Uluiala președintelui Nicușor Dan: Ceaușescu reîncălzit la foc mic

Publicat: 22 iul. 2025, 18:14, de Radu Caranfil, în POLITICĂ , ? cititori
Uluiala președintelui Nicușor Dan: Ceaușescu reîncălzit la foc mic
Ceaușescu_o proiecție a imbecilității românești actuale

Nimic nu l-a zguduit mai tare pe președintele Nicușor Dan, în acest început de mandat, decât revelația crudă a sondajului INSCOP din iulie 2025: două treimi dintre români consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun. Nu deficitul bugetar, nu criza energetică, nu instabilitatea guvernamentală – ci această cifră absurdă, venită din adâncul unei societăți care pare să-și fi pierdut busola istorică.

De ce a devenit nostalgia românilor o problemă de securitate democratică

Într-o epocă a libertăților și a democrației (fie ea imperfectă), românii întorc privirea înapoi, spre un trecut de dictatură, penurie și frică, cu o tandrețe periculoasă. Șocul nu e doar statistic. Este moral, social și simbolic: cum a ajuns trecutul o ofertă mai atractivă decât prezentul?

Tabloul de azi: cifrele dor mai mult decât amintirile

66,2% dintre respondenți cred că Ceaușescu a fost un lider bun. 55,8% consideră regimul comunist „un lucru bun”. Aproape jumătate dintre români (48,4%) sunt convinși că se trăia mai bine atunci. Pe scurt: jumătate din țară și-ar dori să se întoarcă în anii gri ai pauzelor de curent, alimentației raționalizate și propagandei de partid.

Această inversiune de valori nu este doar o excentricitate sociologică. Este o criză profundă de încredere în democrație, în statul de drept și în viitor. Iar președintele României, un om care a crescut în libertatea post-decembristă, pare pentru prima oară complet derutat: ce înseamnă să guvernezi un popor care și-a pierdut încrederea în libertatea însăși?

De ce ne dorim înapoi în lagăr?

1. Trecutul ca placebo pentru un prezent ratat

Anii post-1989 au fost, pentru majoritatea românilor, un drum lung de promisiuni neîmplinite, privatizări dubioase, lideri corupți și un sistem de sănătate sau educație care a rămas în paragină. Trecerea de la comunism la capitalism s-a făcut cu brutalitate și cinism, fără o busolă morală. Oamenii nu au învățat ce înseamnă libertatea, ci doar că trebuie „să se descurce”. Iar între o libertate iluzorie și o dictatură cu “siguranță”, aleg nostalgicii confortul mitic al trecutului.

2. Nostalgia organizată: nu e doar amintire, e propagandă

Această nostalgie nu e o emoție spontană. E întreținută, rafinată și difuzată de campanii de dezinformare – unele interne, altele cu origini mai greu de detectat. TikTok-ul, Facebook-ul, YouTube-ul sunt pline de clipuri care compară prețuri din 1987 cu cele din 2025, fără context, fără logică. Narativul este simplu și periculos: „era mai bine pe vremea lui”. Tinerii din zonele defavorizate, oamenii în vârstă cu pensii mici, cei deconectați de la realitatea digitală trăiesc în acest balon cu aer greu, în care Ceaușescu e un fel de Moș Crăciun cu centură neagră.

3. Memoria colectivă, cu dinți de lapte

În România, memoria istorică e o frunză în vânt. Nu avem instituții capabile să producă anticorpi în fața falsificării trecutului. Nu avem un consens asupra traumei, nu avem o pedagogie a suferinței colective. Ne lipsește o poveste națională care să explice coerent ce a fost comunismul și de ce a căzut. Așa că, în lipsa ei, apare mitul: Ceaușescu care a construit, care a ținut țara în frâu, care a făcut metroul și a plătit datoria externă. Da, cu ce preț?

Dar ce învățăm la școală, de fapt?

