Hitiții, surpriza igienei și lecția pe care ne-o dau după 3.000 de ani: „civilizație” nu înseamnă LED-uri și aplicații

Avem o imagine-șablon despre lumea veche: praf, miros de fum, oameni care „trăiau așa, în noroaie”. Apoi ne uităm la noi, cu gel antibacterian în buzunar și cu reclame la „prospețime 48h”, și ne felicităm că am inventat civilizația. Ei bine, hitiții vin dinspre Epoca Bronzului și ne strică puțin filmul.

O cercetare recentă despre convențiile culturale ale igienei în lumea hitită spune, pe scurt, că igiena nu era un accident, nici un moft ocazional, ci un sistem: practici, materiale, spații dedicate, reguli sociale și reguli religioase. Cu alte cuvinte: nu doar că se spălau, ci știau de ce, cum, când și în ce context.

Și aici devine interesant pentru un articol de weekend: nu vorbim doar despre „au avut căzi”. Vorbim despre o mentalitate.

Cine au fost hitiții și când au ființat

Hitiții au fost una dintre marile puteri ale Orientului Apropiat din Epoca Bronzului târzie, cu un stat organizat, administrație serioasă, armată performantă și o cultură care a amestecat pragmatic tradiții locale anatoliene cu influențe mesopotamiene. În linii mari, „era lor imperială” se întinde cam între 1600 și 1180 î.Hr., cu suișuri și coborâșuri, ca orice imperiu care se ia prea în serios.

Capitala lor, Ḫattuša, a fost un oraș fortificat impresionant, cu porți monumentale, temple, arhive de tăblițe și o organizare urbană care nu seamănă deloc cu „satul primitiv” din clișee.

Ca importanță geopolitică, hitiții au fost rivali serioși pentru egipteni și alte regate ale vremii, au semnat tratate, au negociat, au făcut războaie și au lăsat în urmă o idee simplă: statul e o mașinărie, nu o poveste.

Ce au lăsat umanității: nu doar războaie și regi

Când spui „hitiți”, mulți se gândesc la care de luptă și la regi cu nume greu de pronunțat. Dar moștenirea lor e mai largă:

• Arhive de tăblițe cuneiforme: adică legislație, tratate, ritualuri, corespondență, inventare. Un stat care scrie mult e un stat care controlează mult.
• Diplomație de nivel înalt: tratatul de pace cu Egiptul (în forma sa celebră) e un simbol al negocierii între mari puteri ale vremii.
• Tehnologie și metalurgie: există discuții despre rolul lor în răspândirea tehnologiilor legate de fier; cert e că Anatolia hitită era bogată în resurse, iar epoca lor e una de tranziții tehnologice majore.
• Infrastructură a apei: sanctuare, bazine, sisteme de colectare; în special acolo unde apa nu e garantată, civilizația devine, literalmente, inginerie.

Un exemplu spectaculos e monumentul-sursă numit Eflatun Pınar, asociat cu epoca imperială hitită și legat de un cult al apei și de amenajarea unui bazin/sistem care încă impresionează prin felul în care pune apa în centru: practic, un „statement” de piatră despre cât valorează apa într-o lume reală.

De ce tocmai igiena e cheia care ne arată cât de „moderni” erau

Igiena e un subiect care pare banal până când îl privești ca indicator social. Când o cultură investește în:

• reguli de spălare,
• spații de spălat,
• materiale pentru curățare,
• diferențieri sociale legate de curățenie,
• ritualuri care cer „curat” ca precondiție,

înseamnă că acea cultură are:

1. ordine,
2. timp,
3. instituții,
4. o formă de disciplină colectivă.

Cu alte cuvinte, nu e doar despre corp, ci despre cum își imaginează societatea normalitatea.

Cercetarea (bazată pe texte și arheologie) spune clar: la hitiți, „curat” nu era un concept unic și universal. Era un amestec de:

• îngrijire fizică,
• normă socială,
• așteptare religioasă.

Asta e deja o lecție: nici azi nu avem o definiție „pur medicală” a igienei. Avem și statut, și rușine, și ritualuri seculare („nu ieși așa din casă”), și semnale sociale („om îngrijit vs om neglijent”). Hitiții nu sunt atât de departe.

Apa, detergentul și ideea că „murdăria se scoate”

Textual și arheologic apar descrieri repetate despre spălat, clătit, scăldat – iar apa e prezentată ca un agent de curățare în sine. Mai mult, apar și substanțe care funcționează ca detergenți timpurii: natron, cenușă, plante cu efect de „săpun”.

