„Wuthering Heights” revine din morți: filmul care refuză să mai creadă în romantism

Fiecare generație își reinventează marile povești exact în punctul unde începe să nu le mai înțeleagă. Nu pentru a le trăda, ci pentru a le face suportabile într-o altă sensibilitate.

Iubirea, după ce dispare iluzia

Noua ecranizare Wuthering Heights, regizată de Emerald Fennell, pare să pornească tocmai de aici: din suspiciunea că romantismul clasic nu mai poate fi privit cu inocență. Filmul nu încearcă să readucă atmosfera victoriană. Încearcă să vadă ce rămâne din ea după ce dispare nostalgia.

Rezultatul nu e reconfortant.

Începutul: când povestea refuză să fie frumoasă

Filmul se deschide în întuneric. Sunetul precedă imaginea, iar câteva secunde spectatorul își construiește instinctiv propriile așteptări: apropiere, mister, poate iubire.

Apoi apare imaginea unei execuții publice.

Nu ca metaforă. Nu ca decor istoric. Ca realitate fizică. Corpul nu moare poetic, ci incomod, brutal, aproape indecent de concret. Momentul nu caută șocul gratuit; funcționează mai degrabă ca o corecție de ton.

Povestea nu începe cu iubirea.
Începe cu moartea.

De aici înainte, filmul nu mai permite refugii romantice.

Privirea lui Cathy

Scena devine decisivă abia când camera se mută asupra copiilor care asistă la execuție.

Heathcliff reacționează instinctiv. Nelly privește cu teamă. Cathy rămâne nemișcată.

Nu pare traumatizată. Pare atrasă.

Fennell mută discret centrul moral al poveștii. Cathy nu mai este figura fragilă a adaptărilor clasice. Devine o conștiință fascinată de intensitate, de limite, de energia distrugerii. Nu inocența o definește, ci curiozitatea față de extrem.

În acel moment, romantismul începe să se fisureze.

Goticul reîntors la origini

Multe adaptări anterioare au tratat romanul lui Emily Brontë ca pe o dramă sentimentală. Filmul actual îl readuce în registrul său originar: goticul.

Nu un gotic al fantomelor, ci al psihologiei. Spațiile sunt neliniștitoare, relațiile opresive, iar iubirea nu apare ca salvare, ci ca forță corozivă.

Heathcliff și Cathy nu sunt suflete pereche. Sunt doi oameni care se recunosc în aceeași incapacitate de a trăi liniștit.

Filmul nu romanticizează această legătură și nici nu o condamnă. O observă.

O iubire fără promisiunea vindecării

Emerald Fennell elimină deliberat ideea reconcilierii morale. Dispare a doua generație a romanului, dispare echilibrul narativ care oferea cititorului o formă de pace.

Rămâne doar nucleul relației — obsesia.

Decizia pare radicală, dar spune ceva despre epoca actuală. Publicul contemporan nu mai caută finaluri reparatoare. Înțelege prea bine relațiile care nu se vindecă, doar se consumă până la epuizare.

Filmul nu propune o tragedie romantică. Propune un studiu despre dependență emoțională.

Margot Robbie și Jacob Elordi: chimia instabilității

Interpretările refuză deliberat simpatia.

Margot Robbie construiește o Cathy magnetică și neliniștitoare, o prezență care atrage tocmai prin lipsa echilibrului moral. Personajul nu cere empatie; o destabilizează.

Jacob Elordi oferă un Heathcliff marcat mai puțin de romantism și mai mult de acumularea resentimentului. Nu outsiderul poetic, ci omul modelat de respingere continuă.

Împreună nu creează un cuplu ideal. Creează un sistem închis, o relație care funcționează doar prin tensiune permanentă.

Iubirea nu liniștește. Amplifică.

Reacția publicului: o oglindă culturală

Unii spectatori au fost profund impresionați. Alții au plecat din sală. Diferența nu spune neapărat ceva despre film, ci despre modul în care publicul contemporan se raportează la romantism.

Suntem obișnuiți să privim iubirea prin filtrul reconfortant al ficțiunii. Filmul refuză acest pact tacit cu spectatorul. Nu protejează emoția, o expune.

Disconfortul devine astfel o formă de participare.

De ce această versiune apare acum

Adaptările nu sunt niciodată neutre. Ele reflectă anxietățile epocii care le produce.

Într-o cultură familiarizată cu ideea relațiilor toxice, cu analiza traumelor și cu demitizarea pasiunii absolute, Wuthering Heights nu mai poate funcționa ca poveste romantică tradițională.

Fennell nu modernizează decorul. Modernizează privirea.

Personajele nu mai sunt mituri. Sunt recognoscibile.

Un film despre luciditate

Filmul nu încearcă să fie plăcut. Nici scandalos. Pare interesat de altceva: de sinceritate emoțională.

După decenii de adaptări care au încercat să îmblânzească romanul, această versiune acceptă ideea incomodă că dragostea extremă nu produce armonie, ci dezechilibru.

Poate că adevărata provocare a filmului nu stă în scena spânzurătorii din debut, ci în faptul că refuză să ne mai lase să confundăm intensitatea cu iubirea.

După un secol de romantizare, Wuthering Heights revine la ceea ce fusese întotdeauna: povestea a doi oameni incapabili să trăiască unul fără celălalt și la fel de incapabili să trăiască împreună.

Iar această claritate — mai mult decât orice gest provocator — face filmul imposibil de ignorat.