„Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor”. Poate nu e cea mai potrivită frază, dintre multele geniale care îi aparțin, pentru a marca cei 145 de ani de la nașterea marelui Brâncuși care se împlinesc azi, dar e sugestivă.
Ca un arc peste timp, peste rețele sociale, peste „fake-uri” în ceea ce privește citatele de la artist, rămân aripi de de geniu: „Eu nu sculptez păsări, ci zboruri” ori „Când nu mai ești copil, ai murit de mult”. Constantin Brâncuși s-a născut pe 19 februarie 1876, în Oltenia, la Hobița, și a murit în data de 16 martie, 81 de ani mai târziu, la Paris, în capitala Franței. Poate nu ar mai fi multe de spus, dar…
Există în cartea “În căutarea lui Brâncuși” de Dumitru Daba, apărută la editura Facla în 1989, un fragment care redă o discuție între Brâncuși și diplomatul Nicolae Titulescu. Acesta din urmă, l-a rugat pe Brâncuși să-l “învețe”…despre el! Iată mai jos fragmentul consistent din acest dialog-lecție unicat despre Brâncuși, dată chiar de marele artist.
“Ce ești: avangardist, dadaist, cubist, surrealist, baroc, abstracționist?”
Nicolae Titulescu: “- Ei bine, există un adevăr Brâncuși. Eu nu spun mister. Adevăr! Acest adevăr vreau să-l cunosc. (…) Câte formulări, supoziții, afirmări n-am citit și n-am auzit! Nu m-am lămurit. Ce ești: avangardist, dadaist, cubist, sur-realist, baroc, abstractionist? Ce este arta dumitale nouă? Cum ai ajuns la acest fel de a sculpta? Ce vrei să comunici lumii?… Astea vreau să le știu. De la dumneata, meștere Manole. Doresc să te admir nu bâjbâind, ci cu ochii deschiși. (…)”.
Brâncuși: “-Apăi…, n-am să te las corigent la «materia Brâncuși». Vezi, în general, când e vorba în artă de ceva nou, lumea vrea să fie ceva senzațional și caută mereu sofisticari, termeni afectați. Eu nu sunt nici surrealist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul asta. Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi… eu am fost întâi de toate țăran. Țăran am rămas și azi (era superb spunând asta cu ochi diamantind și barbă în răscoala)., Țăranul?… Rumanul?… Îl știi. Unul cânta din frunză, altul din fluier. Unul coace argilă, zugrăvește oale… Eu am cioplit. De copil m-a chemat lemnul și cuțitul. Apoi, piatră și dalta. Aramă și ciocanul… Aveau, pesemne, să-mi spună ceva. Le-am ascultat… S-am ajuns, așa, să am și eu de spus ceva, prin glasul lor… Le-am învățat limba. Mulți ani, până am cuprins bine meseria… Am ajuns sculptor. Am mers și eu o bună bucată de vreme pe cai bătute. Am «făcut sculptură»… (accent de ușoară ironie). Ar fi nedrept să-mi reneg perioada aceea. (…) Eu, de pe când eram abia un băietan și hoinăream pe un mal de apă ori prin pădure, am avut o credință: că orice lucru, ființă sau neființă, are un suflet… așa cred și acum. S-atunci, la răspântia meseriei mele, am zis ei, acest suflet al subiectului trebuie să-l redau. Căci sufletul va fi mereu viu… Sau, dacă vrei, ideea subiectului. Aceea nu moare niciodată în cel ce privește acea opera de artă. Din contra, crește în el, că viață din viață… (…) De la gândul acesta ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esențial. (…) La o sinteză care să sugereze ceea ce vreau să redau… Și am tot căutat, ani mulți, să ajung să scot din lemn, din bronz, din marmură, acel diamant ascuns – esențialul așa cum îl scot minerii din adâncul pământului…(…)”.
