă cu abuzul.

Procedura de suspendare tocmai asta presupune: reacție rapidă, înainte ca efectele să devină ireversibile. Dacă cererea ar fi fost depusă peste un an, ar fi fost lipsită de sens juridic.

Strategic nu înseamnă ilegal. Înseamnă că cineva folosește exact instrumentul procedural prevăzut de lege, exact atunci când legea spune că trebuie folosit.

Ce ar însemna, concret, o suspendare

Dacă instanța admite suspendarea, efectul nu este anularea numirii. Este o pauză. O zonă gri extrem de periculoasă instituțional.

Un judecător CCR suspendat temporar ar arunca în aer orice decizie la care a participat sau ar urma să participe. Fiecare hotărâre ar putea fi contestată sub aspectul compunerii Curții. Iar calendarul CCR nu e deloc lejer: inclusiv dosare sensibile, precum cel al pensiilor magistraților, se află în așteptare.

De aceea, procesul acesta nu este despre o persoană. Este despre stabilitatea unei instituții-cheie.

Justiție rapidă nu înseamnă justiție suspectă

Cazul de la Curtea de Apel București e o lecție dură despre reflexele noastre publice. Ne-am obișnuit atât de mult cu lentoarea, încât respectarea termenelor legale ni se pare dubioasă.

În realitate, instanța face exact ce spune legea.

Iar miza uriașă nu justifică o abatere de la procedură, ci dimpotrivă: o aplicare riguroasă, rece și fără emoție.

Nu știm cum se va termina acest proces. Dar știm sigur un lucru: nu termenul scurt este problema. Problema este dacă standardele constituționale au fost respectate sau nu. Restul e mizeria din spatele acestui atac.

Exact asta doare cel mai tare.

Păcat că miroase, iar, atât de puternic a politică. Acea politică a blocajelor instituționale deliberate, de care cei mai mulți dintre noi s-au săturat de mult.