Zeii bugetului public: de la marile privilegii la micile comodități ale magistraților din România

Publicat: 04 sept. 2025, 15:22, de Radu Caranfil, în Justitie

Justiția trebuie să fie rece, dreaptă și imună la presiuni. Oamenii care o fac să funcționeze au nevoie de stabilitate și protecție. Dar, în România, asta vine la pachet cu o listă lungă de avantaje – unele perfect logice, altele discutabile, iar câteva chiar necunoscute publicului.

Am strâns, pe scurt și pe lung, „economiile” pe care un magistrat le face în viața de zi cu zi, după ce trecem prin marile capitole: salarii, sporuri, prime, pensii de serviciu. Tonul e sprinten, faptele sunt reci.

Salariul și sporurile: fundația solidă

Indemnizația de încadrare a judecătorilor și procurorilor pornește oricum de sus și crește cu gradul profesional, vechimea și funcțiile de conducere. Peste baza aceasta se adaugă sporuri specifice familiei ocupaționale „Justiție”: până la 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, până la 15% pentru condiții grele/vătămătoare/periculoase și până la 5% pentru confidențialitate. În limbajul bugetar, „până la” înseamnă că procentele se stabilesc prin ordine interne, dar plafonul există și nu e unul timid.

Pe deasupra, funcțiile de șef (președinte, vice, procuror-șef etc.) adaugă indemnizații dedicate. În multe cazuri, se mai prinde și indemnizația pentru titlul științific de doctor – care, potrivit legii de salarizare, este egală cu 50% din salariul minim brut pe țară (acordată dacă activezi în domeniul titlului). Toate acestea conturează un venit lunar greu de comparat cu media economiei.

Prime și „bonusuri” legale

Pe lângă salariu și sporuri, există și premii de excelență pe care ordonatorii de credite le pot acorda, în limita bugetelor și a regulilor interne – mecanism prevăzut în legea-cadru a salarizării. Nu e un cornet cu surprize, e un instrument legal folosit pentru performanțe sau încărcătură excepțională, cu un plafon anual raportat la salariul minim. În traducere liberă: da, se pot deschide robinete pentru merit, dacă sunt bani și justificare.

Concediul: o vară întreagă, nu o săptămână lungă

Magistrații au 35 de zile lucrătoare de concediu de odihnă pe an (regulament vechi, dar încă aplicabil), semnificativ peste media multor categorii de salariați. Când judeci sute de dosare și semnezi pe răspundere penală și disciplinară, nu e un lux, ci o plasă de siguranță împotriva erorii umane. Dar, da, pentru cetățeanul care-și negociază anual 20–25 de zile, diferența se vede din avion.

Chirie compensată sau casă de serviciu: acoperișul nu e grija lor

Dacă statul nu le poate asigura locuință de serviciu, magistrații primesc compensare pentru chirie – adică diferența dintre chiria „de serviciu” (cum ar fi fost ea stabilită legal) și prețul pieței plătit de fapt. Bonus: locuințele de serviciu nu pot fi vândute (ca să nu devină cadouri mascate), iar pentru cei care fac naveta, legea prevede decontarea transportului între domiciliu și instanță/parchet. Inclusiv atunci când merg cu mașina proprie, cu o normă de 7,5 litri carburant/100 km – detaliu tehnic, dar cu impact foarte concret în portofel.

„Șase drumuri gratis”: mobilitatea personală

Dincolo de naveta de fiecare zi, magistrații au și șase călătorii dus-întors în țară, anual, acoperite de stat: tren clasa I, auto, naval sau aerian. Dacă aleg mașina personală, revine formula familiară cu 7,5 litri/100 km. Nu e vorba de turism instituțional, ci de un drept vechi cu justificări istorice (și care, în anii din urmă, a trezit destule sprâncene ridicate).

Delegări și detașări: diurnă, cazare, drum

Când sunt trimiși să acopere lipsuri de personal sau posturi sensibile, diurna curge, cazarea se plătește, iar transportul se decontează – inclusiv cu mașina personală, tot cu reperul de 7,5 l/100 km. În plus, dacă merg temporar într-o funcție mai slab plătită, își păstrează indemnizația de încadrare; dacă merg într-una mai bine plătită, beneficiază de drepturile acelei funcții pe perioada misiunii. E logica standard a detașărilor la stat, dar cu cifre mai generoase decât în alte familii ocupaționale.

Formarea profesională: curs, masă, cazare – acoperite

Când intră în formare continuă (INM și rețele de formare pe lângă curți de apel), cheltuielile de cazare și masă sunt plătite din bugetele instituțiilor de formare, iar transportul e acoperit din bugetele instanțelor/parchetelor la care lucrează. Diurnă specifică acestor cursuri nu se acordă (tocmai pentru că masa și cazarea sunt acoperite), dar factura finală nu cade pe magistrat.

Protecția personală: paza nu vine din portofelul personal

Măsuri speciale de protecție – de la pază la escortă și protecția locuinței – pot fi asigurate magistraților în funcție sau pensionari (și familiilor, când e cazul) în fața amenințărilor. Detaliile se stabilesc prin hotărâre de guvern, dar ideea-cheie e simplă: dacă situația o cere, nu plătesc din buzunar pentru siguranță. E un privilegiu? Da, dar și o barieră minimă împotriva intimidării.

