Anii frumoși ai presei românești: când (nu) știam pe cine și pe ce contăm

O amintire lucidă și sentimentală despre explozia libertății tipărite, în România anilor ’90.

Când presa mirosea a cerneală și viitor

Există un miros pe care nu-l mai întâlnim. Un miros de tipar proaspăt, de ziar cald, împăturit la repezeală în chioșcul de lângă cofetărie. Era mirosul dimineților de după revoluție. Când hârtia era la fel de importantă ca pâinea, și știrea avea greutatea unei fapte istorice. Când se vindeau ziare în gară mai mult decât se vând azi cafele pe Instagram.

Anii ’90 au fost o avalanșă. Un delir lucid. Presa românească, ieșită din cozile ideologice ale anilor Ceaușescu, a făcut primii pași în libertate ca un animal scăpat din cușcă: flămând, exaltat, murdar pe labe, dar viu. Și ce bucurie să-l vezi alergând!

Ziarul devenise artefact național

În 1990, România era o națiune de cititori nervoși. Înfometați de adevăr, dar și de bârfe. Când nu mai știai în ce crezi, dar te bucurai că poți să citești orice. Toate piețele mari aveau o tarabă de ziare. Se strigau titlurile ca la pește:
– Adevărul, cu procesul lui Ceaușescu!
– România liberă, să vedeți ce-au mai făcut minerii!
– Expres, scandal cu Iliescu!
– Zig-Zag, cu Securitatea la vedere!

Și lumea cumpăra. Doi, trei, cinci ziare. Se citea tot. Se decupa. Se colecționa. Se făceau arhive în dulapuri, în rafturile cu veselă. Un titlu bun valora cât o poezie. O anchetă bună putea să răstoarne guverne. Sau, măcar, să aprindă discuția din troleu.

Explozia: din nimic, au apărut sute

Între 1990 și 1996, au luat naștere peste 600 de publicații locale și centrale. Unele au trăit o lună, altele au făcut epocă. România scotea reviste cum scot azi influencerii podcasturi. Oricine avea acces la o rotativă, un set de idei și o pungă cu bani de la un sponsor mai generos, tipărea. Presa era fluidă. Deopotrivă informare, răzbunare, educație și circulație a banilor.

Printre cele mai sonore nume din epocă:

• Adevărul – colosul postcomunist, moștenitorul Scînteii, rebranduit, dar cu ADN încă tulbure. Vindea peste 1 milion de exemplare pe zi în 1990.
• România liberă – de o altă orientare, anti-Iliescu, băgând fierbinte în minerii și în FSN. Citată pe larg de emigranții români. O voce distinctă.
• Expres și Expres Magazin – revistele lui Cornel Nistorescu, combinate între publicistică de forță și scandal sănătos. Unde găseai și anchetă, și poem, și glumiță cu față de bombă.
• Academia Cațavencu – redefinirea satirei. Un pamflet care bătea în politică, în servicii, în presă, în toți și în toate. Erau inteligenți, obraznici și cultivați.
• Zig-Zag – revista conspiraționiștilor avant-la-lettre. Cu relatări explozive despre rețelele Securității și secretele murdare ale nomenclaturii. Vindea enorm.
• Tineretul liber – cândva publicul țintă al UTC-ului, devenise ziarul celor care voiau „altceva”, o doză de libertate presărată cu reportaje și vorbe tari.
• Evenimentul zilei – apărut în 1992, cu stil tabloid deștept. Titluri de agățat chioșcarul: mari, bombastice, geniale uneori. A inventat stilul „în diagonală”.
• Cotidianul – primul ziar de tip occidental, fondat de Ion Rațiu. Elitist, rafinat, cu reportaje excelente. Un spațiu de reflecție într-o piață isterică.
• Ziua – apărut la mijlocul deceniului, cu stil investigativ, aproape exploziv. Era vocea dreptei, vocea restaurării, vocea suspiciunilor geopolitice.
• Baricada, Viitorul românesc, Meridian, Curentul, Privirea, Lumea magazin – și altele, zeci de titluri, fiecare cu universul lui.

Fiecare orășel avea presa lui: Bihoreanul, Informația Iașului, Gazeta de Sud, Transilvania Jurnal, Monitorul de Cluj, Renașterea bănățeană. Tipografii locale vuiau. Se lucra noaptea, cu plumb, cu vopsea pe degete, cu cafea și nesfârșite țigări Carpați.

