Ziua Armatei României – provocări aniversare

25 octombrie e Ziua Armatei României, dată instituită oficial după eliberarea ultimei bucăți de teritoriu național în 1944, și marcată azi cu defilări, mesaje solemne și discursuri despre onoare și sacrificiu.

Frumos, emoționant, meritat.

Dar în 2025, dacă vrei să vorbești onest despre Armată, n-ai voie să rămâi doar în zona de fanfară. Trebuie să te uiți la forțele armate așa cum sunt ele acum: sub presiune istorică, în plină transformare tehnică, cu bani promiși pe hârtie și cu o responsabilitate grea — să apere un stat NATO de frontieră, la doi pași de un război convențional în desfășurare.

25 octombrie nu mai e doar ceremonial militar și coroane la monument. E și un test de luciditate: cât de pregătiți suntem, de fapt, pentru lumea în care trăim?

Hai să trecem prin punctele care chiar contează.

Situația la zi: oameni puțini, cerințe mari

Armata României are în jur de 90.000 de militari activi și aproximativ 55.000 în rezervă. Forțele sunt împărțite în Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale, plus structuri comune. Cheltuielile de apărare sunt undeva la peste 2% din PIB (aprox. 2,2-2,5%, echivalentul a peste 9 miliarde de dolari anual), iar direcția declarată oficial este de creștere.

Asta e partea bună: banii, cel puțin în acte, curg mai mult decât o făceau acum 10 ani.

Partea complicată e că misiunea Armatei nu mai e doar „apărarea României”. E apărarea flancului estic al NATO. Asta înseamnă standard de reacție aliat, interoperabilitate cu americanii și aliații europeni, timp scurt de mobilizare, și reziliență – adică infrastructură, comandă și logistică care rămân funcționale chiar și sub atac hibrid, cibernetic sau convențional.

Exact asta apare deja ca linie clară în noua strategie națională de apărare anunțată de președintele Nicușor Dan: accent pe războiul hibrid și contracararea influenței Rusiei.

Tradus: Armata nu mai e doar „tanc și bocanc”. E și firewall.

Modernizarea tehnică: de la vorbe la hardware

În ultimii ani, România a început — repet: a început — să intre în liga serioasă a capabilităților militare moderne.

Forțele Aeriene au făcut trecerea de la MiG-21 la F-16, cumpărate inițial din Portugalia și ulterior din Norvegia, cu obiectiv declarat de a opera trei escadrile complete. Planul ăsta nu mai e SF, e în lucru.

Punctul următor din listă este deja ultraclar: România a intrat oficial în programul F-35, cu intenția de a cumpăra în total 48 de aparate de generația a cincea, livrate în două tranșe — primele 32 contractate, restul după ce primele două escadrile devin operaționale. Livrările sunt proiectate după 2030.

De ce contează asta?

Pentru că F-35 nu e doar un avion de luptă. E rețea de senzori, platformă de informație, nod de comandă aerian. E o declarație politică către Moscova și un bilet de intrare într-un club tehnologic unde n-ar fi intrat, sincer, România de acum 15 ani.

La sol, programe mari de apărare aeriană (Patriot, SHORAD/VSHORAD, inclusiv soluții selectate recent pentru apărare antiaeriană apropiată) intră în dotare. Asta înseamnă că nu mai suntem exclusiv dependenți de umbrela altora pentru a ne apăra spațiul aerian la joasă și medie altitudine.

E vital, pentru că exact asta s-a văzut în Ucraina: drona ieftină și racheta scurtă sunt noul artilerist.

Marina și Forțele Terestre rămân însă zonele unde reformele sunt cele mai dureroase și unde decalajele istorice (tehnică veche, proiecte amânate, licitații blocate politic) încă se văd. Flota de la Marea Neagră are nevoie de corvete moderne și sisteme de lovire de coastă robuste, nu doar de discurs. Aici încă nu putem spune „suntem gata”. Putem doar spune „știm că trebuie”.

Pe scurt: aerul se mișcă bine, solul începe, marea e restantă.

Industria de apărare: rămânem cumpărători sau vrem să fabricăm?

Un lucru nou și important: guvernul a semnat recent un acord-cadru cu OCCAR (Organizația pentru Cooperare în Domeniul Armamentului), care e practic clubul european unde se dezvoltă și se cumpără împreună tehnică militară mare – sisteme, platforme, mentenanță, nu doar șuruburi.

Traducerea pentru contribuabilul român:

nu vrem să fim doar piață de desfacere pentru tehnica altora, vrem să intrăm în lanțul de producție, mentenanță și integrare. Adică bani din bugetul apărării care se întorc, măcar parțial, în economia noastră — locuri de muncă, know-how, capacitate industrială relansată.

Atenție: asta e promisiunea politică repetată la București în ultimele luni — inclusiv discursul oficial că România nu trebuie doar să crească bugetul militar, ci să-l folosească pentru a-și repara, moderniza și reactiva propria industrie de apărare, nu să importe la infinit.