Sănătate extinsă: medicamente, proteze, asistență

Un capitol aproape necunoscut publicului: magistrații în activitate sau pensionari, soț/soție și copiii aflați în întreținere beneficiază gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, în condițiile legii sănătății (adică cu plata contribuției ca toți ceilalți, dar fără coplățile din buzunar pentru aceste categorii). Un soi de „abonament extins” virat în litera legii.

Pensia de serviciu: mereu în dezbatere, încă în picioare

Pensiile de serviciu rămân piatra fierbinte. Regulate în noul statut al magistraților, ele se calculează ca 80% din baza de calcul (medie de venituri brute și sporuri pe 12 luni consecutive din ultimii 10 ani), la vechime de regulă de 25 de ani, cu diverse etapizări pentru vârsta de pensionare. Cuantumul net are un plafon raportat la media veniturilor nete din baza de calcul. Se tot ajustează prin legi, ordonanțe și decizii, dar arhitectura de principiu e aceeași.

Micile avantaje din viața de zi cu zi (care, cumulate, se simt)

Aici intră lucrurile care nu sar în ochi, dar reduc constant cheltuielile personale:

naveta decontată (inclusiv când nu ai casă în localitatea postului): se aplică regula 7,5 l/100 km pentru mașina personală; dacă folosești alt transport, se acoperă biletele.
mobilitate internă acoperită: când mergi la cursuri sau ești convocat în rețele de formare în țară, masa, cazarea și transportul sunt pe bugetele instituțiilor.
uniforma de scenă (roba): este obligatorie și reglementată până la detalii de croi; costurile sunt instituționale, nu personale (în practică, achizițiile se fac de către instanțe/parchete). Nu e un avantaj spectaculos, dar e o cheltuială în minus.

La toate acestea se adaugă stabilitatea postului, imposibilitatea reducerii arbitrare a drepturilor salariale (decât în condițiile legii) și o infrastructură de protecție juridică și instituțională specifică statutului de magistrat.

Cu alte cuvinte:

Privilegiile magistraților nu sunt o listă de mofturi, ci un mix de sigură ancoră (ca să poți rezista la presiuni) și de inerții legislative (multe născute în altă epocă bugetară). Unele avantaje sunt perfect justificabile în logica independenței; altele au nevoie de aer proaspăt, transparență și măsurare rece a impactului.

Ce contează însă, dincolo de emoție, e onestitatea inventarului: să știm ce există, cât costă și de ce, iar apoi să decidem – politic, administrativ, civic – ce păstrăm, ce ajustăm și ce abrogăm. Până atunci, nota de plată nu vine pe numele magistraților; vine pe al nostru, al tuturor.

Ce-a mai rămas de decontat?

Să fim serioși: dacă după salarii, sporuri, prime, chirii, drumuri, benzină, călătorii și proteze dentare încă mai rămâne loc de compensații, atunci imaginația poate să o ia razna. Să le plătim și ieșitul la activități extraconjugale, sub formă de „spor pentru reconstrucția nervoasă după ședință”? Să decontăm la ANAF cutiile de șampanie de la city-break? Să punem pe umerii poporului și taxa de divorț preventiv, ca să nu-și piardă liniștea judecătorul în timpul deliberării?

Dacă intrăm pe tărâmul absurdului, avem și alte idei: să le plătim și nemurirea, sub formă de „indemnizație de eternitate”, ca să poată judeca și în viața de apoi? Sau măcar să le asigurăm un pachet complet de wellness: masaj anticelulitic pe banii statului, abonament la Netflix de lux, apă Evian direct la robinet și un buton roșu care comandă sushi cu escortă la domiciliu.

În fond, dacă tot a ajuns poporul român bancomatul acestei caste, de ce să nu mergem până la capăt? Să le punem în fișa postului și „dreptul la zeitate parțială”, plătit din PIB. Așa, ca să nu se mai simtă niciodată oameni ca noi, ci direct zeități la purtător de robă.

Zei ai bugetului public

La capătul acestui inventar, rămâne o întrebare simplă: unde se termină drepturile firești și unde începe cultul personalității? Pentru că, așa cum se vede, magistrații noștri nu mai sunt doar funcționari ai statului, ci veritabili zei ai bugetului public. Îi înconjurăm cu privilegii, îi blindăm cu scuturi financiare, îi cocoțăm pe socluri de neatins, iar poporul, obedient, le aduce ofrande lunare direct prin taxe și impozite.

Și, culmea ironiei, în timp ce un pensionar își numără pastilele și o familie obișnuită taie din lista de cumpărături, zeii cu robă primesc și benzină, și chirie, și proteze, și drumuri la mare. Nu mai lipsește decât să li se construiască un Parthenon la marginea Bucureștiului, unde să locuiască gratis, însoțiți de gărzi plătite tot de muritori.

Justiția trebuie să fie independentă, da.

Dar independența nu înseamnă lux fără sfârșit și nici venerare pe banii poporului. Cât timp robă înseamnă și aură de divinitate întreținută din buget, România va rămâne o țară în care legea nu e aplicată de oameni, ci de zei plătiți regește să-și joace rolul în fața mulțimii.