Ce făcea presa atunci? Tot. Absolut tot.

Presa era tribună, scenă, tribunal și frizerie în același timp. Era haotică, dar sinceră. Uneori își pierdea mințile în isterii sau teorii dubioase, dar o făcea dintr-un entuziasm real. Se scria mult și repede. Fără corectură? Da, dar cu suflet. Se trimiteau redactori în tranșee, la mineriade, la Cotroceni, la Revoluția din Moldova, la proteste în Piața Universității. Îți crăpau degetele pe tastatura mecanică.

Se făcea muncă grea. Ziariștii mureau de tineri. Fie de oboseală, fie de gloanțe oculte. Sau dispăreau în ceață, fiindcă știau prea mult. Libertatea era un drog. Și presa era băgată până-n gât în el.

Zvonuri, pamflete și poftă de adevăr

Desigur, erau și excese. Se publicau minciuni. Se lansau zvonuri. Unele ziare trăiau din șantaj, altele din publicitate ciudată. Apăruseră și „publicații-fantomă”, cu redacții de o cameră și redactor-șef cu 4 clase. Însă nimeni nu regreta. Chiar și cele mai dubioase apariții aveau farmecul lor. Fiindcă trăiam o orgie a tiparului, un carnaval al ideilor.

Pamfletele deveniseră armă politică. Se inventau rubrici cu nume de cod: “Vocea Patriei”, “Observatorul lui Don Cușcă”, “Cronicarul fără cap”. Se făceau caricaturi cu președinți și generali. Se râdea zdravăn. Cuvântul era liber. Uneori și bezmetic, dar liber.

Averi făcute cu tiparnița

Ziarul nu era doar vocație. Era și afacere. Marii jucători au simțit repede că libertatea presei poate deveni libertate financiară.

Au apărut trusturi. S-au tipărit milioane de exemplare. Patronii de presă – unii idealiști, alții pragmatici – au făcut bani serioși. Cine avea hârtie, rotativă și 10 redactori, putea scoate un săptămânal care se vindea în 30.000 de exemplare și făcea profit într-o lună.

Unii au reinvestit în presă. Alții au fugit cu banii. Dar totul făcea parte din aceeași euforie a începutului: presa devenise o industrie.

Ultimii ani frumoși ai hârtiei

Pe la mijlocul anilor ’90, deja intram în altă fază. Presa începea să se alinieze. Se simțea controlul financiar, politic, structural. Apăreau primele semne de „normalizare” – o presă care învăța să se autocenzureze pentru contracte. Dar între 1990 și 1996… Doamne, ce nebunie frumoasă! Erau ani în care nu trebuia să întrebi pe cineva: „La ce ziar lucrezi?”, ci doar: „La câte ziare?”

O redacție arăta ca o ceată de hămesiți cu stilou. Cu telefoane cu fir, scrumieră și secretare obosite. Se trăia acolo. Se iubea acolo. Se consuma tot, de la știri până la colegi. Nimeni nu încheia programul la 17:00. Presa nu avea oră de culcare.

Când știam pe cine și pe ce contăm

Poate cel mai important lucru e că în acei ani… aveam încredere. Cititorul știa cine scrie, cine se bate pentru adevăr, cine e stângaci dar onest, cine manipulează, dar măcar o face cu talent. Existau fețe, semnături, stiluri.

Nu trăiam în era algoritmului, ci a redactorului cu nume și nervi. Cristian Tudor Popescu, Cornel Nistorescu, Radu Călin Cristea, Gabriel Liiceanu, Doru Bușcu, Victor Ciutacu, Ion Cristoiu – îi citeai chiar și când nu erai de acord cu ei. Îi respectai pentru că luau poziție. Pentru că scrisul lor ardea.

Cuvântul, ca misiune și destin

Anii ’90 ai presei românești sunt, azi, o relicvă vie în amintirea celor care au crescut cu Adevărul la cafea și cu România Liberă la metrou.

Au fost anii în care tiparul era religie laică, iar scrisul era trăit cu fanatism și voluptate.

Au fost anii în care nu aveam încă internet, dar aveam ochi aprinși și minți flămânde.

