Venezuela după asalt: ce rămâne din jocul Moscovei și câștigurile ”bonus” ale SUA

Operațiunea americană din 3 ianuarie nu a fost doar despre capturarea unui dictator devenit indezirabil. A fost, în esență, o intervenție precisă într-un nod de influență rusesc din emisfera vestică. Ceea ce a urmat contează, de fapt, mai mult decât demonstrația inițială de forță: nu explozia, ci ecourile ei.

Un detaliu ignorat în primele ore – faptul că structura militară rusă a rămas pe teren – luminează miza reală. Venezuela nu a fost doar un aliat ideologic al Moscovei, ci un spațiu de testare militară, tehnologică și geopolitică. Un laborator. Iar laboratoarele nu se abandonează ușor.

GRU nu se retrage: semnalul care schimbă lectura evenimentelor

După intervenția americană, prezența rusă nu a fost evacuată. Generalul-colonel Oleg Makarevici, șeful Grupului Operativ Equator al GRU, a rămas la Caracas împreună cu aproximativ 120 de consilieri militari. Potrivit informațiilor disponibile, solicitarea sa de a părăsi țara ar fi fost respinsă de Kremlin, tocmai pentru a conserva influența rusă în perioada de tranziție.

În lunile premergătoare operațiunii, Makarevici ar fi supervizat personal descărcarea din aeronave Il-76 a unor sisteme de apărare aeriană Pantsir-S1 și Buk-M2E, desfășurate ulterior în jurul capitalei și în puncte strategice din nordul Venezuelei. Aceste sisteme nu aveau doar rol defensiv: ele marcau o prezență rusă structurală, nu simbolică.

În timpul asaltului american, rețeaua a fost neutralizată rapid – în primele 30 de minute. Din locații-cheie precum baza aeriană La Carlota și complexul Fuerte Tiuna au fost capturate sisteme S-300VM (Antey-2500), Buk-M2 și Pechora-2M, în stare suficient de bună pentru analiză tehnică.

Acesta este punctul în care povestea încetează să mai fie una strict politică.

De ce Rusia rămâne, chiar și atunci când pierde

Menținerea unei structuri operative GRU într-un stat unde regimul aliat s-a prăbușit nu ține de orgoliu și nici de fidelitate față de Maduro. Ține de controlul tranziției.

În mod normal, după o intervenție americană de asemenea amploare, consilierii militari străini ar fi evacuați discret. Refuzul Moscovei de a face acest pas indică o miză dublă: păstrarea unor canale de influență în haosul instituțional care urmează și gestionarea daunelor reputaționale provocate de prăbușirea rapidă a „umbrelei” militare rusești.

Venezuela nu mai este o fortăreață a Moscovei. Dar poate deveni un spațiu negociabil. Iar Rusia vrea să fie prezentă exact în acel moment.

Umbrela care s-a prăbușit

Ani la rând, sistemele rusești livrate Venezuelei au fost prezentate drept dovada că Moscova poate crea zone interzise chiar în proximitatea strategică a Statelor Unite. Realitatea a fost mult mai seacă: rețeaua a cedat aproape instantaneu.

Nu vorbim despre câteva vehicule izolate, ci despre o arhitectură completă de apărare aeriană integrată – radar, comandă, bruiaj, reacție coordonată – construită și operată sub supraveghere rusă. Exact tipul de pachet pe care Rusia îl exportă către regimuri vulnerabile, sub promisiunea protecției totale.

Căderea rapidă a acestei rețele nu este doar un eșec tactic. Este o lovitură strategică de imagine pentru exporturile militare rusești și pentru mitologia invincibilității tehnologice pe care Kremlinul o cultivă de ani întregi.

Câștigul real al Washingtonului

Dincolo de schimbarea de regim, Statele Unite au obținut un beneficiu mult mai valoros: acces direct la tehnologie militară rusească de export, în condiții controlate.

În Ucraina, multe dintre aceste sisteme au fost distruse complet în luptă. În Venezuela, neutralizarea rapidă a permis capturarea de componente hardware și software funcționale. Asta înseamnă date precise despre limitele reale ale radarului și bruiajului, diferența dintre versiunea „de prezentare” și cea livrată clienților externi, performanța concretă în fața tehnologiilor stealth utilizate de B-2 sau F-35.

Pentru Pentagon, aceasta nu este o simplă victorie operațională, ci un manual deschis despre modul în care Rusia adaptează și simplifică tehnologia pentru export. Lecțiile nu sunt valabile doar pentru America Latină, ci pentru orice regiune unde Moscova promite „umbrela” sa de protecție.

De ce Venezuela era esențială pentru Moscova

Poziția geografică, resursele energetice și dependența politică a regimului au transformat Venezuela într-un cap de pod ideal. Nu doar împotriva Statelor Unite, ci ca instrument de negociere globală.

Pentru Kremlin, Venezuela a fost simultan un semnal de proiecție a forței în „curtea din spate” a SUA, un client dispus să accepte tehnologie militară fără întrebări incomode și o vitrină pentru exporturile de armament.

Pierderea acestui punct nu este o simplă înfrângere regională. Este o fisură într-un model.

De ce Moscova invocă azi „principiile”

Declarațiile rusești despre drept internațional și suveranitate sunt previzibile și, în context, profund cinice. Ele nu apără Venezuela. Apără precedentul.

Pentru că, odată demonstrat că o rețea militară rusă completă poate fi penetrată, neutralizată și analizată în detaliu, se schimbă raportul de forțe în multe alte zone unde Moscova își joacă influența: Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Asia Centrală.

Rusia nu se teme de pierderea unui aliat. Se teme de pierderea credibilității.

Tranziția: terenul minat care urmează

Perioada următoare nu va fi una liniștită. Prezența reziduală rusă, interesele americane, fragilitatea instituțională și presiunea economică vor transforma Venezuela într-un spațiu de negociere dură, nu într-o poveste romantică despre libertate recâștigată.

Dar un lucru este deja clar: echilibrul s-a rupt. Iar ruptura nu mai poate fi reparată prin retorică.

Concluzie

Operațiunea din 3 ianuarie nu a fost doar o intervenție. A fost un audit brutal al puterii rusești în afara propriei regiuni. Iar rezultatul nu arată bine pentru Moscova.

Venezuela rămâne o țară rănită, bogată și umilită de propriile elite. Dar, pentru prima dată după mulți ani, nu mai este și un experiment militar controlat din exterior.

Uneori, adevărata victorie nu este schimbarea unui regim, ci dezvăluirea limitelor reale ale imperiilor.

(Mulțumim pe această cale confratelui și vechiului amic Cornel Ivanciuc.)