UE și România: 106 miliarde intrați, 35 miliarde plătiți – bilanțul care demontează lozincile

De ani buni neaoșiștii ne repetă, obsesiv, că Uniunea Europeană „ne jupoaie”, „ne stoarce” și „ne ia tot”. E una dintre cele mai rezistente legende urbane ale spațiului public românesc, reluată mecanic de politicieni fără rezultate și de tribuni televizați care confundă aritmetica cu patriotismul.

Problema e că această poveste se prăbușește imediat ce pui pe masă cifrele reale — acelea care arată nu doar că România nu e jefuită de UE, ci că este unul dintre cei mai mari beneficiari ai ei.

Europarlamentarul Dan Motreanu a pus pe masă o cifră simplă și devastatoare pentru propaganda anti-UE:

România a primit 106 miliarde de euro de la Uniunea Europeană și a contribuit cu 35 de miliarde.
Diferența? +71 de miliarde de euro.

Nu e metaforă. Nu e „interpretare”. Nu e „opinia Bruxelles-ului”.
E bilanț contabil.

Și, brusc, toată retorica cu „UE ne jefuiește”, „ne ia resursele”, „suntem colonie” începe să sune exact cum este: o poveste pentru oameni care nu vor să facă un calcul simplu.

Ce spune, de fapt, acest bilanț

Spune trei lucruri clare:

1. România este beneficiar net, masiv, al apartenenței la UE.
2. Diferența nu e marginală, ci structurală: zeci de miliarde.
3. Fără UE, România n-ar fi avut de unde să scoată aceste sume nici în 30 de ani.

Asta nu înseamnă că UE e perfectă. Înseamnă că realitatea bate sloganul.

„Banii UE nu ajung la români”? Ba ajung. Problema e ce facem noi cu ei

Fondurile europene nu sunt bani „aruncați din elicopter”. Ele merg în lucruri extrem de concrete:

– autostrăzi și drumuri
– școli, grădinițe, creșe
– spitale și aparatură medicală
– rețele de apă, canalizare, gaze
– IMM-uri
– agricultură
– patrimoniu cultural

Dacă unele arată prost, întrebarea nu e „de ce UE”, ci cine le-a gestionat.

Uniunea Europeană finanțează.
Statul român implementează.

Confuzia asta e deliberat întreținută, pentru că e convenabil să dai vina pe Bruxelles atunci când șantierul e lăsat baltă la kilometrul 12.

Agricultura și satul românesc: adevărul pe care nu-l spun suveraniștii

Un detaliu trecut adesea cu vederea: agricultura românească trăiește, în mare parte, din fonduri europene.

Subvenții, dezvoltare rurală, modernizare, programe de susținere – fără UE, multe zone ar fi rămas în economia de subzistență a anilor ’90.

Iar ideea că UE „nu respectă tradițiile” e contrazisă chiar de faptul că proiecte de patrimoniu, cultură, biserici, monumente sunt finanțate tot din bani europeni.

Uniunea nu distruge identități.
Le finanțează. Prost administrate, dar finanțate.

Ce urmează după 2028: o miză uriașă

Propunerea pentru cadrul financiar multianual 2028–2034 vorbește despre 60,2 miliarde de euro alocate României.

Structura e relevantă:

– 54,6 miliarde – alocare generală
– 1 miliard – migrație, securitate, afaceri interne
– 4,6 miliarde – fonduri sociale și climă

Asta înseamnă un lucru foarte clar: România rămâne o prioritate de coeziune, nu un „membru tolerat”.

Dar există o condiție implicită: capacitatea de a folosi banii.

Parlamentul European: locul unde nu se urlă, se negociază

Dan Motreanu amintește un aspect ignorat frecvent în dezbaterile interne: rolul Parlamentului European.

Acolo nu se țin discursuri „patriotarde”.
Acolo se depun amendamente, se negociază texte, se mută linii bugetare.

Cine nu e prezent, cine nu muncește, nu primește nimic.
Cine urlă de la margine despre „dictatura UE” pierde bani în tăcere.

Paradoxul românesc: UE dă bani, noi dăm nervi

România e într-o situație aproape absurdă:

– este unul dintre cei mai mari beneficiari net ai UE
– dar are unul dintre cele mai ridicate niveluri de euroscepticism emoțional

De ce? Pentru că banii UE trec prin filtre locale defecte: politizare, incompetență, corupție, clientelism.

Asta creează frustrarea perfectă:
„UE dă bani, dar eu nu simt.”

Și, în loc să corectăm filtrele, preferăm să atacăm sursa.

Ce nu spune nimeni, dar e esențial

Uniunea Europeană nu e un bancomat etern.
Banii vin atâta timp cât există încredere că pot fi folosiți.

În clipa în care România ar aluneca serios spre izolaționism, blocaj instituțional sau aventură politică anti-UE, aceste sume ar dispărea.

Nu ca pedeapsă.
Ci ca logică.

Concluzia care deranjează

România nu e „ținută în UE cu forța”.
România câștigă enorm din apartenența la UE.

Problema nu e Uniunea.
Problema e ce facem noi cu ce primim.

Iar bilanțul 106 vs. 35 miliarde e un test simplu de onestitate publică:
cine îl contestă fie nu înțelege cifrele, fie mizează pe faptul că publicul nu le va verifica.

UE nu ne-a promis fericirea.
Ne-a oferit șansa.

Restul ține, încă, de noi.