Au fost anii în care fiecare titlu putea schimba ceva. Și fiecare redactor credea că ține o parte din adevăr între degete.

Și ce bine era, Doamne, să contăm pe cineva. Să știm că cineva scrie pentru noi. Să știm că ziarul e o fereastră – nu o perdea.

Astăzi, ne amintim cu drag de anii aceia nu doar pentru ce spuneau… ci pentru faptul că, măcar o vreme, îndrăzneau să spună.

Marile averi din cerneală: cum s-au umplut buzunarele în epoca ziarului-rege

Libertatea presei a fost – pentru unii – o revelație. Pentru alții, o mină de aur. Și nu metaforic. În haosul organizat de după ’89, când n-aveai nici CNA, nici standarde etice, nici controale fiscale serioase, presa s-a transformat rapid din vocație în afacere rentabilă. Cei care au mirosit momentul nu au ratat. Au făcut bani grei, la propriu, din pix și rotativă.

Într-o țară cu 23 de milioane de oameni, dintre care 15 milioane voiau să știe „ce s-a întâmplat cu Ceaușescu, unde e Securitatea, cine fură România, când vine Apocalipsa și dacă există extratereștri în Botoșani”, cererea pentru presă era nesătulă. Oferta a venit repede. Și a făcut bogați.

Ziarul – cea mai rentabilă marfă a anilor ’90

Profiturile presei tipărite erau colosale. Să luăm un exemplu simplificat: dacă scoteai un ziar cu un tiraj de 200.000 de exemplare și îl vindeai cu 1 leu bucata, încasai 200.000 lei pe zi. Scădeai costurile de tipar, hârtia (ieftină, adesea subvenționată de amici), salariile (modice la început), și tot îți rămâneau zeci de mii de lei zilnic.

Acum înmulțește cu 30 de zile. Acum gândește-te la cei care aveau 2-3 publicații, plus publicitate grasă, și plus câte un „sponsor sentimental” prin ministere. Era mai rentabil decât contrabanda cu cafea.

Baronii hârtiei

Au apărut repede personaje care au înțeles că presa poate fi mai mult decât o platformă de exprimare. Poate fi o rampă de lansare politică, o trambulină economică și un instrument de influență absolută.

Unii dintre ei:

• Cornel Nistorescu, prin Expres și apoi Evenimentul Zilei, a fost nu doar un jurnalist de forță, ci și un constructor de sistem media care genera sume uriașe. EVZ a fost pe culmi: peste 500.000 de exemplare vândute zilnic. Cifrele erau greu de imaginat azi. Avea redactori plătiți regește, dar și un profit care curgea ca berea caldă la o nuntă de provincie.
• Dan Andronic și Cozmin Gușă, tineri ambițioși, au învârtit presa și consultanța ca pe ruble într-un cazinou cu ușa deschisă. Ziua și Curentul au fost și afaceri. Aveau relații, acces la putere, și, evident, publicitate de stat.
• Sorin Ovidiu Vîntu – da, el. Începuturile lui s-au intersectat cu zona presei, deși apogeul a venit ceva mai târziu, în anii 2000. Dar încă din ’95-’96, Vîntu tatona presă și tipărituri. Investise în reviste economice și în legături cu lumea editorială. Zvonurile epocii spuneau că știa deja cum funcționează ”presa ca acoperire și ca presiune”.
• Voiculescu, discret pe atunci, punea bazele unei influențe care avea să explodeze în deceniul următor. Încă din anii ’90 începuse finanțări și parteneriate în zona editorială, mai ales pe zona revistei Sănătatea, Finanțe și bănci, și altele din trustul în devenire. Presa era, pentru el, strategie pe termen lung.
• Octavian Andronic (AMOS News), tatăl unei epoci jurnalistice a fost și un jucător economic cu fler. Cei din generația lui știau să transforme tiparul în brand și brandul în capital.
• Grupurile locale – în provincie, au existat mici „moguli” locali care și-au construit averi din ziare județene. Se tipăreau în 5.000 de exemplare, dar la 3 lei bucata și cu publicitate de la Consiliul Județean. Patronii lor conduceau Audi-uri A6 în 1996 și ofereau bani în campanii electorale locale ca niște baroni adevărați.

