USR la răscruce: între renaștere și irelevanță. Ce mai așteptăm de la partidul care a promis altceva

Sâmbătă, în Congres, USR își va juca poate ultima carte de credibilitate. Sub conducerea lui Dominic Fritz, partidul promite o „nouă strategie”. Dar înainte de planuri și grafice, vine întrebarea simplă și grea: Ce mai așteptăm noi, electoratul, de la USR? Răspunsul e tot mai încordat, pentru că între entuziasmul începutului și imaginea de azi s-a așternut un drum plin de ocolișuri, de orgolii mărunte și de rătăciri.

Cum s-a născut speranța și cum s-a risipit

USR s-a născut dintr-o revoltă justă: împotriva corupției, a aroganței și a politicianismului fără rușine. „Fără penali în funcții publice”, OUG 13, marile proteste civice – toate acestea au fost catalizatorul. Tineri, activiști, profesioniști, oameni care nu visaseră vreodată la cariere politice au intrat în parlament cu promisiunea de a schimba regulile jocului.

Și, un timp, părea că va fi așa. Însă transformarea din partid de protest în partid de guvernare i-a prins complet nepregătiți. Accesul la putere – întâi în coaliția cu PNL, apoi prin ministere-cheie – a adus cu el tentațiile și fracturile. Scandalul „Anghel Saligny”, moțiunea de cenzură care a dărâmat guvernul Cîțu, apoi retragerea în opoziție au produs o ruptură profundă între discurs și realitate. O bună parte din electorat s-a simțit trădat. Ceilalți – doar confuzi.

Din acel moment, USR a început să piardă nu doar voturi, ci și orientare.

Cioloș, Barna, Drulă: o succesiune de lideri, fără coerență

Dan Barna a încercat să țină partidul aproape de ideea inițială, dar a eșuat în a construi alianțe durabile și în a impune un ritm de guvernare. Dacian Cioloș, un lider mai rafinat dar lipsit de priză la bază, a venit, a dezamăgit, și a plecat în propriul proiect personal. Cătălin Drulă a adus un discurs dur, dar polarizant și defensiv, care a creat mai multe conflicte decât clarificări. Fiecare lider a tras în altă direcție, iar electoratul a simțit că nu mai are cu cine vota.

Etapa Lasconi – între derută și gafă

Apoi a venit etapa Elena Lasconi – o candidată cu priză populară, primăriță respectată în Câmpulung, dar complet nepregătită pentru rigorile unei campanii prezidențiale. Gafa privind interzicerea căsătoriilor gay, dublată de o reacție arogantă și defensivă, a prăbușit încrederea în proiectul USR pentru Cotroceni.

Și mai grav: refuzul ei de a se retrage în favoarea lui Nicușor Dan, într-un moment în care electoratul progresist cerea unificare, a fost perceput drept încăpățânare distructivă. Mulți au simțit atunci că USR nu mai luptă pentru România, ci pentru orgoliul intern al unor lideri care vor să „rămână în cursă”, chiar și fără șanse.

Rezultatul: Lasconi s-a retras, dar târziu. Prea târziu. USR a ratat ocazia de a fi parte dintr-o mare coaliție a lucidității, care l-a adus pe Nicușor Dan în turul doi. O oportunitate ratată pe fondul unei lipse de maturitate politică.

Dominic Fritz – ultima șansă?

Acum vine Dominic Fritz. Cu un profil european, calm, credibil, a dovedit la Timișoara că poate să guverneze modern. Nu face zgomot, dar livrează. Iar dacă are un atu, acela este coerența administrativă – lipsită până acum la vârful USR. El promite resetarea partidului, dar resetul nu se face cu PowerPoint. Se face cu asumare, disciplină și reconfigurare dureroasă.

Congresul de sâmbătă ar trebui să fie exact asta: o autopsie sinceră și o reînviere lucidă. Altfel, rămâne doar un ritual intern pentru a bifa democrația de partid.

Ce așteptăm, noi?

