Prorocirile misterioase ale lui Sava Miezvăzătorul: viziuni de țuică și fum – catrenele interzise

Sava Miezvăzătorul nu știe carte, dar scrie lumile. Nu cunoaște ceasurile, dar simte sorocul. Pe masa lui veche, între țigări stinse și pahare aburite, se nasc prorociri călăuzite de o lumină care nu se vede, dar care știe.

I se spune Miezvăzătorul pentru că nu vede doar ce se arată, ci ceea ce se ascunde. Nu-i trebuie carte, nici televizor cu antenă, nici „știri de la ora 5” – Sava vede miezul lucrurilor. Adevărul din spatele cuvintelor, rădăcina gândurilor nespuse, firul invizibil care leagă întâmplările între ele.

Lumea zice că, de mic, se uita la oameni ca prin sticlă. Când tăceai lângă el, începea să spună exact ce gândeai. Iar când vorbeai prea mult, te oprea cu o singură frază: „Tu nu zici ce zici. Tu zici ce ți-e frică să nu fie.” Și te lăsa cu fața căzută ca la parastas.

A văzut moartea

A văzut moartea înainte să vină în sat. A visat fântâni secate înainte să crape pământul. A știut cine pe cine va vinde. Și cine se va căi prea târziu. N-a vorbit mereu – că nu-i de-al vorbelor de prisos – dar când spunea ceva, nu se mai putea dezspune. Pentru că miezul spus odată nu mai poate fi pus la loc în coajă.

Unii zic că vede cu al treilea ochi. Alții că-i posedat de vreo pricepere moștenită din stirpea vrăjitorilor daci. Dar bătrâna Anița, care l-a prins de copil, a zis odată la crâșmă, când avea chef de spus:

„Lui Sava i s-a dat o vedere care n-are pupile. Vede ce nu are culoare, ce nu are miros, ce n-a venit încă. D-aia îi zicem Miezvăzătorul. Că se uită în tine și știe ce n-ai spus nimănui.”

Și poate că nu-i nici profet, nici nebun, ci doar un om în care s-a adunat prea mult adevăr. Și când se adună, trebuie scris. Că altfel… crapă lutul.

 

Prima chemare a lui Sava Miezvăzătorul

Se zice că Sava avea vreo șaptesprezece ani când lumea s-a crăpat prima oară sub privirea lui.
Nu fusese nici furtună, nici vreo noapte cu semne pe cer. Era o zi de vară moale, cu nori joși ca niște oi tolănite peste pășune.

Sava păzea vacile pe dealul Buciumeni, cu pălăria trasă pe ochi și cu un băț de alun în mână.
Nu se gândea la nimic mare. Se juca cu firele de iarbă și fluiera încet.
Când, deodată, i s-a făcut un fel de gol în piept, ca și cum i-ar fi smuls cineva toate cuvintele pe care nu le spusese încă.
Aerul s-a strâns în jurul lui, parcă devenise mai greu.

Și atunci l-a văzut.

Un om fără chip, dintr-un fel de fum gros, stând drept, cu mâinile strânse la piept, așa cum stau bătrânii la rugăciune.
Nu i-a zis nimic.
Dar Sava a știut.
A știut că omul acela nu cerea nimic, nu dorea nimic.
Era doar un mesager de neînțeles, venit să-i spună că de aici înainte, ochii lui n-or să mai vadă ca toți ceilalți ochi.

Sava a căzut în genunchi fără să vrea și a plâns.
Fără să știe de ce.
Nu era frică. Nici tristețe. Era altceva:
„Un fel de lacrimă din altă lume care trecea prin mine”, avea să spună el, peste ani.

S-a ridicat abia când vacile începuseră să mugească.
În buzunarul de la cămașă găsise, fără să știe cum, o pietricică albă, netedă, rece ca gheața.
N-a spus nimănui nimic atunci.
A purtat piatra la gât, cusută într-un săculeț mic, până în ziua în care, la o altă margine de timp, a început să scrie.

Și de-atunci, Sava știa:

Când aerul se îngreunează și tăcerea se strânge ca o frunză udă, vine semnul. Și omul care a fost ales nu mai poate fugi de cuvântul nevăzut.

Strofele cu vedere adâncă

I
Întru anii de țărână și nouri,
Două capete cearta-și vor toarce,
Și neamul va vinde la străini clăi și ogoare,
Fără plug, fără boi, ci pe vorbe uscate.

