Tu ce-ai fi făcut?

Nu ştiu. Nu ştiu ce-aş fi făcut, dacă, printr-o întâmplare nefastă, aş fi ajuns să trăiesc ceva asemănător celor pe care le-a trăit persoana care m-a întrebat astfel. Nu ştiu. Chiar nu ştiu.

Numai în situaţii de-astea – şi-n altele, aidoma – să nu fii! Să nu te ducă viaţa prin chestii despre care nu ştii cum să le abordezi, să le treci, să le trăieşti. Dar, să-ncepem cum se-ncepe orice material, text, poveste, cu începutul.

Demult, nu ştiu, prin cretacic, aşa, lucram, după terminarea şcolilor, la farmacie. Aveam o colegă despre care nu pot să afirm nici acum că-mi era prietenă. Nu eram, pur şi simplu, pe aceeaşi lungime de undă. Eu eram mai cu capul în nori, ea, după gustul meu, mult prea maliţioasă, şi afurisită, şi răsfăţată, şi cu toate de-a gata în viaţa ei. Se-ntâmplase, c-aşa e la un loc de muncă, unde sunt puţini angajaţi, să-i ştiu povestea.

Tatăl, ştab mare prin oraş, numai cine trăise pe lună nu auzise de el, mama de-o frumuseţe răpitoare, şi-atunci, când eram colegă la farmacie cu fiica ei, deşi, da, cam trecuse de 50 de ani. Ea, fata doamnei, nu era deloc frumoasă. Ba, chiar, dimpotrivă. Era leită tatăl ei.

Dincolo de tot şi de toate, avea o voce piţigăiată şi groasă, în acelaşi timp, scrâşnită, sacadată, opintită, nu ştiu, specială, ca să nu zic că semăna cu un joagăr. Într-o dimineaţă, am ajuns mai devreme la farmacie. Când am dat să deschid, văd că era, deja, descuiat. Am intrat. Luminile nu erau încă aprinse. Dar, în spate, în depozitul farmaciei, cineva plângea de răsuna tot locul.

M-am dus, speriată, acolo, de unde se auzea plânsul. Era ea, tipa despre care tocmai am făcut vorbire. Când am insistat să-mi spună ce s-a-ntâmplat, ce-a păţit, mi-a spus să tac şi să nu povestesc nimănui c-am văzut-o plângând. Că altminteri, dacă zic ceva, mă distruge. Şi, vreodată, la vreun moment dat, o să-mi povestească şi de ce plânge. Curând, foarte curând, eu am plecat de la farmacie în presă.

N-am târât, de ce să zic, lacrimile ei, după mine. Ba, am şi uitat cu desăvârşire de colega asta. Şi timpul a trecut. Mulţi ani s-au scris pe răboj de atunci. Ei, şi toamna trecută, eram în Bucureşti. Cu treburi. Am plecat de la Piaţa Victoriei, să ajung undeva, între Dorobanţi şi Ştefan cel Mare. Când să mă întorc, în loc s-o iau pe unde venisem, am luat-o înainte, pe Dorobanţi.

Ceea ce a făcut să mă îndepărtez considerabil de destinaţia finală. Potopită de gânduri – să nu zic că venise ţăranca la capitală – nici nu mi-am dat seama din prima clipă că mersesem greşit. Aşa că, am tot mers. Când am realizat, m-am gândit să văd cum mă orientez şi cum mă descurc. M-am oprit să studiez locul şi, în clipa aia, o voce de joagăr mi-a asaltat urechea.

Poate mai groasă un pic, poate mai baritonală, dar cu aceleaşi inflexiuni oarecum atipice unei voci de femeie. M-am dat aproape de doamna care vorbea şi, uite aşa, ne-am recunoscut, ea şi cu mine. M-am bucurat că mă urmărise, după nume, prin ziarele unde am tot scris, de-a lungul anilor. Și tocmai voiam s-o rog să m-ajute să mă dumiresc cu drumul meu greșit. Însă, a urmat ceva care nu doar că m-a uluit, dar m-a bulversat, de-a binelea.

