Vlad Pascu și recursul care n-ar mai trebui să existe: se judecă azi, se judecă degeaba

Justiția e chemată să explice de ce 10 ani nu sunt negociabili. Fiindcă, dincolo de gravitatea faptelor și în pofida acestora, golănașul-beizadea încă e de părere că e pedepsit prea aspru.

UPDATE: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat, marţi, o decizie definitivă într-unul dintre cele mai controversate dosare ale ultimilor ani. Cererea de recurs în casaţie depusă de Vlad Pascu, condamnat la 10 ani de închisoare pentru accidentul de la 2 Mai, a fost respinsă ca inadmisibilă.

Există dosare care nu mai sunt doar despre un inculpat, ci despre credibilitatea întregului sistem. Cazul Vlad Pascu e unul dintre ele. Nu pentru că ar fi juridic complicat – dimpotrivă, e dureros de clar – ci pentru că, la doi ani și ceva de la tragedia din 2 Mai, Justiția e pusă din nou în situația de a explica publicului de ce mai judecă ceva ce pare deja judecat.

Marți, azi, Înalta Curte de Casație și Justiție analizează o cerere de recurs în casație formulată de avocații lui Vlad Matei Pascu. O cale extraordinară de atac, ultima redută juridică posibilă, prin care inculpatul speră la o reducere a pedepsei de 10 ani de închisoare, stabilită definitiv de Curtea de Apel Constanța. Decizia ICCJ va fi, la rândul ei, definitivă. Adică, teoretic, finalul.

Ce mai e de judecat, de fapt

Recursul în casație nu e un „hai să mai vedem o dată”. Nu e un apel mascat și nici o reluare a procesului. Este o procedură strict tehnică, limitată la eventuale erori de drept: aplicarea greșită a legii, depășirea limitelor de pedeapsă, încălcări procedurale grave. Nu se reanalizează probe, nu se discută din nou faptele, nu se „simte” dosarul.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte nu judecă din nou tragedia, ci verifică dacă instanțele inferioare au aplicat corect Codul penal. Și tocmai de aici vine frustrarea publică: cazul e limpede, faptele sunt incontestabile, iar condamnarea a fost deja motivată solid.

Singura eroare gravă a fost în acest caz judecătoarea nesimțită, care sfida prin tăcere jurnaliștii. Or, asta pare să se fi rezolvat, cumva.

Accidentul care a schimbat tonul

În dimineața de 19 august 2023, pe DN 39, între Vama Veche și 2 Mai, Vlad Pascu a intrat cu viteză într-un grup de tineri care mergeau pe marginea drumului. Doi au murit. Alți trei au fost răniți grav. Pascu a fugit de la locul accidentului și a fost găsit ulterior în Vama Veche.

Testele au arătat consum de cocaină, amfetamină și metamfetamină.

Un cocktail care nu mai lasă loc de interpretări romantice despre „neatenție”, „ghinion” sau „secundă fatală”. A urmat reținerea, arestarea preventivă, trimiterea în judecată și un proces care a durat mai puțin decât multe altele mult mai puțin grave.

Judecătoria Mangalia a pronunțat condamnarea, iar Curtea de Apel Constanța a menținut-o integral: 10 ani de închisoare, pentru ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, părăsirea locului accidentului și conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe.

De ce 10 ani și nu mai puțin

Motivarea Curții de Apel Constanța e esențială și spune mult mai mult decât o simplă justificare juridică. Instanța a subliniat că statul are obligația unei reacții ferme față de comportamentele extrem de periculoase în trafic, care duc la pierderi de vieți omenești.

Judecătorii au exclus intenția de a ucide – accidentul nu a fost voit –, dar au accentuat ideea de responsabilitate penală maximă pentru un comportament care a sfidat orice normă: viteză, droguri, fugă de la locul faptei. Toate adunate într-un context care putea produce și mai multe victime.

Mesajul a fost clar:

Nu contează că inculpatul e tânăr, nu contează sprijinul familiei, nu contează promisiunile de îndreptare. Contează urmarea concretă a faptelor și nevoia de prevenție. De a spune răspicat că, dincolo de tragedia individuală, există o limită peste care societatea nu mai negociază.

Presiunea pe Justiție: între lege și furia publică

Problema nu e că ICCJ judecă recursul. E obligată să o facă. Problema e contextul. Justiția română funcționează, în ultimii ani, sub o presiune uriașă: dosare mediatizate, emoție colectivă, suspiciune permanentă că „se va întâmpla ceva”.

În cazul Pascu, orice decizie care ar mirosi a clemență ar fi percepută ca o capitulare morală. Nu pentru că judecătorii ar trebui să țină cont de opinia publică, ci pentru că, de data asta, opinia publică și legea merg în aceeași direcție.

Reducerea pedepsei ar ridica o întrebare simplă și devastatoare: ce mai trebuie să se întâmple ca statul să reacționeze exemplar?

Un dosar-simbol

Cazul Vlad Pascu nu mai e despre un tânăr drogat care a urcat la volan. E despre:

• toleranța socială față de droguri,
• indiferența față de reguli,
• reflexul „merge și-așa” dus până la moarte.

Iar Justiția a fost pusă, poate fără să vrea, în postura de a da un semnal mai larg decât o condamnare: dacă există sau nu o linie roșie.

Finalul care ar trebui să fie final

Recursul în casație e ultimul pas procedural. După el, nu mai există artificii juridice, nu mai există „să mai încercăm ceva”. Indiferent de soluția ICCJ, cazul Pascu va rămâne un reper.

Dar dacă decizia va menține condamnarea, așa cum indică logica juridică și motivările anterioare, atunci Justiția română va putea spune, măcar o dată, că a rezistat presiunii inverse: tentației de a dilua, de a relativiza, de a „umaniza” excesiv un comportament care a distrus vieți.

Și poate că exact asta e miza reală a zilei de marți: nu cât primește Vlad Pascu, ci dacă Justiția mai are curajul să spună stop.