Publicitatea: mina de aur murdar

Ziarele trăiau din vânzări, dar săptămânalele și lunarele trăiau din reclame. Apăreau pagini întregi de anunțuri – mai ales în presa de scandal, în revistele glossy, în cele pentru diaspora.

Erau ziare care aveau 7 pagini de conținut și 9 de reclamă. Reclame la țigări, la reviste porno, la turism balnear, la electronice aduse din Turcia, la ceasuri chinezești vândute ca elvețiene. Și nimeni nu controla nimic. Orice firmă care voia să existe – apărea în ziar.

Banii se făceau cash, la plic, cu prețuri negociate pe scaunul de bar. Unele publicații cereau „abonamente speciale” – adică plăteai ca să nu te bage în articole incomode. Era un început de mafie media, dar încă plutea în aer parfumul de început naiv.

Presa și politicul: afacerea tăcută

Multe averi nu s-au făcut doar din vânzare și reclamă, ci și din complicitate politică. Ziarele deveneau portavoce pentru partide, miniștri, clanuri. Primeai spații de publicitate de la minister, promovări, tipăreai în tipografia armatei, aveai prieteni în SRI care îți dădeau ponturi sau protecție.

Din 1993-1994 încolo, presa independentă a început să se intersecteze tot mai vizibil cu interesele economice și electorale. Dacă aveai un tiraj mare, erai o armă. Și în România de atunci, cine avea o armă, avea și protecție.

Din ziar și-au făcut imperii. Alții, doar iluzii.

Anii aceia frumoși ai presei au fost și ani de îmbogățiri rapide, dar neostentative. Nu exista încă ideea de „mogul” cu helicoptere. Erau jurnaliști deveniți antreprenori. Unii cu vis, alții cu combinație.

Unii au clădit trusturi. Alții și-au luat doar un apartament mai bun și s-au retras. Dar în toată vâltoarea asta, s-a născut și o legendă: că în România anilor ’90, dacă știai să scrii și să vinzi, puteai să trăiești bine doar din cuvinte.

Ce vremuri. Ce bani. Ce ziare.

Rămâne parfumul de hârtie și gândul că atunci, presa aducea bani mulți, iar demnitatea nu dispăruse, încă, definitiv.

Topul celor care s-au îmbogățit din presă în anii ’90

Banii din cerneală și rețelele nevăzute ale averii tipărite

Am fost crescuți cu ideea că presa este slujirea adevărului. Poate. Dar pentru unii a fost și slujba perfectă. Sau, și mai exact: ocazia vieții. Într-o țară fără reguli clare, cu o populație disperată după informație și zero cultură de audit, presa românească a fost El Dorado pentru câțiva vizionari.

Iată-i, așa cum merită: cu nume, context, bani (estimativi) și metode. Un clasament informal, dar bazat pe toate indiciile epocii și pe ceea ce se știe (sau se bănuiește) până azi.

Cornel Nistorescu – omul care a făcut ziarul să muște

Publicații: Expres, Expres Magazin, Evenimentul Zilei
Apogeu financiar: 1992–1997
Metoda: Jurnalism de calitate + instinct tabloid + rețea de difuzare națională + publicitate brutală
Câștig estimat: câteva milioane de dolari (la valoarea timpului)

Nistorescu a intuit că românul vrea și senzațional, și verb bun. L-a oferit. EVZ a fost primul ziar care a combinat investigația serioasă cu titlul bombă. Se vindea în sute de mii de exemplare. Se făceau cozi la chioșcuri. Avea publicitate din belșug și difuzare impecabilă. Profitul? Uriaș.

Nistorescu n-a avut aroganța unui mogul, dar a fost probabil cel mai rentabil cap limpede al epocii. Când alții o luau pe ulei, el tipărea mai repede. Nu se știe ce-a făcut exact cu toți banii, dar n-a mai dus grija chiriei de-atunci.