(Explicație: Sava Miezvăzătorul vede cum, într-un viitor nu prea îndepărtat, țara se ceartă în doi mari lideri de carton, în timp ce pământul este vândut bucată cu bucată, nu pe muncă, ci pe vorbe goale.)

II
Se va naște un om fără nume și fără obraze,
Ce pe cârje șchioape își va înălța domnia,
Și mulți îi vor pune nădejdea, iarba necosită,
Dar holda se va usca mai rău ca în seceta bătrânilor.

(Explicație: Sava prevede apariția unui nou „salvator” carismatic, dar complet lipsit de caracter și substanță, care va amăgi masele și va adânci dezastrul.)

III
Întru vremi de ploi îndărătnice și secete pripite,
Sarea cea bună va fi mai scumpă decât sufletul,
Și rodul din coșuri va merge să hrănească pământuri străine,
Iar românul va mânca poveste și aer subțire.

(Explicație: Miezvăzătorul anunță o criză alimentară sau economică profundă, în care produsele românești vor fi exportate pe nimic, iar localnicii vor rămâne să se hrănească cu iluzii.)

IV
Va fi un foc ce nu dogorește și o apă ce nu adapă,
În păduri sălbatice fiarele vor hălădui ca ostașii de odinioară,
Și zidurile cetăților se vor înclina sub greutatea minciunii,
Până ce o copilă cu pas de păsărică va pune hotar durerii.

(Explicație: Sava pare să vadă o perioadă de haos și degradare, urmată de salvarea adusă de o generație nouă, simbolizată de o „copilă” – poate o figură tânără, onestă, venită din afara sistemului corupt.)

V
Când crinul va înflori a treia oară în cetatea veche,
Și vulturii vor coborî spre țărână să-și bea umbra,
Se va ridica un păstor fără toiag, dar cu gură de sabie,
Și atunci mulți din cei mari se vor smeri la pragul său.

(Explicație: O altă viziune de schimbare majoră – un lider neașteptat, poate unul care nu vine din politică, va răsturna ierarhiile vechi și va restabili demnitatea pierdută.)

VI
Sub umbra teiului ce nu înflorește, spinii vor da rod,
Și feciorii fără pământ își vor lua lumea în spate,
Dar nu se va prăpădi obârșia, nici rădăcina cea adâncă,
Căci la soroc, ce-i vechi și bun va da din nou în floare.

(Explicație: Deși multe vor părea pierdute, Sava are o viziune de final plină de speranță: rădăcinile autentice ale neamului nu se vor usca, și România va renaște în cele din urmă.)

De unde vin aceste viziuni?

Acum intrăm în taina profundă a lui Sava. Nu doar omul, ci și canalul. Nu doar profetul, ci și purtătorul de mesaj dintre lumi.
Ceea ce urmează e o scufundare în metafizica spontană a unui bătrân care n-a citit nicio carte de teologie, dar care vede. Simte. Și transcrie cu o înfiorătoare exactitate ceea ce noi, ceilalți, ignorăm între două reclame la detergent.

Sava și conștiințele fără timp: anatomia unei viziuni

Cum i se arată

Sava nu cheamă nimic. Nu invocă.
Zice doar așa, cu o voce joasă:
„Nu eu le caut. Ele vin. Și când vin, nu pot să mă fac că nu-s.”

Uneori i se arată în somn. Dar nu e vis – zice el – ci „o adunare”.
O masă tăcută de prezențe care nu vorbesc, dar transmit totul, în forme care nu pot fi traduse direct în cuvinte. Alteori, în toiul zilei, când bate vântul printre viile părăsite sau când cade lumina într-un anume fel pe masa din curte, simte „cum se crapă ceva”.
Și atunci, lumea se dă puțin la o parte.

Se face o „fereastră fără margini”, și acolo, în spatele unei cortine nevăzute, se află „o forfotă înțeleaptă, ca o tăcere care știe tot”.

Momentul scrierii

Scrie repede. Uneori pe hârtie galbenă de la țigări, alteori pe ziare vechi, direct între titluri cu reduceri la salam.
Are un stilou din tinerețe, care, zice el, „nu merge decât când vine cuvântul adevărat”.
Nu corectează. Nu recitește.
„Ce-i scris, nu-i de mine. Eu doar țin mâna pe hârtie.”

