Vicepreședinții SUA. Evoluția în istorie a acestei funcții

Funcția de vicepreședinte al SUA este considerată a doua cea mai importantă în Statele Unite. Dar deși este una dintre cele mai vechi poziții și este definită prin Constituție, rolul ei a început să se cristalizeze abia în secolul XX.

Fostul vicepreședinte al lui Barack Obama și actualul candidat al democraților la președinție, Joe Biden, a desemnat-o pe senatorul american Kamala Harris drept vicepreședinte în cazul în care va câștiga alegerile.

Momentul a fost unul istoric din prisma profilului acesteia. Deși au mai fost două femei nominalizate pentru vicepreședinție în istorie, Harris este prima femeie de culoare și prima persoană de origine indiană nominalizată de un partid politic major.

Totuși, nici o femeie nu a fost aleasă vreodată vicepreședinte.

Dar ce înseamnă poziția de vicepreședinte și de ce este importantă pentru SUA.

Deși este al doilea om în stat și unul dintre cei mai apropiați de președinte, principala atribuție a vicepreședintelui este cea de a se pregăti să devină cel mai influent lider mondial în cazul în care președintele moare.

Dar rolul vicepreședinților a evoluat dramatic de-a lungul anilor, de la irelevant de-a lungul unei mari părți a istoriei, la un potențial instrument de putere în ziua de astăzi, scrie National Geographic.

Peste 200 de ani de istorie

Rolul de vicepreședinte a fost creat în 1787 și era cel de a ține locul președintelui în cazul în care acesta moare.

Dea lungul celor peste 230 de ani de istorie, poziția vicepreședintelui a evoluat și a ajuns astăzi să fie folosit ca instrument de campanie, iar pe durata mandatului să preia multe dintre sarcinile președintelui.

Primele sarcini ale vicepreședintelui au fost cele de a prezida Senatul Statelor Unite, a supraveghea procesele de destituire și a supraveghea numărarea votului Colegiului Electoral.

Dar sistemul s-a defectat rapid. Pe măsură ce au apărut partidele politice, președinții au ajuns să fie împerecheați cu vicepreședinți care erau diametral opuși politicii lor și care au lucrat activ împotriva lor.

Părțile au încercat să remedieze acest lucru prin stabilirea unui sistem de alergători, dar și acest sistem a eșuat și s-a ajuns ca președintele să își desemneze vicepreședintele, iar Colegiul Electorilor să dea voturi separate pentru cei doi.

Soluția nu a fost complet funcțională, în 1837, unii alegători au refuzat să voteze pentru partenerul președintelui Martin Van Buren, Richard Mentor Johnson, care a devenit singurul vicepreședinte din istorie ce a fost ales printr-o dispoziție a amendament al 12-lea care impune Senatului să aleagă un vicepreședinte între doi concurenți dacă nici unul nu primește majoritatea voturilor electorale.

Un rol vag definit pentru vicepreședinte

De-a lungul secolului al XIX-lea, vicepreședinții au fost considerați folositori din punct de vedere politic în timpul campaniei, când puteau fi folosiți pentru a obține voturi electorale critice în zone în care candidatul la președinție nu putea ajunge. Dar după alegeri, majoritatea au fost ignorați de președinții pe care i-au servit – iar atribuțiile și rolul lor de succesor al președintelui au rămas neclare.

O parte a problemei o constituia însăși Constituția, care prevedea în mod vag că atribuțiile președintelui „îi revin” vicepreședintelui dacă un președinte va deveni incapacitat sau va muri.

Prima dată acest lucru a fost pus la încercare atunci când președintele William Henry Harrison a murit în timp ce era în funcție în 1841. Adversarii politici au susținut că vicepreședintele John Tyler ar trebui să devină doar un președinte „în funcție”, Tyler a interpretat Constituția ca oferindu-i nu doar un set de atribuții, ci biroul prezidențial în sine. S-a mutat la Casa Albă, a depus un jurământ prezidențial și a rostit un scurt discurs inaugural.

