Se sting uriașii din piatră: sfârșitul statuilor Insulei Paștelui?

Deșirați de vânturi, scurși în mare, răpuși de foc și valuri, monoliții rapanui se luptă cu timpul. Dar și cu indiferența lumii.

Pe un con de vulcan stins, într-o carieră antică de pe una dintre cele mai izolate insule de pe Pământ, câteva chipuri neterminate zac în tăcere, sculptate direct în trupul muntelui. Sunt fețele celebre ale statuilor Insulei Paștelui – figurile gigantice ale Rapa Nui, cunoscute în întreaga lume pentru privirea lor severă și liniștea nemișcată. Cu sprâncene adâncite, nasuri drepte și siluete impunătoare, acești monoliți rapanui privesc de secole spre mare, veghetori muți ai unei civilizații uitate. Dar acum, ei se prăbușesc. La propriu.

Insula de la capătul lumii și misterul fețelor de piatră

E greu de spus ce e mai impresionant la Rapa Nui – faptul că există sau că a reușit să supraviețuiască istoriei. O insulă vulcanică, pierdută în imensitatea Pacificului, la peste 3.500 de kilometri de coasta chiliană, Rapa Nui – cunoscută mai ales sub numele de Insula Paștelui – pare o filă de mitologie desprinsă din realitate. Dimensiunile sunt modeste, cam cât un oraș de provincie, dar încărcătura simbolică e colosală. Puține locuri din lume concentrează atâta mister, poezie și suferință geologică într-un spațiu atât de restrâns.

Pentru că, în fond, ce sunt statuile Insulei Paștelui, dacă nu niște enigme sculptate, cu privirea îndreptată spre mare sau spre lăuntrul omului? Aceste figuri antropomorfe, ridicate de către primii locuitori polinezieni ai insulei, au devenit nu doar simbolul Rapa Nui, ci și o metaforă globală pentru fragilitatea civilizației. Cu fruntea proeminentă, nasul tăios și o expresie impasibilă, monoliții rapanui ne privesc de secole, nejudecând, neînțelegând poate, dar măsurându-ne timpul cu tăcerea lor absolută.

Un capăt de lume fascinant

Turistic, Insula Paștelui e un magnet pentru visători, aventurieri, istorici, fotografi și rătăciți existențiali. Drumul până acolo e lung și costisitor, dar odată ajuns, peisajul te reduce la tăcere: vulcani stinși, platouri aride, ceruri hipnotice și peste tot – siluete gigantice din piatră, ca niște amintiri întrupate ale unor epoci fără cronologie. Cei peste 100.000 de vizitatori anuali vin nu doar pentru a face poze cu aceste statui, ci pentru a simți că ating o rană deschisă a istoriei omenirii.

Simbolismul acestor figuri e profund: ele reprezintă spiritele strămoșilor, puterea conducătorilor, dar și legătura sacră dintre om și pământ. Fiecare statuie era un gest de loialitate față de o genealogie, un fel de altar viu, ridicat întru nemurire. Într-o lume în care nimic nu pare să dureze, acești uriași tăcuți ne amintesc că memoria poate fi cioplită în rocă, dar nu este scutită de uitare.

A privi în ochi un monolit rapanui e ca și cum ai deschide o fereastră spre o altă umanitate – una care nu avea Google, dar știa exact unde să pună o statuie pentru ca ea să dureze o mie de ani. Iar dacă astăzi se prăbușesc, se erodează și se întorc în pământ, o fac nu cu disperare, ci cu aceeași tăcere demnă cu care au înfruntat vântul, valurile și timpul.

Dar timpul nu mai are răbdare…

Statuile Insulei Paștelui nu mai sunt doar obiecte de fascinație turistică – sunt, tot mai mult, obiecte de urgență. Sub presiunea schimbărilor climatice, a eroziunii accelerate și a indiferenței globale, monoliții rapanui riscă să dispară chiar sub ochii celor care îi venerau ca pe niște zei. Povestea care urmează nu e una liniștitoare, ci o cronică a declinului lent al uneia dintre cele mai tulburătoare moșteniri ale omenirii.

Praf și uitare: sfârșitul unei ere

Maria Tuki, localnică și ghid turistic, trece aproape zilnic pe lângă acești giganți sculptați de strămoșii săi. În tăcerea care apasă muntele, o frază rostită de tatăl ei, sculptor contemporan de monoliți rapanui, revine obsesiv: „Statuile se vor întoarce într-o zi în ocean”. Și acel „într-o zi” e astăzi.

Realizate în cea mai mare parte între anii 1100 și 1600, cele aproape 1.000 de statuile Insulei Paștelui au fost cioplite din tuf vulcanic – o rocă poroasă și moale, formată din cenușă comprimată. Fragilitatea materialului a fost o condamnare din naștere: vântul, ploaia, sarea marină, temperaturile extreme, dar și animalele – cai, păsări, vite – care se scarpină de ele sau își lasă excrementele pe chipuri, le mărunțesc zi după zi.

Unii monoliți rapanui se află și astăzi în cariera Rano Raraku, neterminați, părăsiți de echipele care probabil i-au scăpat în timpul transportului spre platformele ceremoniale, ahu, risipite pe coastă. Alții zac sfărâmați sau ciuntiți în locuri unde altădată se oficia cultul strămoșilor.

