Vârful aisbergului: cum a devenit mangleala sport național cu protecție de stat

Scandalul interceptărilor de acum, cu replici colorate înregistrate ambiental – „se rezolvă”, „se dă”, „se vopsește”, „se trimite mai departe” – nu e eveniment excepțional, e doar momentul rar în care perdeaua se trage un pic și vedem ce se întâmplă, de obicei, cu ușile închise. O combinație a fost prinsă pe interceptări. Una. Atât.

Problema adevărată începe abia de aici:

Dacă de data asta i-au prins, de câte ori au făcut exact același lucru fără să-i prindă nimeni?

Câte guverne au primit oferte similare, cu alte fețe, alte sacoșe, alte pretexte „patriotice”?

Câte contracte „strategice” au fost, în ultimele decenii, doar decor pentru șușanele cu mânăreli și comisioane halucinante, tip „la geantă, fără urme”?

Interceptările nu descriu sistemul, ci îl trădează pentru o secundă

Suntem tentați să tratăm fiecare astfel de caz ca pe o excepție spectaculoasă: uite, niște băieți lacomi, prea siguri pe ei, niște aventurieri ai șpăgii care s-au crezut intangibili.

Dar ce se aude pe acele înregistrări nu e limbajul unei secte marginale, ci dialectul de lucru al unui întreg mecanism: „hai să vedem cum scoatem ceva”, „să fie bine pentru toată lumea”, „dacă tot vin banii ăștia, nu lăsăm să treacă pe lângă noi”.

Interceptarea surprinde doar o scenă dintr-o piesă care se joacă de ani de zile cu distribuție aproape integral schimbată, dar cu același scenariu. Persoane diferite, aceeași logică: poziția publică e o oportunitate de mânărit bani, nu o responsabilitate.

Contractul nu e instrument pentru a rezolva nevoi reale ale statului, ci suport tehnic pentru șmen.

Dacă accepți această cheie de lectură, tot scandalul capătă altă dimensiune. Nu mai e vorba despre „câțiva inconștienți”, ci despre o cultură de sistem în care discuțiile despre milioane de euro se poartă cu naturalețea cu care oamenii normali își fac lista de cumpărături.

Câte guverne au fost abordate la fel?

Întrebarea care ar trebui să ne bântuie nu e „oare or să fie condamnați ăștia?”, ci: „de câte ori s-a întâmplat exact asta fără să iasă la lumină?”

Când vezi cu câtă relaxare se pun pe masă milioane, cu ce siguranță se vorbește despre „împins” proiecte prin ministere, când devine clar că există interpuși, firme intermediare, structuri paralele gata să preia „lucrarea”, nu poți să crezi că totul s-a născut ieri. Asta se exersează în timp. Se rafinează. Se transmite din generație în generație de „băieți descurcăreți”.

Câte cabinete ministeriale au primit, în ultimii 30 de ani, oferte similare, formulate cu alte cuvinte?

Câți miniștri, secretari de stat, consilieri personali au fost testați, aparte, cu promisiuni de genul: „nu te compromitem, luăm noi totul pe firmă, tu doar nu blochezi”?
Câte proiecte de infrastructură, câte contracte de armament, câte licitații IT masive au funcționat doar ca pretext pentru spălat bani publici în contul unui „parteneriat” cu statul?

Nu știm. Și adevărul e că nici nu vom afla vreodată în întregime. Vom mai prinde, din când în când, câte un dialog scurs în presă, câte o stenogramă ruptă din context. Atât. Restul rămâne în zona gri, la adăpostul tăcerii convenabile.

„Strategic” a ajuns să însemne: sunt mulți bani, deci e loc de șmen

Cuvântul „strategic” ar trebui să te ducă cu gândul la interes național, la securitate, la proiecte de zeci de ani. La noi, prea des înseamnă: „sunt bani foarte mulți, deci merită să ne ocupăm personal”.

Când un contract e „strategic”, se transformă automat în:

• magnet pentru consultanți de partid,
• teren de joacă pentru firme apropiate de putere,
• câmp de bătălie între grupuri de influență care nu se ceartă pe calitatea produsului, ci pe procentul de comision.

De aici și degradarea completă a sensului: „strategic” nu mai definește nevoia statului, ci apetitul rețelei de prăduitori. Iar asta lovește exact acolo unde ne doare mai tare:

• înzestrarea Armatei riscă să fie făcută cu ochii la comision, nu la nevoia soldatului;
• infrastructura mare se construiește cu întârzieri, modificări, suplimentări succesive de contract – un paradis al „optimizărilor” financiare;
• digitalizarea statului devine un cimitir de platforme scumpe și proaste, plătite regește unor firme conectate la „cine trebuie”.

Nu interceptările ne spun asta. Realitatea o confirmă, zi de zi, prin întârzieri, rezilieri, recalculări, procese interminabile. Interceptările doar pun sunet peste filmul pe care îl vedem de ani buni.

Când normalitatea e „se rezolvă”, integritatea devine excepția

Poate cea mai tristă concluzie este următoarea: în logica acestor combinații, omul integru devine „problemă”. Când cultura dominantă în anumite zone ale administrației este „se rezolvă”, oficialul care spune „nu” încurcă.

El e privit ca:

• „rigid”,
• „idealistic”,
• „neadaptat la realitate”.

Iar sistemul are mecanisme eficiente de autoapărare: îl izolează, îl mută, îl discreditează, îl înlocuiește. Nu pentru că nu e competent, ci pentru că nu joacă jocul. Integritatea, care ar trebui să fie standard, devine abatere de la normă.

Aici se află miezul problemei: dacă un întreg sistem e construit în jurul ideii că „se dă, se aranjează, se îndulcește”, orice tentativă de legalitate strictă e percepută ca agresiune. Nu corupția rupe echilibrul, ci refuzul de a participa la ea.

Întrebarea care ne împrăștie mințile

Interceptările de azi ne mai arată doar un lucru: nu lipsa de informații e problema, ci lipsa de voință și de mecanisme reale de auto-curățare. Toată lumea relevantă știe, de ani buni, că există „băieți de legătură”, „intermediari”, „consultanți” care umblă cu oferte de milioane. Că sunt contracte umflate, supralicitate, croite cu dedicație. Nu descoperim nimic nou; doar nu mai putem pretinde că nu vedem.

Adevărata întrebare, incomodă și simplă, rămâne asta: când vârful aisbergului arată atât de urât, cât de monstruoasă trebuie să fie partea pe care n-o vedem?

Și încă una, și mai tăioasă: câți ani ne mai permitem să trăim într-un stat în care „se rezolvă” e regulă, iar „nu se poate, e ilegal” sună ca o replică din altă lume?

Ați observat, probabil, că am apăsat destul de tare pe aceste cuvinte (în ultimele 2-3 articole): șmen, mangleală, șușanea, combinație, matrapazlîc, mânărie. Fiindcă, în opinia noastră, aceste obiecte de argou definesc cel mai bine România de azi.

Și ar mai fi un cuvânt: ticăloșia. Ce cuvânt.