Un Președinte care nu semnează în gol: tăcerea calculată a lui Nicușor Dan și răbdarea necesară pentru o Justiție curată

România fierbe din nou într-o dispută instituțională, de data aceasta între CSM și Administrația Prezidențială. Consiliul Superior al Magistraturii a acuzat public faptul că președintele Nicușor Dan nu a semnat până acum numirea și eliberarea din funcție a zeci de judecători, deși toate procedurile formale ar fi fost încheiate. Tonul comunicatului CSM este sever: se vorbește despre „blocaj”, „situație fără precedent” și „inexistența oricărei justificări oficiale”.

Între blocaj și prudență: ce se întâmplă cu numirile de magistrați?

Dar tocmai această lipsă de zgomot din partea Președinției trebuie înțeleasă în cheia potrivită. Nicușor Dan nu este genul de politician care reacționează pripit sau polemic, și cu atât mai puțin genul care își reduce atribuțiile la o simplă semnătură birocratică. În viziunea sa, Președintele nu este un automatism care parafează ce i se servește, ci un gardian lucid al echilibrului instituțional, inclusiv în raport cu un CSM care, nu o dată, a fost acuzat de complicități, slăbiciuni interne sau obediență.

CSM – un garant al independenței sau o piesă în echilibristica de sistem?

De-a lungul ultimilor ani, Consiliul Superior al Magistraturii a trecut prin crize de legitimitate, conflicte interne și acuzații de politizare. Unele numiri controversate, ieșiri publice cu iz partizan sau decizii care au favorizat rețele din interiorul Justiției au erodat încrederea publică.

În acest context, rezerva lui Nicușor Dan față de lista de numiri și eliberări poate fi văzută nu ca obstrucție, ci ca act de responsabilitate. Mai ales într-un moment istoric în care Justiția are nevoie de recredibilizare, nu de automatisme care reproduc greșelile trecutului.

Ce spune CSM?

Potrivit comunicatului transmis de CSM, în ultimele săptămâni:

• 22 de propuneri de numire în funcția de judecător
• 29 de propuneri de eliberare din funcție
  au fost transmise Administrației Prezidențiale. Doar o singură eliberare a fost semnată – în cazul unui magistrat ajuns la vârsta de pensionare maximă.

Lipsa unei reacții oficiale a fost interpretată drept sfidare sau neglijență. Dar în realitate, tocmai refuzul de a intra într-o polemică directă este semnul unui comportament prezidențial diferit. Nicușor Dan nu joacă în teatrul conferințelor, nu trimite mesaje politice codate, nu răspunde „la cald”. El este, prin formația sa, un om al verificării atente, al lecturii, al detaliului.

A semna sau a nu semna: o întrebare mai profundă

Constituția României îl obligă pe Președinte să semneze numirile și eliberările de magistrați, la propunerea CSM. Dar această obligație nu anulează dreptul de a examina, de a cere lămuriri, de a înțelege în profunzime cine sunt oamenii care vor îmbrăca roba justiției în anii următori.

Când sistemul e fragil, responsabilitatea nu înseamnă grabă. Ci prudență.

Nu e vorba de a pune sub semnul întrebării integritatea generală a CSM. Dar nici nu putem pretinde că acest organism este infailibil. Nu e de neglijat faptul că în trecut, anumite numiri girate de CSM s-au dovedit ulterior problematice – profesional, moral sau chiar penal.

Efectele acestei rețineri: reale, dar asumate

Desigur, întârzierea numirilor are consecințe:

• unele instanțe funcționează sub efectiv
• anumite dosare sunt întârziate
• promovările interne sunt blocate

Dar aceste efecte nu pot justifica presiunea de a „semna orbește”. Mai ales într-un moment în care întreaga societate așteaptă de la Justiție curățenie, echidistanță, consistență.

Președintele este conștient că tăcerea sa va fi criticată. Dar este tăcerea unui om care citește, nu tace fiindcă nu are ce spune. Un om care, în loc să se exprime zgomotos, preferă să analizeze fără spectacol.

Mai bine un președinte prudent decât unul grăbit

Nicușor Dan nu e un actor politic versat, dar e un spirit riguros. Poate că uneori se mișcă lent, dar nu se mișcă superficial. Într-un stat unde reflexul politic e să semnezi fără să citești, refuzul de a gira o listă doar pentru că vine „de la CSM” e, de fapt, o dovadă de conștiință instituțională.

Justiția nu are nevoie doar de magistrați noi. Are nevoie de magistrați buni. Iar România nu mai are luxul de a face greșeli tăcute.

Înainte de a da semnătura, președintele are dreptul – și poate chiar datoria – de a cere garanții că nicio verigă slăbită nu ajunge din nou la butoanele sistemului. Poate că nu e confortabil, dar e corect.