Autocrații prosperității pierd teren: alegerea dificilă a liderilor din Asia, Africa de Est și Golf

Muhammad bin Salman (MBS), liderul Arabiei Saudite, este considerat unul dintre cei mai siguri autocrați din lume, fără nevoia de a-și plăti rivalii sau de a cumpăra alegeri. Cu toate acestea, până în 2030, guvernul său va fi cheltuit aproape 3 trilioane de dolari pentru „Vision 2030”, un plan ambițios menit să transforme economia țării. Proiectele includ insule artificiale, hoteluri de lux și fabrici de vehicule electrice. Un executiv implicat în megaproiecte susține că autoritățile „vor accepta orice are chiar și cea mai mică șansă de a genera creștere economică, chiar dacă rezultatul ar putea fi un eșec”.

MBS nu este singurul autocrat orientat către creștere economică. Monarhi din Golf, lideri din Africa de Est și lideri autoritari din țări relativ democratice se inspiră din experiența Chinei și Singapore, care au combinat succesul economic cu controlul autoritar. Acești conducători angajează tehnocrați pentru a elabora politici, încearcă să atragă investitori prin promisiuni de stabilitate și aplică politici industriale ambițioase, scrie The Economist.

Totuși, istoria arată că obținerea creșterii economice sub conducerea autoritară este dificilă. Studiile lui Kevin Grier și Michael Munger arată că între 1950 și 2006, autocrații care au rămas la putere peste un deceniu au obținut, în medie, doar 1% creștere anuală. În multe cazuri, politica economică era folosită pentru îmbogățirea personală sau pentru a favoriza elitele, așa cum s-a întâmplat în regimurile lui Suharto în Indonezia sau junta din Myanmar.

Un nou tip de lideri, denumiți de Hilary Matfess în 2015 „autocrați de dezvoltare”, încearcă să combine autoritatea cu creșterea economică. Paul Kagame din Rwanda atrage investitori prin deschiderea conturilor de capital și oferirea de subvenții, iar Abiy Ahmed din Etiopia a eliminat controalele de capital și a flotat moneda națională. În Golf, familiile conducătoare încearcă să reducă dependența de petrol, iar Vietnam urmărește accelerarea ritmului de creștere economică.

Modelele de succes există: sub conducerea autoritară a lui Park Chung-hee între 1963 și 1979, venitul mediu al sud-coreenilor a crescut de la nivelul sub-Saharian la cel al Europei de Est. În China, Deng Xiaoping a asigurat creștere economică susținută fără a renunța la controlul politic. Astăzi, lideri precum Kagame sau economiști internaționali admiră aceste modele.

Exclusiv

13:44, 16.07.2025 • ECONOMIE

De ce firmele românești caută angajați în Asia. Romulus Badea (PIFM): Nevoia de forță de muncă în piață depășește oferta locală

19:05, 13.07.2025 • Food

Cafeaua care se servește sub un norișor de zahăr

Pentru a stimula creșterea, autocrații sunt nevoiți să cedeze o parte din control. Rwanda oferă capital de risc în sectoare variate și vinde participații către investitori privați, iar Vietnam a scutit IMM-urile de impozitul pe profit. În Bahrain, investitorii care aduc peste 50 de milioane de dolari sunt scutiți de majoritatea formalităților birocratice. În Arabia Saudită, reformele recente vizează alinierea practicilor de angajare la standarde internaționale.

Cu toate acestea, în ultimii ani, au apărut probleme. Investitorii străini se plâng de micromanagement, iar firmele de stat domină piața, blocând dezvoltarea sectorului privat. În Arabia Saudită, cererea guvernamentală pentru materiale de construcții depășește oferta, iar FMI avertizează că băncile etiopiene sunt prea implicate în finanțarea statului pentru a sprijini afacerile locale. În unele cazuri, oficialii manipulează cifrele pentru a evita sancțiunile.

Deși planurile sunt pe termen lung, rezultatele arată că majoritatea regimurilor nu ating obiectivele proprii. Rwanda nu a devenit o țară cu venit mediu conform planurilor inițiale, iar sectoarele non-petroliere din Golf cresc mai lent decât media țărilor cu venituri medii superioare. Din 2015, venitul mediu sub autocrați orientați spre creștere a crescut cu 14%, comparativ cu 23% în țările similare.

Creșterea depinde adesea de cheltuielile de stat: Fondul Public de Investiții din Arabia Saudită contribuie la o zecime din PIB-ul non-petrolier, iar peste jumătate din investițiile din Rwanda provin de la firme de stat. Investițiile private străine rămân modeste, iar balanțele comerciale se mențin deficitar.

În concluzie, deși politicile tehnocratice au generat unele beneficii, presiunea fiscală și cerințele unei populații în creștere pun în dificultate regimurile autoritare. În viitor, liderii vor trebui să decidă dacă vor liberaliza economia, vor recurge la metode mai dure de control sau vor încerca să câștige popularitate prin subvenții în condiții mai restrictive.

Sursa: The Economist