Moartea lentă a celor ce n-au fost niciodată perfecți

Conform istoricului Elena Charola, autorul volumului Death of a Moai, degradarea a început din clipa sculptării: tuful era stresată, frânghiile îl chinuiau, pietrele îl zgâriau pe drum. Apoi a venit soarele, vântul, umezeala și sarea.

Când vaporii de apă sărată pătrund în rocă, cristalizează în interior. Se dilată. Apoi, când se usucă, lasă în urmă fisuri și găuri în formă de fagure. Unele dintre statuile Insulei Paștelui au deja aspectul unor leproși încremeniți. Pe altele cresc licheni în cercuri iritante, ca niște eczeme ale pietrei.

În 2022, un incendiu devastator a afectat 80 de monoliți rapanui din carieră, fisurându-i iremediabil. „Pagubele sunt dincolo de ce se poate vedea cu ochiul liber”, spun autoritățile. Pe o insulă aproape lipsită de copaci, cu secete frecvente și surse de apă tot mai sărace, focul devine un prădător necruțător.

Valurile timpului: schimbările climatice și colapsul cultural

Peste 90% dintre statuile Insulei Paștelui ridicate sunt așezate pe coastă. Exact acolo unde valurile devin mai înalte, mai dese, mai violente. UNESCO a clasat Rapa Nui printre cele mai afectate situri culturale de schimbările climatice la nivel mondial. Eroziunea este accentuată, iar platformele încep să se macine la bază, riscând prăbușirea întregului edificiu.

Daniela Meza Marchant, restauratoare-șefă a comunității indigene Ma’u Henua, confirmă: în ultimii 50 de ani degradarea este de două ori mai accelerată decât în secolul anterior. Tot ea coordonează eforturile de restaurare a celor cinci monoliți rapanui afectați de incendiile din 2022. Soluția? Substanțe speciale, concepute de restauratorii Universității din Florența, care spală funinginea și întăresc roca. Problema? Taxele de import uriașe pentru aceste chimicale specializate. Și resursele insuficiente.

În trecut, s-au făcut și greșeli. În 1986, un grup german a încercat să ia mulaje de silicon ale statuile Insulei Paștelui. Rezultatul? O peliculă întreagă de piatră s-a desprins, modificând culoarea și textura. Costisitor, ireversibil.

Conservare, digitalizare și speranțe fragile

Totuși, există și vești bune. Organizația CyArk, din SUA, a creat modele 3D ale monoliților rapanui cu ajutorul dronelor și scannerelor laser. Acestea permit monitorizarea modificărilor în timp, fără să atingă fizic statuia. În 2023, UNESCO a alocat 97.000 de dolari pentru conservarea celor arși. În 2018, arheologii locali au întărit două diguri din zona Runga Va’e și au reconstruit platforma care risca să fie înghițită de mare.

Dar fiecare restaurare are nevoie de o autorizație specială. Ma’u Henua speră ca lucrările actuale pe cei cinci monoliți rapanui afectați să devină modelul pentru un protocol unificat, astfel încât restaurările viitoare să nu mai depindă de aprobări individuale.

Între cult și muzeu

Unele voci spun că statuile Insulei Paștelui ar trebui lăsate să moară. Ca parte firească a ciclului lor. Arheologul Dale Simpson Jr afirmă că „în multe culturi din Pacific, artefactele sunt lăsate deliberat să se destrame”. Altele, însă, nu concep această idee. Claudio Cristino-Ferrando, profesor la Universitatea din Chile, spune răspicat: „Conservarea monoliților rapanui nu este doar dezirabilă, este absolut imperativă”.

În paralel, Tuki și soțul ei, implicați în turism, spun că unii localnici cred că statuile Insulei Paștelui ar fi mai în siguranță în muzee. Unul este deja în construcție pe insulă. Exemplul perfect? Hoa Hakananai’a, statuia cu hieroglife, aflată azi în British Museum din Londra. Mulți consideră că acolo e protejată mai bine, dar și că acționează ca ambasador cultural pentru o lume care nu va ajunge niciodată în Rapa Nui. Alții, în schimb, cer repatrierea cu vehemență.

Renaștere sau moarte lentă?

Tepano Martin, liderul Ma’u Henua, vrea mai mult decât conservare: vrea renaștere. Programe de susținere pentru meșteșugarii locali, cursuri pentru tinerii care să învețe tăierea tufului vulcanic, proiecte internaționale de expunere culturală.

Unele statui sculptate de tatăl Mariei Tuki stau azi la intrarea aeroportului din Rapa Nui. Altele au ajuns în Santiago, Valparaíso, Spania, Japonia. Poate că statuile Insulei Paștelui se sting, dar sufletul lor încă dăinuie.

„Nu protejăm doar niște pietre”, spune Tepano Martin. „Protejăm cultura noastră. O tradiție vie, care poate renaște în fiecare chip nou cioplit.”
Pentru că acolo, pe marginea lumii, monoliții rapanui nu sunt doar vestigii. Sunt începuturi. Sunt oameni. Sunt memorie.