UE, „terapiile de conversie” și ura anti-LGBTQ+: ce prevede noua strategie, ce (nu) poate impune Bruxelles-ul

Comisia Europeană a lansat Strategia pentru Egalitate LGBTIQ+ 2026–2030: un cadru de politici care încurajează interzicerea „terapiilor de conversie”, combate discursul și infracțiunile motivate de ură (online/offline), susține recunoașterea transfrontalieră a filiației și promite finanțare mai mare pentru ONG-uri.

Nu este o lege unică impusă statelor, ci un plan de acțiune, cu propuneri legislative punctuale în zonele unde UE are competențe.

Comisia afirmă explicit că statele rămân suverane pe teme precum vârsta consimțământului sau procedurile interne de recunoaștere a genului; Bruxelles-ul poate însă să inițieze infringement când sunt încălcate drepturile fundamentale consacrate în dreptul UE.

Ce înseamnă, concret, „a interzice terapiile de conversie” în logica UE

„Terapiile de conversie” sunt practici – de la „consiliere” coercitivă până la abuzuri fizice – care urmăresc să schimbe sau să suprime orientarea sexuală ori identitatea de gen. Organisme europene pentru drepturile omului le califică drept dăunătoare și fără fundament științific.

Unele estimări de nivel european indică o expunere non-neglijabilă (practici adesea ascunse, greu de cuantificat), iar Comisia invocă date recente pentru a arăta că fenomenul există și are efecte de durată asupra sănătății mintale.

În UE, doar o parte dintre state le-au interzis deja (Belgia, Cipru, Franța, Germania, Grecia, Malta, Portugalia, Spania), iar altele dezbat reglementări similare. Strategia nouă vrea să uniformizeze standardele: mai întâi prin cooperare și ghiduri comune, eventual printr-o propunere de directivă în materie penală (dacă statele aprobă extinderea listei de infracțiuni la nivel UE pentru „crimele motivate de ură”, inclusiv cele împotriva persoanelor LGBTIQ+).

Important:

Comisia precizează că nu impune de la Bruxelles parametri precum vârste sau condiții medicale pentru recunoașterea juridică a genului – acestea țin de competența statelor. Strategia vorbește despre schimb de bune practici și recomandă modele bazate pe autodeterminare (fără obligativitatea unor intervenții medicale), dar nu transformă automat recomandările în obligații.

În mod repetat, executivul european a demontat narativele alarmiste potrivit cărora „UE decide în locul părinților” sau „obligă statele să accepte X sau Y pentru minori”.

De ce apare acum și ce altceva cuprinde

1. Val de ură online/offline. Comisia constată o creștere a violenței și hărțuirii la adresa persoanelor LGBTIQ+, în special a persoanelor trans și intersex, și propune măsuri dedicate împotriva cyber-hărțuirii, plus explorarea unei baze legale pentru armonizarea definițiilor anumitor infracțiuni motivate de ură în spațiul online.
2. Recunoașterea transfrontalieră a filiației. Bruxelles-ul împinge înainte inițiativa pentru recunoașterea parentalității între state, pentru a evita situații în care o familie legală într-un stat „devine” nelegală în altul (cu consecințe asupra copiilor). Dosarul e sensibil (inclusiv din cauza dezbaterilor despre maternitatea surogat), dar are fundament de drept internațional privat și urmărește protecția drepturilor copilului în mobilitatea intra-UE.
3. Statul de drept și infringement. Strategia e însoțită de semnalul – deja pus în practică în alte dosare – că, atunci când legislația națională încalcă dreptul UE (nediscriminare, libera circulație, libertatea de întrunire), Comisia acționează în instanță. Cazul Ungariei (legile „anti-LGBT”) e emblematic: există opinii ale Avocatului General al CJUE care indică o probabilă condamnare; între timp, restricționarea Pride-urilor a generat și rapoarte de alarmă la nivelul Parlamentului European.
4. Finanțare pentru societatea civilă. Comisia anunță majorarea fondurilor pentru ONG-uri prin programele de cetățenie/valori, tocmai pentru a întări rețelele care oferă sprijin juridic și social persoanelor afectate de violență și discriminare.

Nu în ultimul rând, portofoliul de egalitate este în actuala Comisie gestionat de Hadja Lahbib; lansarea strategiei a fost însoțită de poziționări ferme („Uniunea are obligația de a proteja pe cei diferiți”) și de critici dinspre organizații care ar fi vrut măsuri mai dure (inclusiv interdicții explicite la nivel UE pentru conversie).

Ce poate și ce nu poate face UE din punct de vedere juridic

• Poate: să propună directive (dacă există bază în tratate), să armonizeze definiții de infracțiuni (cu acordul statelor), să ducă infringement când sunt încălcate drepturile fundamentale din dreptul UE (de pildă, libertatea de întrunire, non-discriminarea în acces la servicii), să finanțeze programe, să emită ghiduri și recomandări.
• Nu poate: să stabilească vârsta consimțământului, să impună modele medicale sau proceduri administrative detaliate pentru recunoașterea genului; nici să oblige statele la politici educaționale identice (educația este în bună măsură competență națională).