Abia din septembrie 2025, România introduce în clasa a XII-a o disciplină obligatorie numită „Istoria comunismului”. Până acum, tot ce știau elevii era vag și diluat: câteva paragrafe, fără cronologie coerentă, fără accent pe viața reală a oamenilor. Profesorii – mulți dintre ei formați în perioada comunistă – predau mai degrabă anecdote decât concepte. Elevii nu învață despre foametea regizată, despre lipsa libertății, despre copiii abandonați în orfelinate de stat. Învățăm doar că „a fost greu” și „s-a trăit altfel”.

Și în timp ce unii copii învață să deconstruiască mitul, alții îl adoptă ca identitate: „măcar atunci aveam ceva sigur”. Adică puțin, dar stabil. Ceea ce, în haosul României de azi, pare un lux.

Cât din populație a trăit sub Ceaușescu cu adevărat?

Datele demografice din 2025 ne spun că vârsta mediană în România este de 43 de ani. Cei născuți înainte de 1974 aveau cel puțin 15 ani la Revoluție – destul cât să fi înțeles ce se întâmpla. Practic, între 35% și 40% din populație are o experiență directă a regimului. Dar atenție: amintirea nu e întotdeauna lucidă. Mulți își amintesc copilăria, nu dictatura. Restul, cei născuți după 1990, trăiesc doar din relatări și imagini: povești ale bunicilor, filme de propagandă reciclate ironic, și o educație istorică care nu e în stare să formeze discernământ.

Ce e de făcut: războiul pentru memorie

1. Educația ca armă democratică

Nu ajunge o materie în clasa a XII-a. Educația despre totalitarism trebuie să înceapă din gimnaziu, cu instrumente reale: documentare, mărturii, arhive accesibile. Elevii trebuie să înțeleagă de ce nu a fost „bine”. Să simtă, să se revolte, să judece critic.

2. Formarea profesorilor, altfel

Profesorii nu sunt doar vectori de conținut, ci formatori de atitudine. Trebuie să știe să pună întrebări, să faciliteze discuții incomode, să explice nuanțat diferența dintre ordine și obediență.

3. Repararea încrederii între cetățean și stat

Statul trebuie să-și onoreze promisiunile. Dacă spitalele rămân ruine, școlile rămân friguroase și autostrăzile rămân machete, atunci trecutul cu Dacia 1300 și blocuri cenușii va părea, paradoxal, mai concret decât viitorul.

4. Comunicare politică lucidă

Liderii nu mai pot vorbi doar în sloganuri. Oamenii s-au săturat de promisiuni sterile. Când cineva spune „nu a fost bine sub Ceaușescu”, trebuie să aibă și argumente, și empatie. Altfel, pare un discurs gol.

Nicușor în fața oglinzii colective

Președintele Nicușor Dan pare prins într-o dilemă: el este exponentul unei generații post-ideologice, dar guvernează un popor care tocmai își redescoperă atașamentul pentru ideologii autoritare. Își dă seama că nu poți construi viitorul dacă nu ai înțeles și învins trecutul. Reacția lui la sondaj a fost fermă, dar nu e suficientă. E nevoie de mai mult decât uluială: e nevoie de o strategie națională de reconstrucție a memoriei.

Dictaturile nu se repetă… doar dacă le înțelegi corect

România trăiește azi un paradox: suntem liberi, dar mulți ar vrea să nu mai fim. Am ieșit din comunism, dar n-am ieșit din mentalitatea lui. Ne lăsăm seduși de mituri și ne revoltăm doar când e prea târziu. Dacă nu cultivăm luciditatea, dacă nu învățăm să ne spunem povestea corect, riscăm să o repetăm într-o formă nouă, mai subtilă și mai periculoasă. Nu cu Securitate și cozi la salam, ci cu TikTok, nostalgii ambalate frumos și lideri populiști care promit „ordine”.

Să ne fie clar: democrația nu moare brusc. Moare încet, în glume, în comparații fără context, în sloganuri cu iz retro. Dacă vrem s-o păstrăm, trebuie s-o învățăm. Cu mintea trează și memoria vie.