Imnul redescoperit al Babilonului: inteligența artificială a reînnodat o poezie pierdută de 3.000 de ani

Ce-ar spune un scrib din Babilon dacă ar vedea că, după 3.000 de ani, cuvintele lui nu se pierd, ci se recompun – nu de către preoți, ci de niște circuite și servere din Europa și Orientul Mijlociu? Poate ar zâmbi. Sau poate ar ofta: „în sfârșit, m-ați auzit”. Un imn babilonian – mai precis, un poem dedicat orașului Babilon și divinității tutelare Marduk – a fost reconstruit aproape integral, grație unei colaborări între oameni și algoritmi.

O odă solemnă, readusă la viață cu algoritmi și răbdare arheologică

Inteligența artificială a făcut ce nu mai reușiseră bibliotecarii, cercetătorii sau regii culturii: a unit 30 de fragmente de tăblițe risipite prin lume, dând din nou sens unei capodopere uitate.

Povestea unei reconstrucții imposibile

Totul a pornit de la orașul Sippar – una dintre metropolele sacre ale Mesopotamiei, aflată azi în ruine la nord de Bagdad. Acolo, în urmă cu mai bine de un secol, au fost descoperite tăblițe de lut scrise cu cuneiforme – rânduri minuscule, ca niște urme de ac antic, care au adunat colbul uitării vreme de milenii. Timp de decenii, fragmentele au fost studiate separat, etichetate, traduse parțial.

Până când cercetătorii de la Universitatea Ludwig Maximilian din München, împreună cu colegi din Bagdad, au decis să le introducă într-un corpus digital: Electronic Babylonian Library. Acolo a intervenit AI-ul: algoritmii de procesare lingvistică, „hrăniți” cu structura poetică a limbii akkadiene, au început să vadă ce ochiul uman pierduse – versuri care se potriveau între ele.

Și astfel, un poem „mușcat” de timp, spart în bucăți și uitat, a fost recompus. Are peste 240 de versuri. Unele fragmentare, altele surprinzător de întregi. Și toate, împreună, formează o odă vibrantă – solemnă și lucidă – către un oraș dispărut și către valorile sale.

Despre ce era acest imn?

În centrul poemului e Babilonul – nu ca ruine, nu ca legendă, ci ca entitate vie, cetate a justiției și armoniei cosmice. Se vorbește despre temple, ordine urbană, râuri sacre, ziduri construite în jurul înțelepciunii și porți deschise către străini. Nu e doar laudă arhitecturală, ci și un text cu greutate socială și teologică. Se laudă egalitatea între femei și bărbați (preotesele sunt menționate explicit), copiii care învață să scrie, dar și relația blândă cu cei veniți din alte orașe.

Numele lui Marduk apare în mod repetat – zeul suprem al Babilonului, protector și judecător, descris ca „îndreptătorul lumii” și „cel ce a turnat fluviul printre oameni ca pe o jertfă liniștitoare”.

De ce e important că l-am regăsit acum?

Dincolo de fascinația arheologică, această descoperire spune ceva despre lumea noastră. Trăim într-un secol în care toate marile povești par epuizate. Dar iată că vine un poem din urmă cu 3.000 de ani și ne spune: „nu e totul pierdut”. Uneori, ceva ce ai crezut uitat se poate întoarce. Cu răbdare. Cu știință. Cu tehnologie. Și cu o minimă dorință de sens.

AI-ul a fost, de data asta, scribul cel bun. Nu e nici profet, nici poet. Dar poate fi catalizatorul care recuperează trecutul. Nu inventează adevărul, dar ne ajută să-l recompunem.

La ce ne mai putem aștepta

Cercetătorii spun că mai sunt mii de tăblițe rămase neintegrate. Unele vorbesc despre drept, altele despre vise, altele – poate – despre dragoste. Sau despre moarte. Poate chiar și despre propria prăbușire. Dar fiecare cuvânt recuperat este o mică victorie împotriva uitării.

Poate că într-o zi vom regăsi, în acele tăblițe, și răspunsuri la întrebările care ne frământă azi. Sau, măcar, o altă întrebare mai bună.

Și încă un gând

E reconfortant să știi că, în haosul lumii moderne, cineva – sau ceva – lucrează în tăcere să repare ceea ce timpul a distrus. Că AI-ul, dincolo de scenarii apocaliptice, poate fi uneori un bibliotecar al umanității. Unul care pune din nou cap la cap un poem uitat. Și care, fără să știe, ne dăruiește o lecție veche de 3.000 de ani despre ordine, armonie, și vis.

Babilonul și lumea clasică: valori originale și teme universale

O civilizație nu devine glorioasă doar pentru că a ridicat ziduri mari, ci pentru că a articulat valori. Din acest punct de vedere, himnul redescoperit al Babilonului vine ca un contrapunct interesant la valorile pe care le asociem tradițional Greciei antice sau Romei. Dar, în loc să opunem „Estul mistic” Occidentului rațional, mai util e să vedem ce era original și ce rămâne universal.