Asta contează enorm: nu vorbim doar despre „te-ai udat cu apă și gata”. Vorbim despre o cultură care intuiește că:

• anumite substanțe cresc eficiența spălării,
• textilele pot fi „albite” prin spălat repetat,
• obiectele pot fi curățate până la un standard așteptat.

Practic, hitiții nu se spălau doar ca simbol. Se spălau ca să obțină un rezultat vizibil: murdar → curat.

Căzi, băi și camere special gândite pentru spălat

Aici vine partea care îți schimbă imaginea mentală: în situri hitite importante s-au găsit căzi ceramice și spații interpretate ca băi sau camere de spălat, inclusiv cu podele tratate și sisteme de drenaj.

E un detaliu care, în lumea veche, nu e deloc mic. Drenajul înseamnă:

• proiectare,
• execuție,
• mentenanță,
• și, mai ales, un obicei stabil: dacă nimeni nu se spală, n-ai de ce să-ți bați capul cu drenaj.

Și mai e ceva: când igiena intră în arhitectură, devine instituție. Nu mai e „când îți amintești”. E parte din viață.

Igiena ca statut: cine e „curat” și cine are voie la „curat”

Cercetarea arată o diferență clară între nivelurile sociale. Elitele și palatul au acces la obiecte mai scumpe și mai durabile: lighene metalice, recipiente din materiale valoroase, probabil un standard mai ridicat al ritualului și al „prezentabilului”.

Aici intră psihologia puterii: curățenia nu e doar sănătate; e și semn de control. Cine e „curat” e „în ordine”. Cine e „în ordine” e „deasupra”.

Și, sincer, nici asta nu s-a schimbat prea mult: costumul curat, unghiile, părul, parfumul – toate sunt tot atâtea coduri sociale.

„Curat” nu înseamnă „pur”: diferența care spune tot despre lumea hitită

Poate cea mai fină idee a studiului e distincția dintre curățenie și puritate rituală. La hitiți, poți fi curat (spălat), dar să nu fii încă „apt” religios. În unele contexte, era nevoie de proceduri suplimentare pentru a recăpăta puritatea, în funcție de contact, evenimente, expuneri.

Asta spune ceva major: hitiții aveau o gândire în straturi.

• Un strat practic: mizeria se spală.
• Un strat social: curat = respectabil.
• Un strat sacru: curat = condiție minimă, dar nu suficientă.

E o lume care operează cu reguli, nu cu impresii.

De ce contează azi: „antichitatea murdară” e un mit comod

Mitul „oamenilor murdari din trecut” ne servește psihologic: ne pune pe noi, modernii, pe un piedestal. Dar când descoperi o societate de acum 3.000+ ani care:

• filtrează apă,
• folosește detergenți,
• are spații dedicate spălării,
• cere curățenie pentru activități sociale și religioase,

înțelegi că „progresul” nu e o linie dreaptă. E mai degrabă o serie de salturi, căderi și reinventări.

Iar hitiții îți mai arată ceva: civilizația nu e doar despre arme și palate. E despre cum îți organizezi viața de zi cu zi. Despre ce consideri acceptabil. Despre cum îți tratezi corpul ca parte din ordinea lumii.

Curățenia ca filosofie mică, dar decisivă

Hitiții nu au inventat săpunul modern și nici nu făceau campanii de sănătate publică. Dar au înțeles ceva esențial: curățenia este o formă de disciplină – personală, socială și sacrală. Iar disciplina asta spune, în mod discret, cât de departe ajunge o civilizație.

Într-un fel, e aproape ironic: noi trăim într-o epocă obsedată de igienă, dar uneori incapabilă de ordine morală. Ei trăiau într-o epocă dură, dar își puneau viața în reguli și ritualuri care includeau, obligatoriu, ideea de „curat”.

Poate că asta e concluzia: modernitatea nu începe când apare tehnologia, ci când apare standardul. Iar hitiții, se pare, aveau standarde pe care nu le-am fi bănuit.

Cercetarea a fost realizată de Ana Arroyo, cercetătoare afiliată la Universitatea Complutense din Madrid.

Studiul ei se numește „Hittite cultural conventions on hygiene” și a fost publicat în revista academică Anatolian Studies. Arroyo a lucrat pe:

• texte cuneiforme hitite (ritualuri, prescripții, descrieri ale vieții cotidiene),
• date arheologice (căzi, spații de spălat, sisteme de drenaj),
• corelarea dintre igienă practică, normă socială și cerință religioasă.

Pe scurt: nu e o speculație „cool”, ci o cercetare solidă, de școală serioasă, care reinterpretează un aspect ignorat al unei mari civilizații din Epoca Bronzului.