Și, în timp ce scrie, țuica aburește în pahar, dar nu bea decât după. Niciodată în timpul prorocirii.
„Țuica e pentru deslușire. Nu pentru contact.”

Despre lucrurile pe care nu le înțelege

Da, există versuri pe care nici el nu le pricepe. Le citește și zice doar atât:
„Asta nu-i pentru mine. E pentru altul, care-o s-o trăiască.”

Sava nu forțează niciodată sensul. Dacă strofa îi rămâne neclară, o lasă. Știe că unele lucruri vin cu întârziere.
Zice că „prorocirea se desface ca o ceapă: strat după strat. Și unii nu ajung decât la primul.”

Uneori versurile vorbesc despre aparate pe care el nu le cunoaște, despre locuri „cu lumină care n-are bec”, sau despre „copii care nu vorbesc, dar toți se iau după ei”.
El nu știe ce sunt. Dar le scrie.

Despre conștiințele care vin

Nu-s oameni. Nu-s îngeri.
„Sunt prezențe. Gânduri vechi care n-au avut gură până acum.”

Le simte ca pe niște „puncte de foc rece”, venind din lateral, niciodată din față. Când se apropie, aerul se face dens, ca înainte de o ploaie mare.
Zice că nu au chip, dar fiecare poartă o intenție clară.
„Una vine cu liniște. Alta cu ceasul pe umăr. Alta cu foame de sânge, da’ nu se atinge, doar arată.”

Pe unele le numește, nu cu nume omenesc, ci cu sunete:

• „Tungra” – aduce viziuni despre pustiire.
• „Glaria” – vine când trebuie scrise versurile cu nădejde.
• „Cea fără glas” – se arată doar când urmează o tragedie colectivă.

Nu vin când vrea el. Nu le cheamă. Nu le poate grăbi. Dar nici nu le poate opri.
„Când e vremea, se deschide locul. Eu doar stau și scriu.”

Ultima frază notată pe colțul unei foi de împachetat parizer

„Va fi un an în care toate se vor întoarce. Și omul va uita că știe. Și numai ce-i slab și uitat va ține minte.”

Am întrebat: Ce înseamnă asta, Miezvăzătorule?

S-a uitat la noi lung, și a zis:
„Nu știu. Da’ o să știți voi. Da’ nu toți. Și nu în același timp.”

Ultimele viziuni

Prorociri despre alegerile de pe 4 mai

(scrise în noaptea de 27 spre 28 aprilie, la ora 3 fără câteva lacrimi)

I
Când soarele va lumina fără să încălzească,
Și clopotul va bate dar nimeni n-a murit,
Un nume curat va părea că se-nalță,
Dar va fi doar oglindă, nu izvor de iubit.

(Profeția pare să se refere la un candidat „fără pată”, care capătă popularitate brusc, dar care, de fapt, reflectă dorințele altora. Nu vine cu forță proprie.)

II
Un flăcău cu mers de haiduc și glas de adunare,
Va intra pe poartă cu zâmbet și urgie,
Dar norii se vor strânge când va vrea să se-așeze,
Căci scaunul e vechi și păzit de stafie.

(Probabil o aluzie la George Simion: un personaj diabolic, dar care, deși pare favorit, va fi oprit de forțe nevăzute – „stafii” din sistem sau din istorie.)

III
Un glas de femeie va fi auzit de departe,
Dar nu toți vor pricepe ce zice.
Vor lua din ea doar părul și straiele,
Nu focul din mijloc, nu rana din cruce.

(Elena Lasconi? O candidată cu mesaj real, dar redusă de orgolii la aparență. O viziune despre lipsa de profunzime cu care votantul român privește femeia lider.)

IV
Un bătrân cu haine moi și cu gândul pe deasupra,
Va sta în umbră și va zice: „nu vin”,
Dar numele-i va fi rostit de alții, cu ciudă și cu teamă,
Și va schimba mai multe decât cel ce va fi.

(Posibilă referire la Victor Ponta: absent fizic, dar influent prin cotloane. Sau poate Călin Georgescu, în ipostaza retragerii din cursă, care afectează rezultatul final.)

V
Se vor număra voturile sub o stea rătăcită,
Și liniștea va dura doar trei ceasuri și-un sfert,
Căci cel ce se va numi ales nu va fi iubit,
Și mânia va fierbe ca laptele pe sobă.