Asta e cheia pentru a înțelege de ce „Bruxelles-ul îți ia copilul” e un caricaturalism menit să inflameze. Strategia nu confiscă competențe, ci creează standarde minime și mecanisme prin care UE își apără propriile valori în caz de abuzuri.

România: cum va fi folosit politic subiectul (și ce merită răspuns punctual)

Ciclul este previzibil:
1) tema e prezentată pe rețele drept „planul UE care impune minorilor schimbarea genului la orice vârstă”; 2) urmează panica morală; 3) se trece la teza „ne scot din UE dacă nu acceptăm”; 4) se cere „apărarea suveranității” împotriva „ideologiei de la Bruxelles”. În realitate:

• Nu există impunere privind minorii; Comisia însăși a clarificat că referințele la restricții de vârstă din jurisprudență priveau adulți și că statele au competență exclusivă pe aceste criterii.
• „Terapiile de conversie” nu înseamnă „orice discuție cu preotul/psihologul”, ci practici coercitive ori înșelătoare care vizează „schimbarea” orientării/identității. Consilierea voluntară (neabuzivă, non-coercitivă) nu e țintă; țintă sunt abuzurile mascate în „terapie”.
• Infracțiunile motivate de ură și hărțuirea online sunt reale și cresc. Faptul că UE vrea să unifice standardele de protecție ține de siguranța cetățenilor, nu de „reeducare ideologică”.
• Recunoașterea transfrontalieră a filiației nu schimbă codul familiei din România; vizează situațiile de mobilitate (copilul să nu-și „piardă” părintele legal când trece frontiera). E o discuție tehnică de drept internațional privat, nu o „redefinire a familiei” prin ușă din dos.

Ce ar trebui să facă Bucureștiul, pragmatic

1. Să clarifice prin comunicate coerente (Ministerul Justiției/Drepturile Omului/MAE) unde sunt competențele naționale și unde intervine dreptul UE – ca să nu stea dezbaterea în fake-uri.
2. Să evalueze dacă o interdicție a „terapiilor de conversie” este oportună la nivel național (definiții precise, excepții pentru consiliere voluntară, sancțiuni proporționale).
3. Să investească în combaterea urii online prin mecanisme instituționale (poliție judiciară, parchete, cooperare cu platformele) – nu pentru a „cenzura opinii”, ci pentru a aplica legea în caz de instigare la violență și hărțuire.
4. Să susțină la Bruxelles o soluție echilibrată pentru recunoașterea filiației transfrontaliere, concentrată pe drepturile copilului.

Câștig politic? Zero, dacă scopul e spectacolul. Câștig civic? Predictibilitate juridică și protecție efectivă pentru oameni reali, în situații reale.

De ce „suveranismul” local se va agita și cum demontezi prostiile corect

• „Ne obligă să acceptăm X la școală.” Fals. Educația rămâne competență națională; UE poate finanța proiecte și recomanda, dar nu dictează curricula.
• „Vor băga la pușcărie preoții/psihologii.” Nu. Ținta sunt practicile abuzive. Orice reglementare serioasă distinge clar între sprijin psihologic și coercitivitate.
• „Dacă nu acceptăm, ne scot din UE.” Nicio procedură nu prevede așa ceva. În caz de încălcări ale dreptului UE, urmează infringement și eventual sancțiuni financiare/condamnări la CJUE – nu „expulzare”.
• „E o agendă împotriva familiei.” Nu; este o agendă de protecție a persoanelor împotriva violenței și a discriminării, plus de securizare a statutului copiilor în situații transfrontaliere.

Dacă vrem o dezbatere serioasă, să ieșim din strigăt și să intrăm în paragrafe de lege.

Criticile din interiorul mișcării pentru drepturi: unghiul onest

E util de știut că ONG-uri pro-drepturi au salutat strategia, dar o consideră prea timidă: nu conține (încă) instrumente legislative ferme la nivelul UE pentru a interzice conversia, iar recunoașterea parentalității e încă blocată politic. Asta înseamnă că nu avem de-a face cu un „dictat radical”, ci cu un compromis în limitele tratatelor.

Noua strategie a UE nu-ți intră în casă și nu-ți schimbă copilul.

Încearcă, în schimb, să aducă ordine acolo unde există violență, abuz și hărțuire, și predictibilitate acolo unde familiile se lovesc de ziduri birocratice când trec dintr-un stat în altul.

Va urma negociere, va urma bătălie juridică (de pildă, pe dosarele Ungariei), dar nu există „expulzări din UE” pentru că nu copiezi mot-à-mot o strategie.

În România, tema va fi vânturată cu panică morală și povești de groază.

Răspunsul cu mintea limpede e simplu: citim textul, vedem unde sunt competențele, definim bine abuzul și pedepsim ura. Restul e scenică pentru rețele.

Europa – cu bune, cu rele – nu vrea să-ți spună pe cine să iubești; vrea, măcar, să se asigure că nimeni nu te poate lovi (fizic, juridic sau economic) pentru asta. Iar asta ar trebui să fie un minim comun într-o Uniune care se respectă pe ea însăși.