„Mai ştii, zice, că a rămas să-ţi spun la un moment dat ce-am păţit atunci când m-ai găsit plângând?” Să fiu sinceră, uitasem. Doar n-o să fiu ipocrită să spun că numai la plânsul ei îmi stătuse gândul atâţia ani. Şi, fără să-ntreb, fără să cer detalii, fără să caut niciun răspuns, colega aia mi-a povestit: „am păţit o mare nenorocire. Una dintre cele mai mari pe care le poate păţi un om, o femeie… Bărbatul meu m-a înşelat”.

Recunosc că în sinea mea am zis, răutăcioasă, că nu e cea mai mare nenorocire care se poate întâmpla cuiva. Şi, tot în gând, am decretat că a rămas aceeaşi fiţoasă şi maliţioasă persoană din tinereţe.

Dar, ea continuat şi mie mi-a venit să-mi dau palme, că uneori tare toantă şi rea mai sunt: „m-a înşelat cu mama! Cu mama mea. Când am aflat, am vrut să-i omor pe amândoi. Să mă sinucid. Să dau foc casei. Să fac vâlvă. M-am gândit, însă, la tata. Nu că el era cineva în oraș, dar era, pe de o parte, cardiac, operat de trei ori la Târgu Mureş, pe de alta, mai bine muream eu decât să-l supăr pe el cu ceva. Tata era tot ce aveam mai bun pe lume. Am tăcut. Nu am spus o vorbă. Nimănui! Mama şi bărbatul meu ştiau că ştiu. Nici nu se prea fereau de mine. Era crunt dacă afla tata, la mine nu era nicio problemă. Tot ce-am putut să fac a fost să ne despărţim, eu şi soţul, să ne-mpăcăm iar, să ne despărţim din nou. Tatei i-am spus doar că nu ne mai înţelegem. Când ne împăcam, ziceam că am decis să ne mai dăm o şansă. Am ţinut-o tot aşa, mai ceva ca Prigoană şi Bahmuţanca. Şi, desigur, şi relaţia soţului meu cu mama a tot ţinut. Adică, a ţinut toată viaţa. De atunci şi mereu. S-au iubit. Trupeşte, sufleteşte, în toate felurile posibile. De parcă le fusese scris să fie împreună. Eu stăteam între ei. La fel şi tata. Acum, mama e ţintuită la pat. De boală, de bătrâneţe, de viaţă. Strigă după el, mai ceva ca după Dumnezeu. Şi, de altfel, şi el stă cu ea cât poate de mult. Mie nu mi-a dat o cană cu apă, dacă am fost bolnavă. Dar pe ea o spală, o schimbă, îi pune pampers. Tata îl apreciază maximum, spune că, vai ce ginere bun are… Iar eu mă întreb încă şi acum dacă am făcut bine că am rămas în căsătoria asta, ştiind ce ţi-am povestit. Dacă nu cumva, vrând să nu-l supăr pe tata, am fost complice la ceva crunt. Dacă nu cumva am fost ca o matroană de bordel, care le-a înlesnit amantlâcul. Pe de altă parte, îmi spun că ei, şi cu mine, şi fără mine, tot se-ntâlneau, tot se iubeau, tot erau împreună. Căci, ştii, el cu mine n-a vrut să aibă copii, dar mi-a spus că, dacă mama era mai tânără, voia cel puţin un copil cu ea. Şi, uite aşa a trecut viaţa. Şi-am îmbătrânit. Şi eu sunt singură, iar mama e cu tata, dar şi cu el. Spune-mi tu, care scrii cărţi, care ai scris și scrii poveşti la ziar, care ai aflat prin documentări, multe situaţii de viaţă, ce-ai fi făcut?”

Nu ştiu. Chiar nu ştiu ce-aş fi făcut. M-a ferit Dumnezeu de aşa situaţie. Tu, care citeşti, ce-ai fi făcut?