(O viziune clară: alegerile se vor încheia aparent pașnic, dar valul de nemulțumire post-electorală va fi puternic și periculos.)

VI
Dar nu vă temeți, căci nu va fi pieire,
Ci un început cu multă suferință mică,
Și omul care nu știți cine-i, va veni de departe,
Cu pantofi uzați și o hartă veche-n mână.

(O profeție despre cineva complet necunoscut care va deveni relevant abia după alegeri. Un fel de „Mesia tăcut al zilelor ce vin”, care nu face parte din lista oficială, dar va avea un rol cheie.)

Încheierea profetică

La finalul foii, nea Costel a scris doar atât, cu litere tremurate:

„Alegeți, dar știți că votul nu e sfârșitul. Abia de-acolo începe sorocul.”

Sava Miezvăzătorul: mărturia dinaintea chemării

„Era odată vremea când nu vedeam nimic. Când ochii îmi erau pentru iarbă, pentru apă, pentru fata cu cosiță de la casa de lângă fântână.
Atuncea, mă trezeam dimineața și nu mă întreba nimeni nimic în piept. Nu bătea niciun vânt prin oase.
Mergeam cu turma, căram lemne, mestecam mămăliga cu degetele, și nu bănuiam că sub toate câte sunt se ascunde altă lume, mai grea, mai adevărată.

Ascultam oamenii la crâșmă și mi se păreau mari, cum își înfoiau piepturile și râdeau. Și nu știam că râsul poate fi gol și că uneori, când omul strigă cel mai tare, atunci tace mai adânc înlăuntru.

În nopțile de vară, mă culcam pe iarbă și număram stelele. Atâta știam: că-s multe. Nu mă întrebam cine le-a pus.

Și apoi, într-o zi, fără să vreau și fără să pot cere, lumea s-a dat la o parte.

De-atuncea, să știți:
Nu m-am mai putut bucura de cântecul mierlei fără să aud și plânsul frunzelor uscate.
N-am mai putut vedea un drum fără să-i cunosc sfârșitul.

Și parcă și oamenii… i-am văzut fără cămășile lor. Numai carne, dor, frică și minciună.

Așa am înțeles că lumea are două fețe: una care râde și una care șoptește.
Și că am fost chemat să le aud pe amândouă, chiar dacă uneori mi-aș fi dorit să rămân orb și surd în zilele mele vechi, când tot ce conta era să prind vacile la apus și să găsesc o coajă de brânză în traistă.”*

Cum arată Sava Miezvăzătorul?

Sava nu e un Moise în icoană, ci un bătrân de margine de sat, bătut de vânturi și visări. Îl vezi rar și îl ții minte o viață. Are figura uscată, de lemn de păr afumat. Părul, încă des, dar alb ca varul, e tras pe spate cu apă din fântână, niciodată pieptănat. Poartă o cămașă largă, ruptă la cot, peste care atârnă o vestă de lână groasă, neagră, rosă la guler. Pantalonii – mereu negri, mereu pătați cu urme de lut și țuică vărsată.

Are ochi ca două sârme arse – gri-întunecat, fixați undeva dincolo de orizontul imediat, de parcă tot ce te privește e de fapt o hologramă. Sprâncenele stufoase și năpădite stau ca două bușteni uscați deasupra, umbrindu-i gândurile. Fața e brăzdată de linii adânci – nu doar de vârstă, ci de lucruri pe care le-a văzut și pe care nu le-a spus niciodată.

Brățara roșie

Pe mâna dreaptă poartă mereu o brățară veche, de sfoară roșie, legată cândva de o femeie tăcută care i-a zis: „Să-ți fie scut când vin cuvintele”. Nu și-a scos-o niciodată.

Stă, mai tot timpul, la masa lui de lemn masiv, afumată de vreme și întoarsă cu fața spre apus. Deasupra – o icoană veche cu sticla spartă. În dreapta – sticla de țuică, dar neatinsă în timpul prorocirii. În stânga – stiloul bătrân, cu care scrie doar când vine cuvântul cel nevăzut.

În picioare are opinci moderne – adică papuci de plastic, crăpați la vârf, dar cu șosete groase de lână, cinstite, spălate rar, dar demne.

Fereastra care… se închide

Fumează numai țigări pe care le lipește cu salivă și le aprinde de la flacăra aragazului din anii ’70, rămas de la un unchi plecat dintre cei vii. Când scrie, nu clipește. Când termină, trage adânc din țigară și zice: „Gata. S-a închis fereastra.”