Dan Voiculescu – părintele din umbră al trustului viitor

Publicații: Sănătatea, Finanțe și Bănci, diverse edituri și reviste de nișă
Apogeu: 1993–1996 (ca pre-aderare media)
Metoda: Construcție de infrastructură media + relații politice adânci + logică de conglomerat
Câștig estimat: milioane consistente, capital inițial pentru viitorul imperiu (Antena Group)

Voiculescu nu era „jurnalist”, ci strateg. A văzut presa ca pe o armă lentă, dar sigură. Încă din anii ’90, a construit trustul bucată cu bucată. Unele publicații i-au servit doar ca mască. Altele, ca formă de influență. Presa tipărită i-a dat banii pentru antenele care aveau să vină. A fost arhitectul unei puteri tăcute.

Dan Andronic – copilul precoce al sistemului

Publicații: Ziua, Curentul, consultanță de presă și PR
Apogeu: 1994–1999
Metoda: Relații excelente cu structurile + presă ca lobby + finanțări inteligente
Câștig estimat: câteva milioane, plus acces la putere

Tânăr, conectat, lipsit de iluzii, Andronic a știut că presa nu înseamnă neapărat adevăr, ci pârghie. A lansat publicații „periculoase” pentru unii, dar perfect controlate. Finanțările veneau de unde trebuie, articolele serveau cui trebuie. Și banii veneau – sub formă de publicitate, contracte, consultanță.

Ion Cristoiu – creierul care monetiza haosul

Publicații: Expres Magazin, Evenimentul Zilei, ulterior și altele
Apogeu: 1991–1996
Metoda: Editorialist-vedetă + marketing editorial + centralizarea condeiului
Câștig estimat: sub 1 milion, dar capital simbolic imens

Cristoiu nu e genul care să vorbească despre bani. Dar e cert că în perioada EVZ, era plătit regește. Mai important, Cristoiu e printre puținii care au făcut din numele lor o monedă. Și-a vândut semnătura, influența, relațiile. A încasat sume importante pentru prezențe în consilii, în juriile literare, în proiecte media satelit.

Trusturile locale – averi discrete, dar grase

Exemple: Gazeta de Sud, Ziarul de Cluj, Transilvania Expres, Viața Buzăului etc.
Apogeu: 1992–1997
Metoda: Tiraj local fidel + contracte cu administrația + publicitate de provincie
Câștig estimat: între 100.000 și 500.000 USD pe titlu, per an

Cei mai tăcuți milionari de presă au fost micii moguli locali. Patroni care scoteau ziare regionale, le vindeau cu 2 lei și încasau mii de dolari lunar din publicitate, mai ales de la Primărie și Prefectură. Se implicau în campanii electorale, făceau „presiune ușoară”, obțineau terenuri, acces la tipografii. Averile lor n-au fost vizibile, dar și-au luat vile, jeepuri și au făcut copiii lor jurnaliști din hobby, nu din nevoie.

Ceilalți „neoficiali”: ofițeri, proxy și finanțatori de presă

Apogeu: între 1991–1996
Metoda: Presă ca acoperire și manipulare
Câștig estimat: greu de cuantificat

În anii de după revoluție, presa a fost folosită și ca teren de operațiuni speciale. Foste cadre din Securitate, oameni conectați la SRI, MApN, ministere-cheie – toți au avut oameni infiltrați în redacții sau au sprijinit ziare „de orientare”. Unele aveau 10.000 exemplare tiraj, dar acces nelimitat la tiparnițele Armatei. Banii nu se vedeau ca profit, ci ca putere cumpărată.

Și cei care NU s-au îmbogățit, dar meritau

Să nu uităm niciodată de redactorii geniali care n-au luat un leu în plus, dar au ținut ziarul în viață. Care scriau pe un bon de masă și pe o sticlă de vin. Care trăiau în garsonieră, dar aveau titluri de front-page. Ei nu intră în topul averilor, dar sunt în vârful demnității. Lor li s-a furat gloria. Dar au lăsat pagini care azi încă mai miros a revoluție adevărată.

Un top în care banii n-au fost niciodată complet separați de influență

Anii ’90 au fost anii în care un editorial te putea îmbogăți, dar și compromite. S-au făcut bani, dar mai ales s-a testat o idee: Poți avea avere și opinie în același timp?

Unii au reușit. Alții au vândut una pentru cealaltă. Dar toți au profitat de singura breșă istorică în care cuvântul scris valora mai mult decât petrolul, pământul sau valuta.

