Unde este petrolul României? Labirintul stocurilor strategice ascunse în afara țării

La aproape două săptămâni de la debutul unei crize internaționale de petrol, România se află într-o situație paradoxală. Autoritățile declară că stocurile strategice de combustibili există, dar o parte semnificativă se află în afara țării, iar acum sunt în curs verificări pentru a confirma disponibilitatea lor reală. În același timp, publicul se întreabă: dacă nu există o lipsă clară de combustibil, de ce se vorbește despre declararea unei „stări de urgență petrolieră”?

Aceasta este o oglindă a vulnerabilităților României în materie de securitate energetică.

„Stare de urgență petrolieră”: mit sau necesitate?

Recent, în spațiul public s-a discutat ideea că starea de urgență ar fi necesară pentru a plafona prețul motorinei sau a reduce accizele. Juridic, însă, această afirmație este incorectă, susține Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă.

În România, statul poate interveni asupra prețurilor prin instrumente legislative obișnuite: ordonanță de urgență a guvernului; lege adoptată de Parlament; reglementări temporare privind marjele comerciale sau scheme de compensare.

15:03, 13.03.2026 • ECONOMIE

Motorina anunță furtuna economică: 9 lei azi, 10 lei la sfârșitul lunii martie

08:00, 13.03.2026 • OPINII

De ce plătim astăzi prețul petrolului de ieri (și ce urmează mâine)

Un exemplu concret este perioada 2022, când statul a introdus o reducere de 50 de bani pe litru la carburanți, fără a declara o stare de urgență. Prin urmare, plafonarea prețurilor poate fi realizată legal și simplu.

Starea de urgență petrolieră are un scop diferit: ea se justifică doar în situații de criză reală a aprovizionării, cum ar fi: lipsa fizică de combustibil; blocarea importurilor; prăbușirea aprovizionării interne; necesitatea raționalizării consumului; controlul distribuției către sectoare critice (armată, servicii publice, transport); utilizarea rapidă a stocurilor strategice.

Prin urmare, aceasta nu este un instrument de reglare a prețurilor, ci unul de securitate națională.

De ce apare totuși ideea de stare de urgență?

Conform lui Chisăliță, există două ipoteze:

1. Confuzie juridică – unii actori politici sau administrativi pot confunda măsurile de politică economică (plafonarea prețurilor) cu cele de gestionare a unei crize reale.
2. Probleme reale de aprovizionare – solicitarea stării de urgență poate semnala temeri privind disponibilitatea reală a stocurilor, mai ales că:
   • o parte importantă a acestora este depozitată în afara României;
   • informațiile despre localizarea și accesibilitatea lor sunt limitate;
   • există mecanisme de delegare și „ticketing” care complică controlul rapid.

În această lumină, întrebarea legitimă este: România are cu adevărat control operațional asupra stocurilor strategice, sau doar conformare formală?

Tipuri de stocuri și dimensiunea lor

În discuțiile publice, se amestecă frecvent trei categorii de stocuri: stocuri strategice/minime de urgență, stocuri comerciale, stocuri specifice/ale entităților centrale.

Prima categorie este prevăzută de Legea nr. 85/2018. Stocurile sunt menținute în depozite situate în UE. Nivelul stabilit pentru perioada 1 iulie 2025 – 30 iunie 2026 este de 2.034.712 tone echivalent petrol. Aceste stocuri sunt relevante pentru crize majore, război sau blocaje logistice. Titularii obligației de stocare pot delega până la 70% din cantitatea pentru care au obligație. Dar fiecare titular trebuie să îndeplinească obligația prin constituirea și menținerea, pe teritoriul României, a cel puțin 50% din stocurile minime.

Asta înseamnă două lucruri:

1. legiuitorul român a recunoscut explicit riscul dependenței externe;
2. tot legiuitorul a acceptat că până la jumătate din stocuri pot rămâne în afara României.

Prin urmare, dacă procentul anunțat public de 56,86% în România, sistemul pare, la nivel agregat, compatibil cu pragul minim intern. Dar asta nu elimină vulnerabilitatea; doar arată că ea este legal permisă.

Cea de-a doua categorie aparține operatorilor economici și servesc funcționării zilnice a pieței. Estimările publice indică circa 1,2 milioane tone, fără inventar centralizat verificabil. Ultima categorie este gestionată de Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale (ANRSPS). Aceste stocuri sunt constituite și menținute în numele statului, pentru situații speciale.

Conform datelor din martie 2026, totalul stocurilor strategice se ridică la peste 2 milioane tone. În România în jur de 1,15–1,16 milioane tone echivalent petrol, iar în afara țării în jur de 0,87–0,88 milioane tone echivalent petrol.

„Ticketingul” și riscurile delegării stocurilor

„Ticketingul” este forma contractuală prin care un titular de obligație de stocare transferă temporar altor entități sarcina de a menține combustibil în numele său.

Avantajele sunt următoarele: reduce costurile de depozitare; folosește infrastructura UE existentă; evită investiții suplimentare în capacități interne.

Există următoarele riscuri: logistic: combustibilul există juridic, dar poate să nu ajungă rapid în criză; geografic: depozitele pot fi în state cu rute vulnerabile sau congestii logistice; opacitate: autoritățile pot să nu aibă imagine completă asupra stocurilor; conformare formală: sistemul poate fi „în regulă pe hârtie”, dar ineficient în criză.

Astfel, delegarea și „ticketingul” adaugă vulnerabilitate strategică, chiar dacă este legal.

Vulnerabilitățile structurale ale României

1. Dependența externă – aproape jumătate din stocurile strategice sunt în alte state UE; legal, dar strategic, o vulnerabilitate.
2. Accesibilitate fizică incertă – legea și directiva UE cer ca stocurile să fie disponibile rapid, nu doar să existe pe hârtie.
3. Responsabilitate împărțită – operatorii constituie stocurile, ministerul reglementează, ANRSPS administrează, statul răspunde; vidul de răspundere poate apărea ușor.
4. Lipsa încrederii publice – declarațiile oficiale despre stocuri, urmate de verificări suplimentare, alimentează percepția de control insuficient.
5. Prioritate conformării minime – sistemul respectă standardul legal, dar nu maximizează autonomia și reziliența națională.

Legea nr. 85/2018 stabilește clar: minim 50% din stocuri trebuie să fie în România; până la 70% pot fi delegabile. Procentul actual de 56,86% în țară respectă acest prag, dar riscurile rămân.

Cine răspunde?

• Operatorii economici – constituie stocurile; nerespectarea atrage sancțiuni importante.
• Ministerul Energiei – supraveghează, reglementează și coordonează.
• ANRSPS – gestionează stocurile specifice.
• Guvernul – titularul politicii publice și responsabil final.

Proprietatea stocurilor poate fi privată sau mixtă, ceea ce înseamnă că statul răspunde, dar nu deține control complet asupra accesului rapid la combustibil.

Potrivit lui Chisăliță, modelul actual prezintă vulnerabilități semnificative. Existența stocurilor „pe hârtie”, plasarea lor în afara țării, responsabilitatea împărțită și accesibilitatea fizică incertă ridică semne de întrebare asupra rezilienței reale în cazul unei crize severe.

Aceasta nu reprezintă ilegalitate, dar poate fi considerată o slăbiciune în securitatea energetică și o eventuală deficiență de guvernanță, cu impact direct asupra credibilității și capacității statului de a gestiona crize majore.