Noi, alegătorii care am pus ștampila pe „Fără penali”, vrem altceva:

• Vrem un partid care nu se sfâșie din interior la fiecare decizie dificilă.
• Vrem lideri care nu fug de responsabilitate, dar nici nu fac compromisuri cu sistemul.
• Vrem o viziune clară, nu doar lozinci „anti-PSD”.
• Vrem o opoziție activă, documentată și convingătoare, nu o galerie de veșnici nemulțumiți.
• Vrem un program de guvernare serios, profesionist, în care să avem încredere – nu o listă de bune intenții redactată în grabă între două postări pe Facebook.

Un partid se naște o dată. apoi trebuie să crească.

USR a fost o dată copilul speranței. Dar acum, dacă vrea să mai conteze, trebuie să se maturizeze. Electoratul nu mai are răbdare cu partide care învață din greșeli pe banii și viețile noastre. Vrem performanță, nu scuze. Vrem fapte, nu doar intenții.

Și-acum ce facem?

Dacă Dominic Fritz înțelege această miză, și dacă are curajul să taie în carne vie – să închidă vechile certuri, să dea afară balastul, să impună o linie clară și credibilă – USR poate redeveni alternativa de care avem nevoie.

Dacă nu, Congresul va fi o ultimă reverență înaintea irelevanței. Și-ar fi păcat. Pentru că România are încă nevoie de un partid nou, curat, ferm și vizionar. Dar timpul pentru ezitări a trecut. Acum ori niciodată.

Cele 5 întrebări pe carefiecare membru al USR trebuie să și le pună la Congres

1. Suntem un partid de guvernare sau doar o tribună de opoziție?
Electoratul e sătul de moralism fără livrabile. Dacă USR vrea să ajungă din nou la guvernare, trebuie să dovedească maturitate, echipe competente și o viziune aplicabilă. Dacă nu, să nu mai pretindă puterea.

2. Acceptăm alianțe tactice sau rămânem singuri pe o insulă a purității?
Fie construiești punți și colaborezi inteligent (fără să te vinzi), fie rămâi captiv în bula de principii. România reală cere soluții, nu puritate muzeală.

3. Cât ne mai ghidăm după orgolii și cât după șanse reale de schimbare?
Refuzul retragerii Elenei Lasconi a arătat o fractură între partid și realitate. Cine vrea să conteze trebuie să știe când e timpul să stea în față și când e timpul să facă un pas lateral.

4. Mai credem în colegialitate sau funcționăm pe logica „cine nu e cu mine, e împotriva mea”?
Fără coeziune internă, nicio strategie nu rezistă. Congresul trebuie să limpezească nu doar direcția, ci și clima internă. Nu poți convinge țara dacă nu te înțelegi nici în propria casă.

5. Cine suntem, de fapt? Revoluționarii sistemului sau contabilii unei structuri în derivă?
USR trebuie să-și regăsească identitatea. Nu mai e suficient să spună ce nu e. Trebuie să spună – și să arate – ce este: ce fel de România propune, în ce crede cu adevărat, și cum ajunge acolo.

Ultima strigare din deșertul politicii românești

Trăim într-un peisaj politic secătuit, unde speranțele s-au transformat în praf și alianțele în mlaștini. PSD nu vrea să se reformeze, pentru că nu are nicio motivație internă să o facă. A câștigat prea mult din stagnare și prea puțin din schimbare. PNL? Un partid blocat între instinctul de conservare și paralizia de identitate. O structură care, deși trăiește, nu mai tresare. Iar suveraniștii… nu merită decât mențiunea de subsol la capitolul greșeli istorice.

O posibilă fărâmă de oxigen

În acest decor, USR – cu toate greșelile, bâlbele și rănile sale – poate fi încă o ultimă fărâmă de oxigen. Nu pentru că e perfect, ci pentru că măcar a încercat, la un moment dat, altceva. Iar dacă se poate regăsi pe sine – nu în sloganuri, ci în acțiuni – poate deveni din nou acel catalizator de luciditate de care România are disperată nevoie.

Luxul de a mai spera

Nu e o șansă garantată. E o ultimă strigare. Un pas înainte sau o cădere definitivă în irelevanță. Dacă USR se ridică, nu o face doar pentru el, ci pentru toți cei care încă mai cred că politica nu trebuie să fie o insultă zilnică. Că țara asta poate fi mai mult decât o curte de compromisuri.

Poate că nu ne mai permitem luxul de a spera. Dar nici nu avem dreptul să ne resemnăm.