Un congres fără surprize: PSD – între reflexul puterii și neputința schimbării

În România, nimic nu se repetă mai fidel decât Congresul PSD. Acolo unde alții își caută viitorul, social-democrații își reînnoiesc trecutul. E partidul care a ridicat Sistemul la rang de religie și stagnarea la rang de virtute. De treizeci de ani promite că „a înțeles mesajul poporului” și că se va reforma. Dar n-a făcut-o niciodată. Pentru că PSD nu trăiește din schimbare — trăiește din frica de schimbare.

O moștenire de plumb

PSD este, în esență, produsul tranziției românești: o formațiune care a preluat reflexele vechiului regim și le-a transformat în mecanism de guvernare.
A construit, în timp și în cooperare cu alte grupări politice sau nu, Sistemul — o rețea birocratică și clientelară ce îmbină administrația cu politica, economia de stat cu interesul de partid, și morala publică cu obediența.

De la întâiul lider și până la cel de astăzi, partidul a cultivat cu o consecvență aproape administrativă trei mari direcții:

1. Controlul instituțiilor — nu pentru reformă, ci pentru conservare;
2. Capturarea resurselor — prin „investiții” și „programe” care au hrănit o clientelă uriașă;
3. Pomana electorală — mijlocul prin care dependența economică a devenit politică de stat.

17:16 • POLITICĂ

Lia Olguța Vasilescu, discurs exploziv la Congresul PSD. Atac dur la adresa AUR: Scrieți ‘miau’ ca pisica!

14:41 • POLITICĂ

Sorin Grindeanu, discurs la congresul PSD: Vreau un PSD care dă tonul, care are soluții

Aparent, PSD a oferit stabilitate. În realitate, acea stabilitate a fost stagnare cu față umană: o liniște administrativă care a sufocat orice formă de modernizare reală.

Guvernările PSD – istoria unei regresii lente

Orice analiză lucidă a ultimilor 30 de ani arată că principalele crize de azi poartă amprenta PSD:

• Criza pensiilor speciale, o invenție politică pentru fidelizarea aparatului de stat;
• Deficitul bugetar, alimentat de creșteri salariale nesustenabile și cheltuieli electorale;
• Mentalitatea ajutorului social, ridicată la rang de politică publică;
• Distrugerea pactului social, substituit prin unicul contract pe care PSD îl înțelege: cel al dependenței față de partid.

Când PSD a vorbit despre „investiții”, ele au fost, invariabil, instrumente de drenaj către firme de partid. Când a vorbit despre „reformă”, a înțeles de fapt o reconfigurare internă a clientelei.

Într-o țară care avea nevoie de salturi, PSD a oferit pași mărunți și gesturi circulare. A guvernat cu o formidabilă capacitate de adaptare, dar fără niciun orizont.

Congresul 2025: aceeași piesă, cu alte lumini

Congresul de azi, anunțat cu emfază, e doar o nouă demonstrație a imunității la schimbare. Nu există competiție reală: Sorin Grindeanu este unicul candidat la șefia partidului, garant al continuității.
În loc să devină o dezbatere despre direcția viitoare, congresul e o formalitate birocratică. O regie menită să confirme că partidul e „unit” — adică disciplinat, fără voci divergente, fără disidență intelectuală, fără îndoială.

Mesajul oficial e că PSD nu se mai definește ca partid progresist.

E o mișcare strategică menită să recupereze electoratul pierdut către AUR, să reînvie retorica naționalistă și să redea partidului aura paternalistă de „apărător al românilor”.
Pe termen scurt, poate fi o strategie eficientă. Pe termen lung, e o regresie culturală: un pas înapoi către discursul anilor ’90, cu teme de tip „suveranist”, „tradiționalist”, „anti-globalist”, toate reciclate pentru a acoperi golul de idei.

PSD și imposibilitatea reformei

De fiecare dată când a fost împins spre modernizare, PSD a răspuns cu o strategie a imobilismului controlat.
Partidul are o extraordinară inteligență adaptivă: se schimbă suficient cât să pară nou, dar nu destul cât să se transforme. Este ca o instituție care își rescrie regulamentul, dar păstrează aceeași ierarhie.

