Vești proaste: civilizația umană are șanse minime să supraviețuiască

Ne apropiem, cu o seninătate sinucigașă, de un punct din care nu vom mai putea reveni. Nu un meteorit, nu o invazie extraterestră, nu o epidemie globală apocaliptică, ci propria noastră prostie organizată — aceasta pare a fi cauza reală a viitorului colaps al civilizației umane.

Un expert în riscuri existențiale afirmă că „autodistrugerea este cel mai probabil scenariu”

O cercetare de amploare, care analizează 5.000 de ani de istorie și peste 400 de prăbușiri ale unor societăți majore, arată că firul pe care dansăm e subțire, iar dansatorii – amețiți de narcisism, lăcomie și fuga oarbă după profit.

„Nu putem pune o dată pe Ziua Judecății, dar putem înțelege traiectoria. Iar traiectoria arată limpede spre autodistrugere.”

Declarația aparține unui cercetător de la un centru dedicat riscurilor existențiale, care nu se sfiește să își asume pesimismul. „Sunt pesimist în privința viitorului, dar optimist în privința oamenilor”, spune el.

Un paradox în sine, care exprimă perfect distanța dintre potențialul uman și alegerile reale făcute de liderii noștri.

Goliathul global și crimele organizate ale istoriei

De-a lungul timpului, civilizațiile s-au ridicat prin acapararea resurselor, prin violență, prin consolidarea unui monopol al forței și al informației. Nimic nou aici. Autorul numește aceste structuri „Goliați” – imperii, regate, corporații sau alianțe care își impun dominația prin mijloace dure și prin inginerii sociale atent calibrate.

„Istoria e, în fond, o poveste despre crimă organizată. O elită creează un monopol al resurselor, controlează teritoriul și populația prin violență și frică. Dar acest monopol nu durează.”

Motivele colapsului sunt cunoscute și se repetă obsesiv: lăcomie, polarizare socială, supraexploatarea mediului, degradarea sistemelor de sănătate și educație, erodarea coeziunii sociale.

La capătul acestui proces? O carcasă civilizațională care crapă sub presiunea unor șocuri: pandemii, războaie, catastrofe climatice.

Sună familiar?

Puterile actuale: trei întruchipări ale dezastrului

Când vine vorba despre prezent, cercetătorul nu ocolește numele grele. El afirmă că omenirea este guvernată, în esență, de o triadă întunecată:

• Donald Trump – „un narcisist de manual”
• Vladimir Putin – „un psihopat rece”
• Xi Jinping – „un manipulator machiavelic desăvârșit”

Această combinație nu face decât să amplifice riscurile: ego exacerbat, putere concentrată, refuzul cooperării internaționale, goană după supremație militară și tehnologică. Iar în fundal: colapsul sistemelor de hrană, schimbările climatice, pericolul nuclear, digitalizarea necontrolată a vieții sociale.

Omenirea – o specie democratică în derivă

Paradoxul este că, în ciuda dezastrului iminent, nu suntem condamnați genetic la autodistrugere. Dimpotrivă. „Suntem o specie profund socială, cooperantă, cu un simț nativ împotriva dominației”, spune autorul. „Problema nu e natura umană. Problema sunt sistemele toxice de putere pe care le-am lăsat să ne definească.”

Adevărata provocare? Refacerea democrației autentice, în forme extinse și funcționale. Crearea unor societăți cu adevărat echitabile. Taxarea reală a averilor obscene. Resetarea raporturilor dintre tehnologie și etică, dintre dezvoltare și sustenabilitate.

„Oamenii își imaginează mai ușor că vom construi inteligență artificială pe siliciu decât că putem crea democrație la scară largă. Ceea ce e absurd. Bineînțeles că putem. Asta e ceea ce suntem construiți să facem.”

Lecțiile celor 5.000 de ani

De ce contează trecutul? Pentru că modelele se repetă, indiferent de epocă. Elitele se izolează, ignoră semnalele de alarmă, intensifică exploatarea. Populația devine din ce în ce mai săracă, mai bolnavă, mai divizată. Apoi vine dezastrul. Nu vine brusc. Vine încet, în valuri. Dar e inevitabil dacă nimeni nu trage frâna.