S-a vorbit chiar de scenariul în care, etapizat, alocarea pentru apărare ar urca treptat spre 2,7%, 3%, poate chiar 3,5% din PIB, cu condiția explicită că diferența suplimentară trebuie să hrănească și industria internă, nu numai furnizorii străini.

Asta e o linie roșie foarte interesantă:

„da, băgăm mai mulți bani în armată, dar îi băgăm și în țară, nu doar în cataloagele altora”. Dacă se și ține, e altă discuție. Dar intenția a ieșit deja pe gură la vârf, deci de acum poate fi folosită ca instrument de presiune publică.

Soldatul român de azi: profesionalizare și realitate

De Ziua Armatei, partea de emoție simplă e asta: oamenii în teren. Militarii români nu mai sunt o armată de militari în termen obosiți, împinși să care kalașul și să vopsească borduri. Serviciul militar obligatoriu e suspendat din 2007, iar Armata e astăzi formată din profesioniști voluntari, plus rezerviști.

Asta e bine pentru calitate. E rău pentru volum.

Armata profesionistă e mai capabilă, dar e și mai greu de completat numeric în caz de criză majoră. Toată discuția NATO despre „forță de reacție pe flancul estic” se sprijină și pe o întrebare pe care politicienii noștri nu prea o adresează public: avem destui oameni antrenați, sau doar destui oameni pe hârtie?

Aici intră și altă provocare:

instruirea pentru scenariul războiului modern. Nu mai vorbim doar despre trageri în poligon. Vorbim despre operarea dronelor, apărare anti-dronă, război electronic, logistică sub atac, protecție a infrastructurii critice (portul Constanța, radare, depozite de combustibil, cabluri).

Exact genul de teme pe care noua strategie națională de apărare vrea să le bage în cap tuturor, de la diplomați la comandanți, sub formula „război hibrid”.

Aici, sincer, suntem abia la început.

Banii promiși și politica internă: cât e angajament real și cât e PR

Oficial, România alocă peste pragul NATO de 2% din PIB pentru apărare. Obiectivul pentru anii următori e chiar mai sus, cu discuții despre 2,5% deja internalizat și cu scenariul unei creșteri graduale până spre 3%+ din PIB, în funcție de contextul de securitate și de ritmul în care economia își permite.

Președintele actual și guvernul actual împing aceeași linie strategică:

– Armată interoperabilă NATO.
– Forță aeriană de generația a cincea.
– Apărare antiaeriană serioasă și stratificată (nu doar „rog vecinul să mă apere”).
– Investiție în industrie proprie, nu doar achiziție la cheie din afară.

Astea nu mai sunt doar promisiuni electorale gen „mărim armata!”. Sunt deja transformate în acorduri, contracte, scrisori de intenție, cadru de cooperare europeană.

Ce înseamnă „provocări aniversare” în 2025

Ziua Armatei, în 2025, se ține într-un moment istoric complicat:

– Rusia rămâne agresivă și revizionistă, iar frontul ucrainean nu e departe, e la câteva ore de drum cu mașina.
– România e deja infrastructură strategică pentru NATO în est.
– Flota rusă de la Marea Neagră nu e teorie, e factor militar direct în zona noastră de interes.
– Apărarea antiaeriană, războiul cibernetic și drona sunt deja „armă de infanterie”, nu domenii exotice.

Pe scurt, nu mai e timp de autosatisfacție festivistă. Avem ofițeri și soldați foarte buni, avem proiecte majore pe masă, avem acces la tehnologie NATO pe care acum un deceniu doar o vedeam la exerciții comune. Și da, avem bani alocați (sau promiși) într-o cantitate care, dacă e gestionată cu cap, chiar poate schimba fundamental armata română în următorii 5-10 ani.

Dar mai avem și un adevăr rece: suntem încă într-un proces, nu la finalul lui.

În loc de final solemn

Ziua Armatei nu e doar „onor la drapel”. E și momentul în care statul român e obligat să-și pună pe masă propriul adevăr strategic.

Adevărul arată cam așa:

– Avem o forță militară limitată numeric, dar cu oameni profesioniști.
– Avem un efort vizibil de modernizare, mai ales pe aer și apărare antiaeriană.
– Avem planuri politice clare pentru creșterea bugetării apărării peste 2% din PIB și pentru a lega asta de industria internă.
– Avem presiunea NATO să nu mai fim veriga slabă de pe flancul estic, ci un stat capabil, nu doar un culoar logistic.

Provocarea aniversară, în 2025, e asta:

România nu mai poate sărbători Armata ca pe ceva istoric. Trebuie s-o trateze ca pe ceva extrem de prezent, extrem de concret, și — realist vorbind — ca pe singurul lucru dintre noi și o lume care a redevenit periculos de veche.