Reformarea PSD e imposibilă dintr-un motiv simplu:

ar însemna autodistrugerea propriului sistem de putere.
Reformă reală ar însemna eliminarea baronilor locali, desființarea privilegiilor din administrație, transparență în finanțări și meritocrație în selecția cadrelor. Ori tocmai aceste lucruri sunt oxigenul partidului.

PSD trăiește din nevoia de dependență — a administrației, a alegătorilor, a structurilor locale. Fără ele, s-ar evapora.

„Partidul poporului” care nu mai are popor

Deși își menține un electorat consistent, PSD a pierdut identitatea ideologică. Nu mai e nici social-democrat, nici progresist, nici naționalist autentic. E un organism de putere, nu o mișcare de idei.
„Social” a rămas doar în nume, iar „democrat” e un reflex formal. În realitate, partidul funcționează ca o rețea administrativă cu componentă electorală, unde doctrină înseamnă interes, iar programul politic e înlocuit cu sondajul zilnic.

Congresul nu va produce nimic spectaculos.

Nici un viraj doctrinar autentic, nici o strategie pentru viitor. Va fi doar confirmarea faptului că PSD rămâne cel mai eficient partid al prezentului și cel mai toxic pentru viitor.

O stabilitate care se numește, de fapt, stagnare

PSD a oferit (câteodată) momente de stabilitate aparentă, dar a blocat țara într-o stază istorică.
A reușit performanța de a face din „siguranță” un sinonim al fricii de schimbare. În numele echilibrului, a perpetuat ineficiența, a protejat mediocritatea și a compromis orice tentativă de modernizare administrativă.

Azi, în timp ce deficitul explodează, în timp ce pensiile speciale paralizează bugetul, în timp ce încrederea publică în stat se prăbușește, PSD își ține congresul într-o liniște deplină.
Nimeni nu îndrăznește să ridice vocea, nimeni nu contestă nimic. Se vorbește despre unitate, dar se respiră teamă.

Falsa reformă și dispariția omenescului

De fiecare dată când PSD a fost confruntat cu vocea critică a societății, a mimat înțelegerea.
A părut că aude, a promis că schimbă, a adoptat rezoluții, a vorbit despre „resetare”, „modernizare”, „reformă din temelii”.
Dar, după fiecare moment de aparentă introspecție, partidul s-a întors exact la ceea ce știe să facă: să mimeze schimbarea, protejând mecanismul.

Problema nu e doar una politică, ci profund umană.

Schimbarea nu se face prin comunicate și congrese, ci prin oameni — prin curajul de a renunța la confort, la privilegii, la reflexul de supunere.
Or, în interiorul PSD nu mai există oameni care să poată face asta. Au fost șlefuiți, nu formați. Disciplina a înlocuit conștiința, fidelitatea a înlocuit vocația, iar tăcerea a devenit virtute.

Astfel, partidul a devenit o formă fără chip.

Nu mai are figuri, ci funcții; nu mai are lideri, ci administratori ai inerției.
Nu mai are voce, ci un zgomot de fond compus din loialități, frici și calcule.
Și poate că tocmai aici e tragedia: PSD nu mai poate să se reformeze nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu mai are cine s-o facă.

Acel partid care odinioară domina scena politică prin personalități puternice s-a transformat într-un organism birocratic care trăiește din reflexe.

Iar reflexul cel mai puternic este acela de a supraviețui fără să evolueze.

Într-o vreme în care România are nevoie de curaj și imaginație, PSD oferă tăcere și automatism.
E un partid care a pierdut legătura cu realul, dar a învățat perfect cum să se mențină în viață.

Nu mai e condus de oameni — ci de frica de a pierde puterea.

Și, cum frica nu reformează nimic, ci doar conservă, e limpede: acest partid nu se va schimba niciodată. Pentru că nu mai are în el nimic viu.

Ce mai așteptăm? Nimic. Nimic. Și nimic.

Congresul PSD din 2025 nu e despre viitor, ci despre supraviețuire.
Partidul nu se reformează, se regenerează pe sine, ca o celulă care se multiplică din instinct, nu din inteligență.

A refuzat constant progresul, a cultivat dependența și a transformat statul într-o rețea de protecție reciprocă.

Astăzi, PSD nu mai are nimic de spus, dar continuă să vorbească. Și tocmai de aceea e periculos: pentru că, în tăcerea lui controlată, se aude ecoul tuturor stagnărilor care ne-au adus aici.