Maya

Maya este un ciobănesc german, de genul, evident, feminin, cea mai veselă și cea mai recunoscătoare ființă din lume și are, după aprecierea noastră, vreo cinci luni. Spun după aprecierea noastră și nu cu certitudine, pentru că nu știm exact, din motive obiective, data ei de naștere.

Pe Maya am găsit-o în vară, pe o plajă, culmea, agitată, frământată de mulți pași, iscodită de multe priviri, traversată de multe persoane. Dar, nu știu, nimeni n-a văzut-o sau nimeni n-a vrut-o…





Era cam spre miezul nopții, așa, și stăteam pe malul mării, soțul meu și cu mine, admirând în tăcere vălurirea albastră. Eram, deopotrivă, în reverii, când eu am simțit, nu știu să spun cum, că doi ochi, de undeva, din apropiere, ne privesc. Ne-am alertat de îndată și, într-adevăr, în apropiere, printre șezlonguri, am descoperit două luminițe întunecate că ne ațintesc.

Doar luminițele se vedeau, restul corpului nu, căci toată vietatea aceea era băgată într-o cutie înaltă, de imprimantă, conform etichetei. Și nu scotea un sunet. Bănuiam că e un cățel, deși, cum am spus, nu era la vedere nimic altceva în afară de căpșorul mic, urechile ridicate ferm, ochișorii însingurați.

Am bănuit atunci că cineva pierduse cutia aceea. Că o uitase, din greșeală. Că se va întoarce să caute cățelul care, bănuiam, se află în cutie. Așa că, i-am dat să mănânce din rogodelele pe care le aveam la noi, fără să umblăm la cutie, și am așteptat să apară acea persoană care, ziceam noi, va observa că îi lipsește ceva și va veni să facă, firesc, săpături.

Am stat muuuuuuuuuult, acolo, pe plaja aceea, pe care lumea, deși crucea nopții, se vântura încoace și încolo. N-a venit nimeni să caute ce pierduse. Așa că, într-un final, am luat, vinovați, cutia și am plecat spre mașină. În hotel, unul cu destule fițe, nu puteam să intrăm cu cățelul – sau ce era acolo – în miez de noapte.

În mașină am văzut că era o fetiță ciobănesc german și i-am zis din prima Maya. S-a bucurat, dar n-a făcut niciun gest și n-a scos un sunet. I-am zis, mai mult în glumă, să nu facă zarvă, să nu latre, să nu iște tărăboi, că n-avem voie cu ea și trebuie să fim cuminți.

Veți zice: culmea! Dar da, a fost cuminte, n-a lătrat deloc. A înțeles. I-am dat să mănânce, i-am făcut baie, am vorbit cu ea, dar totul, cum s-ar spune la noi, în mahala, pe șestache. Când am ajuns acasă cu ea, a fost, dintr-o dată, volubilă. Și stăpână. Deși, noi mai aveam acasă doi câini lupi, mari.

De atunci e veselă, vioaie, fericită. Dar, mai ales, recunoscătoare, atentă și foarte vigilentă. Nu-i scapă nimic. Și o frunză dacă pică, simte și dă de veste. Și-a luat, extrem de în serios, misiunea de veghere a curții și a casei. La câteva zile de după venirea de la mare, am urcat-o în cutia în care am găsit-o și ne-am dus cu ea la doctor, pentru a intra, ca să zic așa, în legalitate.

Când s-a pomenit iar în cutia aia, a amuțit, iar ochii-i luminoși și veseli s-au întunecat. Pesemne, a crezut că e din nou abandonată. Când ne-am întors de la medicul veterinar, gesturile ei mi-au amintit de poezia lui Coșbuc, “Scrisoare de la Muselim-selo”, unde eroul spune prietenului: pământul țării să-l săruți și pentru mine.

Așa făcea Maya, mirosea și aproape săruta pământul curții. De atunci, e stâlp de bază la țară, la noi. Te molipsește cu veselia ei, îți dă siguranță când vezi cât de vigilentă e, te copleșește cu atenția ei. Știe când o lauzi, știe când greșește, știe că e iubită. Maya face, cum ar veni, parte din familie. Și, acum, văzând-o, m-am gândit să vă spun, în mare, câteva cuvinte despre ea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...