Inegalitatea – spun cercetările – e predictorul suprem al colapsului. Nu teroriștii, nu virușii, nu catastrofele naturale. Ci lăcomia organizată, înscrisă în ADN-ul marilor Goliați ai istoriei.

Ce mai poate fi salvat?

Nimeni nu are un calendar al Apocalipsei. Dar dacă vrem ca istoria să nu se încheie cu o rană deschisă, e nevoie de:

• o redistribuire reală a resurselor;
• o restructurare a modului în care gândim progresul;
• o umanizare a leadershipului mondial;
• și mai ales, o revoluție tăcută a bunului-simț.

Nu tehnologia ne va salva. Nu încă un summit climatic inutil. Ci revenirea la esența noastră: dorința de a trăi împreună, nu unii împotriva altora.

10 semne că un imperiu e pe cale să cadă – mic compendiu de diagnostic pentru civilizațiile pe moarte

1. Elitele nu mai știu cât costă o pâine
   Când decidenții trăiesc într-o bulă de privilegii și dispreț față de popor, prăpastia e deschisă. De acolo nu mai conduc, ci doar gestionează agonia.
2. Săracii se împrumută pentru o aspirină
   Când sistemul de sănătate devine o loterie, iar supraviețuirea ține de câtă benzină ai în rezervor, nu mai e vorba de progres, ci de selecție economică naturală.
3. Justiția devine spectacol de marionete
   Când legile nu mai sunt aplicate, ci negociate, iar condamnările sunt politizate sau amânate până la prescriere, imperiul își pierde scheletul.
4. Arta se transformă în kitsch oficial
   Când cultura e doar divertisment festiv, iar gândirea critică e taxată ca subversiune, se pregătește dictatura prostului glorios.
5. Adevărul devine o opinie
   Când nu mai există fapte comune, ci doar „narațiuni alternative”, fiecare își trăiește apocalipsa personală în bula proprie de ignoranță.
6. Copiii visează să fugă
   Când tinerii nu mai speră, ci doar așteaptă viza sau pașaportul, imperiul nu mai are viitor. Doar o glorie trecută cu miros de mucegai.
7. Armata devine agent imobiliar
   Când apărarea națională înseamnă închirieri, comisioane și terenuri convertite în mall-uri, nu mai e vorba de strategie, ci de jaf cu epoleți.
8. Se construiesc monumente în timp ce spitalele ard
   Când se dau milioane pe statui, catedrale sau festivaluri, dar secțiile ATI se închid, prioritatea nu mai e viața, ci decorul morții.
9. Poporul e învățat să urască, nu să gândească
   Când totul e polarizat, când „dușmanul” e mai important decât adevărul, se instaurează cultul fricii. Și nimic nu e mai fragil decât o societate fricoasă.
10. Liderii nu mai au umor
    Când conducătorii nu mai pot fi caricaturizați, iar orice glumă se pedepsește, înseamnă că imperiul e deja mumificat. Rămâne doar mumia să mai semneze câteva decrete.

Sfârșitul nu mai vine. E deja aici.

Când te scufunzi lent, nu auzi sunetul izbiturii, ci doar trosnetul cotidian al lemnelor ude. Așa cade o civilizație: nu cu o explozie, ci cu o resemnare. Cu talk-show-uri, cu reduceri de Black Friday, cu alegeri manipulate și cu salvatori fictivi care vin să închidă ușile după ce au vândut casa.

Am fi putut construi o lume a dreptății, a empatiei și a cunoașterii. Am ales în schimb spectacolul, lăcomia și cinismul. Ne-am înghesuit pe marginea prăpastiei pentru o poză bună, iar acum ne uităm unii la alții, întrebându-ne cine să sară primul.

Poate că omenirea nu va dispărea complet, dar e limpede că versiunea aceasta de lume — cu „lideri puternici” și popoare sleite, cu profituri infinite pe o planetă finită — își trăiește ultimul sezon. Finalul e scris, distribuția e completă, iar recuzita arde deja.

The end is nigh.

Nu pentru că vine o pedeapsă divină, ci pentru că am devenit imposibil de salvat de noi înșine.

Așa zice și măiastra doamnă, Ipotenuza Tiriplic:

„Istoria nu se repetă, dar rimează. Și uneori, e o rimă proastă.”

Și… cine suntem noi s-o contrazicem.