Cei care au scris cu sufletul curat: insulele de onestitate din presa anilor ’90

În vâltoarea aceea de tranziție, cu ziare apărute peste noapte și reviste care vindeau minciuni la kil, au existat și oameni care n-au jucat murdar. Care au văzut în presă nu doar o afacere, ci un act de onoare publică. Da, erau mai puțini. Da, erau uneori marginalizați, prost plătiți sau presați de patroni grăbiți. Dar au existat. Și meritau (și merită) să li se spună pe nume.

Tinerama – scris cinstit, pasiune reală

A fost una dintre cele mai curate reviste săptămânale din anii ’90. Nu era nici populistă, nici snoabă. Scria cu bun-simț, cu documentare temeinică, cu dorința clară de a lămuri, nu de a încurca. Avea reportaje decente, anchete echilibrate, un ton viu dar nu isteric. Cei care au lucrat acolo – inclusiv subsemnatul – știu că Tinerama n-a avut nimic de-a face cu jocurile murdare ale presei momentului. A fost o oază. A supraviețuit greu, dar cu fruntea sus.

Baricada – jurnalism cu nerv, cât a fost lăsat

Baricada a fost un titlu mic, dar cu o coloană vertebrală mare. Era anti-nomenclaturistă, dar nu isterică. Avea curajul să atace subiecte incomode, inclusiv relația Bisericii cu fosta Securitate, abuzurile autorităților locale sau traumele celor care se întorceau din exil. Nu s-a vândut pe sub mână. Din păcate, a fost oprită repede – semn că, poate, era prea onestă pentru cât de murdar era terenul.

Academia Cațavencu – pamflet cu coloană

Da, era pamflet. Da, bătea în toți. Dar Cațavencu era jurnalism pur, filtrat prin satiră. Cei care scriau acolo aveau cultură, scriitură și coloană. Era un spațiu în care adevărul se spunea cu umor, dar se spunea. Nimeni nu făcea glume pentru a ascunde ceva. Dimpotrivă. Gluma era doar lama bisturiului. Erau respectați și de cei pe care-i ironizau.

Privirea – revistă rafinată, fără stridență

Deși nu era atât de cunoscută, Privirea era o revistă care mergea împotriva curentului: nu vindea sânge, nu vindea conspirații. Scria despre oameni, idei, arte, fenomene sociale. Avea o delicatețe pe care puțini o mai prețuiau într-o lume editorială care cerea scandal. Era, poate, prea onestă pentru piața de atunci, dar a lăsat pagini memorabile.

Dilema (apoi Dilema veche) – insula cerebrală

Lansată în 1993 sub girul lui Andrei Pleșu, Dilema era o revistă pentru gândire. Nu făcea anchete, dar făcea reflecție onestă. Oferă și azi o continuitate rară a unui model de presă bazat pe dialog, ironie fină și bună credință. Nu s-a compromis politic, nu s-a aliniat, nu s-a grăbit. E un mic miracol că a rezistat – și încă mai există.

22 – vocea civică, în ciuda vântului

Revista 22, născută din Grupul pentru Dialog Social, a fost o publicație de principiu. Uneori rigidă, dar mereu clară. A apărat valori democratice, a criticat derapajele indiferent de culoarea politică, a publicat texte consistente. Era o revistă care nu voia să placă, ci să existe. Și a fost o tribună a celor care voiau ca România să învețe să gândească liber.

Almanahurile și suplimentele culturale curate

Să nu uităm de cele câteva suplimente sau almanahuri care au reușit să rămână curate: Almanahul Tineretului Liber, Suplimentul de cultură al României Libere, Pagini literare în diverse ziare regionale. Nu aveau bugete mari, dar aveau scriitori onești, profesori retrași, traducători, filozofi care scriau din pasiune, nu pentru „vizibilitate”.

Ei erau oxigenul într-o pădure cu fum gros

Într-un peisaj mediatic în care unii scriau pentru dosare, alții pentru sacoșe cu bani, și mulți doar pentru orgoliu, aceste publicații scriau pentru adevăr. Chiar dacă citite de mai puțini. Chiar dacă mai prost distribuite. Chiar dacă în pierdere.

Azi, când recitim acele pagini, vedem că erau curate. Nu perfecte, dar necontaminate. Și poate că nu există laudă mai mare pentru un ziar sau o revistă, decât să spui după 30 de ani: „nu m-a mințit.”