Yemenul se rupe din nou: cum arată un moment istoric ignorat și ce câștigă SUA fără să miște un deget

Într-o lume preocupată de Ucraina, Gaza și Taiwan, Yemenul pare un colț uitat al planetei, condamnat la statutul de „conflict permanent”. Tocmai de aceea, ce se întâmplă acum în Sudul Yemenului e cu atât mai important: nu seamănă cu o nouă fază a războiului civil, ci cu o reconfigurare strategică care poate produce, în liniște, un nou stat.

Pentru prima dată după unificarea din 1990, Yemenul ar putea reveni la forma sa naturală de două entități politice distincte. Nu prin referendum, nu prin tratat, ci prin ceea ce Orientul Mijlociu știe cel mai bine: control teritorial, forță militară și acorduri tacite între puteri regionale.

Ce s-a schimbat, concret, în Sud

De ani buni, Sudul Yemenului a fost guvernat printr-o construcție artificială: o alianță fragilă între președintele recunoscut internațional, Rashad al-Alimi, susținut de Arabia Saudită, și Consiliul de Tranziție de Sud (STC), susținut de Emiratele Arabe Unite. Pe hârtie, colaborare. În realitate, coabitare forțată.

Diferența esențială a fost mereu una de putere reală.

STC nu a fost niciodată doar un actor politic, ci o structură militară coerentă, disciplinată și bine finanțată, cu o viziune clară: independența Sudului. Alimi, în schimb, a devenit treptat un președinte în exil, mutat la Riyadh, rupt de teren și dependent de sprijin extern.

Momentul de ruptură nu a fost o declarație politică, ci ocuparea infrastructurii-cheie:

Forțele STC au preluat controlul asupra PetroMasila, cea mai importantă companie petrolieră din Yemen, și asupra unor regiuni care nu făceau parte din Sudul „clasic”, precum Hadramaut și Marah. Asta nu mai e presiune. E fapt împlinit.

Arabia Saudită pierde Sudul fără să tragă un foc

Pentru Riyadh, evoluția e o înfrângere strategică tăcută. Arabia Saudită a investit enorm – bani, influență, legitimitate diplomatică – într-un Yemen unitar, federal, controlabil. A mizat pe ideea că Sudul poate fi ținut în echilibru prin negocieri și prin menținerea unei aparențe de unitate.

Problema e că echilibrul nu a existat niciodată. STC a avut mereu forță militară superioară în Sud, sprijin logistic solid din partea Emiratelor și o bază populară care nu s-a evaporat nici după ani de conflict. Când Alimi a cerut „revenirea la cazarmă”, mesajul a sunat a ultim avertisment fără instrumente.

În termeni reali, Arabia Saudită se trezește cu un Sud care nu mai ascultă și cu un Nord controlat de houthi. Exact scenariul pe care încerca să-l evite din 2015 încoace.

Emiratele Arabe Unite joacă pe termen lung

Pentru Emirate, situația arată complet diferit. Abu Dhabi nu a investit emoțional în ideea unui Yemen unitar, ci funcțional și predictibil. Controlul Sudului înseamnă acces la porturi strategice, rute maritime, resurse energetice și o zonă tampon față de haosul din Nord.

STC este, în esență, un proxy eficient, dar și un actor local cu legitimitate istorică: Yemenul de Sud a existat ca stat separat, cu identitate politică proprie, iar memoria colectivă nu s-a șters în 35 de ani. Emiratele nu împing explicit spre secesiune, dar creează condițiile perfecte pentru ea.

De aici și riscul major: un conflict indirect între Emirate și Arabia Saudită, nu prin confruntare directă, ci prin susținerea unor structuri rivale. O ruptură strategică între cele două ar schimba profund echilibrul din Peninsula Arabică.

Diplomația occidentală: între negare și realism

Occidentul, inclusiv ONU, a respins constant ideea divizării Yemenului, preferând o soluție federală, negociată, incluzivă. Problema e că această soluție a devenit mai degrabă un exercițiu diplomatic decât o opțiune reală.

Contactele telefonice dintre diplomați occidentali și liderii STC arată că nimeni nu mai ignoră ce se întâmplă pe teren. Se evaluează riscuri, inclusiv relațiile STC cu Rusia și impactul asupra luptei contra houthiților susținuți de Iran. Dar, public, tăcere. Nicio declarație fermă. Nicio condamnare. Nicio validare.

Asta nu e indecizie. E așteptare calculată.

De ce SUA câștigă „cu efort aproape zero”

Din perspectiva Washingtonului, scenariul actual e surprinzător de convenabil.

– Un Sud stabil, pro-occidental, susținut de Emirate, reduce presiunea asupra rutelor maritime din Marea Roșie.
– O Arabie Saudită mai slabă în Yemen e o Arabie mai dispusă la compromisuri regionale.
– Houthiții rămân izolați în Nord, fără acces la resursele-cheie din Sud.
– SUA nu trebuie să trimită trupe, bani sau să-și asume costuri politice majore.

Cu alte cuvinte, echilibrul regional se ajustează singur, iar America culege beneficiile fără să fie în prim-plan. Exact genul de rezultat preferat într-o epocă de suprasolicitare strategică.

Unificarea din 1990: o paranteză istorică

Merită spus clar: unificarea Yemenului din 1990 a fost mai degrabă un compromis conjunctural decât o fuziune organică. Diferențele politice, sociale și economice dintre Nord și Sud au rămas intacte. Războiul civil din 1994 a fost primul semnal că proiectul scârțâie. Ce a urmat a fost menținerea forțată a unei unități fragile, susținute extern.

Ce vedem acum nu e destrămare, ci revenire la realitate.

Ce va mai fi

Dacă STC își consolidează controlul și evită o confruntare directă cu Arabia Saudită, declararea independenței Sudului devine o chestiune de timp, nu de principiu. Recunoașterea internațională va veni lent, probabil fragmentat, dar ireversibil.

Riscul major rămâne escaladarea regională. Dar, paradoxal, tocmai clarificarea raporturilor de putere ar putea reduce haosul pe termen mediu.

Reset yemenit

Yemenul nu se află doar într-un nou episod de conflict, ci într-un moment de resetare istorică. Sudul nu mai cere. Sudul ia. Arabia Saudită pierde influență. Emiratele își consolidează poziția. Occidentul privește atent. Iar SUA câștigă, liniștit, din umbră.

Hărțile se schimbă rar. Când o fac, nu anunță din timp. Acum, Yemenul tocmai ne-a făcut cu ochiul.