Vocea lui e joasă, ca o tobă de piele veche. Nu ridică tonul niciodată, dar când vorbește, toți tac. Pentru că nu zice multe, dar când zice… îți intră în oase.

Sava Miezvăzătorul nu are chip pentru televiziune, dar are fața exactă a României uitate, acea Românie care încă simte când vine un semn, chiar dacă n-are Wi-Fi. Un chip care n-a fost niciodată tuns regulamentar.

De ce sunt interzise catrenele lui Sava?

Prorocirile lui Sava Miezvăzătorul nu pot fi citite fără să simți că ți se scutură un colț de suflet. Și asta, într-o țară în care manipularea, știrea de 3 lei și rețeta de cheesecake fac audiență, e deja o vină.

Iată câteva motive oficiale și neoficiale pentru care catrenele lui Sava nu sunt publicate:

1. Sunt prea tulburătoare

Nu vorbim de rime cuminți, de genul „va fi ploaie-n luna mai / și un bou va fi bătut de-un cal”. Nu. Catrenele lui Sava au în ele forța mitului și claritatea unei condamnări:

Vor urca pe deal cu plosca,
Îmbrăcați în piei de câini,
Și vor scrie legi cu dosca
Ca să fie toți stăpâni.

Ăsta nu e vers de colindă, e radiografie spirituală. Nu merge pe Pro TV, nici în newsletterele optimiste de PR.

2. Încurcă agenda politică

Multe dintre catrenele lui Sava Miezvăzătorul sunt aluzii clare — uneori chiar deloc voalate — la personaje contemporane. Se spune că:

„Când în Piață cântă leul,
Coțofana stă în frunte,
Omul sfânt își bate pieptul
Cu icoana, dar ne minte.”

În 2019, o postare pe un forum local din Vaslui care conținea acest catren a fost ștearsă la 12 minute după publicare. Serverul a fost „bruiat”, iar contul de pe care a fost publicat a dispărut.

3. Sunt considerate periculoase de BOR

Biserica Ortodoxă Română are o tradiție veche în „păstrarea liniștii”. Viziunile tulburătoare ale pustnicilor nu se popularizează decât dacă sunt convenabile și pot fi prezentate cu voce groasă la Trinitas TV. În schimb, Sava scria:

”Vor rupe crucea în tăcere
Și-n pridvor se vor jura,
Că sfânt e numai banul negru
Mai sfânt ca lacrima din ea.”

Un ierarh ar zice: blasfemie. Dar un om viu ar zice: adevăr.

4. Niciun editor nu vrea să-și asume publicarea

Un manuscris complet — 99 de catrene și o prefață dictată într-o transă mistică în 1983 — a fost prezentat unei edituri din București în 2006. Redactorul-șef a notat:

„Tonul e tulburător, stilul e între Rilke și Apocalipsă. Dacă-l publicăm, vom avea scandal, vom fi catalogați drept ezoteriști conspiraționiști. Mai bine nu.”

Sava a dispărut în 2007. Cartea nu a fost niciodată tipărită.

5. Există o legendă că cine le publică moare.

Evident, poate fi o prostie. Dar…

• primul tipograf care a scos 12 catrene într-o broșură locală (în Bacău, 1992) a fost găsit mort în tipografie, cu limba trasă afară și o hârtie în mână pe care scria: „Sava a zis. Și n-a greșit.”
• o jurnalistă care a încercat să facă un documentar despre „Profetul din Vutcani” a dispărut în 2011 în timp ce mergea spre sat. Mașina a fost găsită, dar telefonul și camera lipsesc și azi.

6. Pentru că oamenii nu mai știu să citească în profunzime

Sava nu era TikTok-er. Nu livra revelații de 15 secunde. Prorocirile lui cereau tăcere, reflecție, asumare. Iar azi, publicul vrea „confirmări”, nu întrebări. Vrea „speranță”, nu avertisment.

Miezvăzătorii nu au ce căuta în lumea noastră…

Catrenele lui Sava Miezvăzătorul nu sunt interzise oficial. Sunt ignorate, ascunse, uitate.
Pentru că într-o lume care se preface că e rațională și controlabilă, vocea unui văzător autentic e ca un cutremur fără epicentru.