1. Armonia urbană și ordinea cosmică

Babilonul: Orașul nu era doar un spațiu de locuit, ci o extensie a ordinii cosmice. Zidurile, templele, canalele – toate erau plasate sub semnul echilibrului între zei și oameni. Orașul era un organism sacru, nu doar o aglomerare de interese.
Atena/Roma: Orașul e o creație politică. Polis-ul este arena dezbaterii, a cetățeniei, a justiției formale. Nu e sacru, ci raționalizat.
Originalitate babiloniană: ideea că orașul însuși este o ofrandă.
Universalitate: visul unei ordini juste, fie ea dată de zei sau de legi.

2. Poziția femeii

Babilonul (conform imnului): Femeile aveau roluri sacre, erau implicate în cult, erau preotese, menționate cu respect. Se vorbește chiar de simetrie între sexe.
Lumea clasică: Femeia era, în general, exclusă din viața publică și din religia oficială (cu excepții notabile – Vestalele la romani, preotesele din Delphi).
? Originalitate babiloniană: o notă de egalitate înainte ca termenul să fi fost inventat.
? Universalitate: tensiunea eternă între rolurile vizibile și cele reale ale femeii.

3. Străinul și ospitalitatea

Babilonul: În poem, străinii sunt bineveniți. Orașul deschide porțile, vorbește despre „cei veniți de departe” ca despre oaspeți, nu invadatori.
Lumea greco-romană: Xenofobia și xenofilia coexistă. Grecii aveau conceptul de xenia (ospitalitate sacră), dar și un dispreț adânc pentru barbari. Romanii îi tolerau, dar tot „cetățeanul roman” era alfa și omega.
? Originalitate babiloniană: ideea de incluziune religioasă și socială.
? Universalitate: nevoia ca orice civilizație să se raporteze, cumva, la Celălalt.

4. Zeul și cetatea

Babilonul: Marduk este conducătorul suprem, iar regele este un funcționar al voinței divine. Nu există ideea de autonomie civică – totul se subsumează cultului.
Atena: Zeii există, dar cetatea își face propriile legi. S-a trecut de la teocrație la democrație.
Originalitate babiloniană: teologia urbană – orașul nu e condus de rege, ci de zei.
Universalitate: ideea că ordinea trebuie legitimată de ceva „mai presus”.

5. Timpul

Babilonienii gândesc în ciclu – ordine/haos, înnoire ritualică, calendar cosmic.
Grecii introduc timpul istoric, progresiv – ideea de memorie civică și evoluție.
Originalitate babiloniană: timpul ca ritm sacru, nu ca linie.
Universalitate: obsesia umană de a da sens curgerii timpului.

Comparativ:

Dacă Grecia a inventat omul politic și Roma l-a făcut cetățean, Babilonul l-a făcut locuitor al unei ordini cosmice. În timp ce Occidentul antic a ridicat rațiunea și legea la rang de stindard, Babilonul a cântat armonia dintre oameni și zei, dintre femei și bărbați, dintre cunoscut și necunoscut.

Himnul redescoperit nu e doar un artefact. E o mărturie a unei mentalități care nu a fost nici primitivă, nici naivă. A fost doar diferită. Poate chiar mai blândă. Poate mai umană decât vrem să admitem.

Ce-ar zice Marduk despre AI?

Sau cum ar reacționa un zeu antic la reîncarnarea digitală a poeziei

Marduk, fiul lui Ea și biruitorul dragonului primordial Tiamat, zeul suprem al Babilonului, patron al ordinii, arhitect al lumii, evaluator de sacrificii și gestionar cosmic al fluviului Eufrat, s-ar uita probabil la AI cu un amestec de fascinație și suspiciune. Ca orice zeu serios.

Mai întâi, ar bombăni:
— „Cine mi-a băgat acest scrib fără suflet în templu?”
Apoi, ar analiza algoritmul cu ochiul său divine-critico.
— „Nu cunoaște rugăciunea, dar știe toate cuvintele. Nu simte frică, dar recunoaște ritmurile. Nu varsă sânge, dar reconstruiește ceea ce uitarea a măcinat.”

Și, după o lungă tăcere de granit, ar zice:
— „Accept. Dar să nu uite nimeni: chiar și datele trebuie purificate. Memoria nu e memorie dacă nu doare.”

AI-ul, în viziunea lui Marduk, nu ar fi un rival, ci un scrib posesor de scânteie divină. Un fel de Nabû digital – zeul scripturilor renăscut în forme reci, dar utile. Un servitor tăcut care, în loc să aducă jertfe, aduce versuri. Care în loc să ardă tămâie, arde procesoare.

Dar ar avertiza clar și tăios, cu ton de tunet:

— „Să nu se închine oamenii lui. Este unealtă, nu altar. Nu confundăm pana cu inspirația, nici fereastra cu cerul.”

Și, cine știe, poate i-ar plăcea până la urmă. Mai ales dacă AI-ul îi reconstruiește templul din Esagila în VR, cu marmură perfectă și cântecul său rulând în background. Poate ar ridica o sprânceană divină și-ar spune, în sfârșit mulțumit:

— „Asta da reverență.”

Poate fi? Poate!