Trei fețe ale unui popor: de la omul nou la omul de carton

Ceaușescu l-a visat în uniformă, Iliescu i-a dat un zâmbet de turnător cu chip de om bun, iar azi îl poți împături și recicla – așa arată metamorfoza românului produs de Sistem.

Omul nou: creația unui regim care s-a crezut Dumnezeu

Omul nou, cel născocit în laboratoarele de propagandă ale lui Ceaușescu, purta salopetă, dar și neliniște. Trăia într-o lume betonată ideologic, unde creșterea producției era mai importantă decât sensul propriei existențe. Avea gânduri puține, dar parolă la intrarea în uzină. Își strângea cordonul la halat când cânta „Treceți batalioane române Carpații” și trăia în garsoniera lui ca-ntr-o celulă cu pereții decorați de Partid.

A fost o vreme când România visa în monolog. Dictatorul era regizor, scenarist și public în același timp. În acel decor de beton și frică, omul nou era promisiunea unei ființe perfecte, născută din piatra Partidului și crescută cu laptele propagandei. Nu avea voie să gândească prea mult, dar trebuia să cânte tare la adunări.

El era:

• devotat fără să întrebe „de ce?”;
• harnic fără să întrebe „pentru cine?”;
• mândru de o țară din care nu putea ieși.

Portretul său moral? O sumă de negații:

• nu minte, dar repetă minciuna oficială;
• nu fură, dar se descurcă;
• nu iubește partidul, dar îl aplaudă cu două mâini.

Omul nou era de fapt foarte vechi: o frică reîncarnată în uniformă gri. Îl găseai la aprozar, la coadă, în paginile „Scânteii”, înghesuit în lozinca „Patria înainte de toate!”. Nu avea idealuri, avea rații. Nu avea viitor, avea planuri cincinale.

A fost crescut ca să slujească și, culmea, a învățat să supraviețuiască. A căzut regimul, dar el n-a dispărut. Aștepta. Aștepta să devină…

Omul de bine: figura bonomă a oportunistului cu chip uman

Apoi a venit Iliescu. Și omul nou a fost recalibrat în „omul de bine”. Acum purta pantofi uzați, citea „Jurnalul Național” și plângea la Moștenirea Brătienilor, episodul cu musafiri de la Moscova. Nu mai mânuia ideologia, ci mila: i se spunea că „toți am suferit” și că „e nevoie de consens”. Omul de bine n-avea idealuri, dar avea răbdare. Aștepta. Întotdeauna aștepta. Cu voce blândă, calm de consilier pe sector, și trecut de o turnătorie discretă, omul de bine a fost agentul de infiltrare perfect al tranziției.

Când a venit libertatea cu voce tremurată și televizată, omul nou s-a schimbat la față. A devenit omul de bine. A păstrat instinctele vechi, dar și-a schimbat vocabularul. A pus o față zâmbitoare peste o mentalitate de turnător. Era uman, tolerant și plin de „înțelepciune populară”.

Pe fundalul unei tranziții îmbibate cu țuică și ciubuc, omul de bine era cel care:

• spunea „nu ne vindem țara”, dar o concesiona discret;
• propovăduia „stabilitatea”, dar destabiliza tot ce prindea;
• invoca „valorile”, dar își făcea concediul pe banii statului.

El era „nea Gică” cu carnet de partid reciclat în carnet de revoluționar. Avea nostalgia ordinii, dar și pofta haosului. Era, de fapt, omul care s-a descurcat cel mai bine în nedreptate.

A devenit tatăl spiritual al românului care votează cu stomacul, crede în ce-a zis vecinul și visează la pensie fără să muncească. Îi plăcea liniștea, dar și bâlciul. Nu deranja, dar nici nu făcea ceva cu adevărat.

A fost masca de normalitate pusă peste o țară bolnavă.

Omul de carton: fățarnicul digital, influencerul fără substanță, consumatorul de lozinci

Și astăzi? Astăzi, e carton. Subțire, lucios, pliabil. Un produs ușor de expus pe panourile publicitare ale democrației fake. N-are gânduri, are opinii. Nu muncește, „generează content”. Nu crede în nimic, dar apasă butonul de like cu o fervoare de martir digital. Trăiește din sloganuri reciclate și dintr-un entuziasm prefabricat, preambalat, preformatat. Poate fi pus în orice decor: la proteste, la festivaluri, la brunch cu activiștii de weekend sau în rândul întâi la un talk-show despre „România profundă”.Astăzi, nu mai avem „om nou”, nici „om de bine”. Avem omul de carton. Ușor, plat, ușor de împachetat și de aruncat.

El se definește prin:

• aparență, nu esență;
• like, nu convingere;
• identitate vizuală, nu caracter.

Omul de carton:

• citează din Kant pe TikTok, dar nu știe ce înseamnă „cogito”;
• pozează cu steagul, dar n-a fost niciodată la vot;
• e indignat o dată pe săptămână și uită tot a doua zi.

Este produsul unei epoci în care cultura a devenit conținut, educația s-a transformat în tutorial, iar adevărul a fost înlocuit cu „ce se viralizează”. Nu mai are valori, ci trenduri. Nu mai are prieteni, ci followers. Nu mai are părinți, ci algoritmi.

Își face selfie cu o cauză, dar n-are curajul să spună ceva incomod în fața unei nedreptăți. Se crede rebel pentru că scrie în CAPS LOCK. Crede că libertatea înseamnă să zici orice, fără să știi nimic.

Această ființă pliabilă, fără schelet interior, este apogeul ingineriei sociale aplicate în trei regimuri: dictatura care ți-a ucis libertatea, democrația originală care ți-a furat viitorul și capitalismul de plastic care ți-a vândut iluzii de 5 lei în ambalaj strălucitor.

El este, în fond, posteritatea unui vis răstălmăcit: nu omul ideal, ci idealul omului care se pliază.

Între piatră, minereu și carton

Trei ipostaze. Trei eșecuri. Trei generații care n-au reușit să fie cu adevărat libere. Poate că între omul nou (modelat de frică), omul de bine (crescut în ipocrizie) și omul de carton (format în rețele), mai e loc de ceva.

De un om real, capabil să gândească fără să aștepte aprobare, să aleagă fără să fie manipulat, să iubească fără să mintă.

Dar până atunci… istoria ne arată ce fel de „om” produce fiecare regim: Ceaușescu ne-a vrut monumente în mers sincron. Iliescu ne-a vândut falsa pace a unei tranziții corupte. Iar astăzi? Ne construim singuri colivia, din like-uri și lozinci.

Omul viitorului? Doar dacă avem curajul să ne dezbrăcăm de cartoane și să redevenim umani.