Acest moment a creat un precedent care, în 1967, a fost adăugat în Constituție prin cel de-al 25-lea amendament.

Alți trei vicepreședinți au preluat președinția după moartea prematură a predecesorilor lor în secolul al XIX-lea. Câțiva au candidat fără succes la funcția de președinte.

În 1901, gheața a fost spartă de Theodore Roosevelt, care a slujit sub conducerea lui William McKinley. Când acesta a fost asasinat Roosevelt a preluat președinția, iar apoi, în 1904, a fost ales la rândul său președinte.

Puterea vicepreședinților crește în secolul XX

În secolul al XX-lea, președinții s-au implicat mai mult în selectarea vicepreședinților lor și le-au dat mai multă putere. Președintele Franklin D. Roosevelt, ales în 1932, a fost primul care și-a chemat vicepreședinții să ia parte la reuniuni ale cabinetului.

Dar cu toate acestea, atunci când Harry Truman, care devenise vicepreședinte în ianuarie 1945, se simțea aproape în totalitate nepregătit să preia președinția după moartea FDR câteva luni mai târziu.

„M-am simțit ca și când luna, stelele și toate planetele căzuseră peste mine”, a spus mai târziu Truman despre moartea lui Roosevelt, care l-a lăsat să se ocupe de probleme precum bomba nucleară, potențialul unui război rece și sfârșitul războiul din Pacific – probleme despre care nu fusese informat niciodată.

Președintele Dwight D. Eisenhower, care i-a succedat lui Truman în 1953, a fost îngrozit de lipsa de pregătire a predecesorului său, așa că s-a asigurat că vicepreședintele său, Richard Nixon, este implicat în tot ce înseamnă activitatea de la Casa Albă.

Eisenhower l-a inclus pe Nixon în întâlniri și i-a dat sarcini importante, cum ar fi o lungă călătorie în Asia și legislația critică privind drepturile civile.

În 1963, succesorul lui Eisenhower, președintele John F. Kennedy, a fost asasinat, ceea ce a lăsat rolul de vicepreședinte vacant luni de zile după ce Lyndon B. Johnson a preluat președinția.

Ca răspuns, Congresul a adoptat al 25-lea amendament, care stabilește o procedură pentru procurarea unui nou vicepreședinte în cazul în care titularul postului devine președinte. Tot în acest amendament se specifică faptul că vicepreședintele devine președinte în loc să preia pur și simplu funcțiile.

Vicepreședinții moderni

Istoria recentă a transformat selecția unui potențial într-o parte esențială a strategiilor media ale campaniilor.

Începând cu anii ’70, vicepreședinții au devenit persoane tot mai importante, iar deseori au fost selectați pentru a extinde influența unui candidat la președinție sau pentru a echilibra deficiențele politice sau politice.

De exemplu, Bill Clinton l-a ales pe Al Gore datorită istoricului acestuia ca activist de mediu, iar de-a lungul mandatului, acesta s-a implicat activ în politicile SUA pe acest domeniu.

Dar, deși de-a lungul istoriei s-au schimbat multe în ceea ce privește rolul vicepreședintelui, unele lucruri au rămas aceleași: doar bărbații albi au fost vreodată vicepreședinți – și doar două femei, democratul Geraldine Ferraro în 1984 și republicana Sarah Palin în 2008, au fost nominalizate la funcție de un partid politic major.

De asemenea, vicepreședinții încearcă să folosească rolul ca o trambulină la președinție – deși ultimul care a reușit a fost George H.W. Bush în 1989. În cei aproape 250 de ani de la fondarea țării, doar 14 vicepreședinți au devenit președinți, fie prin moartea sau demisia predecesorului lor, fie prin alegeri.

De aceea, prezența Kamalei Harris alături de Joe Biden ar putea fi un moment de cotitură în istoria SUA.

De cealaltă parte, Donald Trump, președintele în funcție, merge în continuare pe mâna lui Mike Pence. Cei doi au fost împreună pe parcursul primului mandat și fac o echipă bună, iar Pence se mulează perfect pe profilul alegătorilor republicani.