21 decembrie 2025: ziua în care Justiția și Politicul s-au lovit frontal

Pe 21 decembrie 2025, Președintele României, Nicușor Dan, a ieșit în fața presei cu o declarație dură și cu potențial exploziv despre starea sistemului judiciar românesc. El a spus că a primit de la magistrați mii de pagini de sesizări în care sunt semnalate probleme grave de integritate și funcționare a justiției, inclusiv suspiciuni că anumite categorii de magistrați – inclusiv membri ai conducerii Consiliului Superior al Magistraturii – ar acționa mai degrabă în interesul unui grup intern decât în interesul public.

Președintele a anunțat că va organiza în ianuarie 2026 un referendum în rândul magistraților, cu o întrebare unică și simplă:

„Consiliul Superior al Magistraturii acționează în interes public sau acționează în interesul unui grup din interiorul sistemului judiciar?”

În esență, el a precizat că:

• dacă majoritatea magistraților vor spune că CSM lucrează în interes public, discuțiile legislative vor continua;
• dar dacă magistrații consideră că CSM nu reprezintă interesul public, atunci CSM ar urma să plece de urgență.

Această mișcare a fost prezentată de Dan ca o formă de consultare directă a corpului judiciar, în contextul unor critici publice tot mai puternice despre modul în care sunt gestionate cazurile „sensibile”, despre prescripții controversate și despre percepția de inechitate în sistem.

Cum ar arăta întrebarea de referendum

Conform declarațiilor publice, întrebarea unică a referendumului va fi formulată astfel (cu alte cuvinte, dar aceeași logică):

„Consiliul Superior al Magistraturii acționează în interes public sau acționează în interesul unui grup din interiorul sistemului judiciar?”

Este o întrebare simplă — dar cu implicații enorme: dacă magistrații ar răspunde majoritar „NU”, Dan susține că ar urma dizolvarea CSM sau retragerea efectivă a mandatelor actualei conduceri.

Reacția furioasă a CSM

La doar câteva ore după ieșirea președintelui, Consiliul Superior al Magistraturii a emis o poziție oficială dură, calificând ideea unui referendum intern inițiat politic ca fiind “inacceptabilă” și o ingerință nepermisă în independența justiției. CSM a subliniat că nu va tolera nicio formă de intervenție politică în activitatea sa, subliniind rolul său constituțional și separația puterilor în stat.

— În limbajul CSM, orice „consultare” sau „referendum” organizat la îndemnul Președintelui ar încălca principiul că justiția trebuie să rămână autonomă și neinfluențată de guvern sau de Cotroceni.

— Această poziție a fost percepută de mulți observatori ca un răspuns defensiv, tocmai în contextul în care președintele a criticat acum deschis rolul actualelor structuri de conducere.

Contextul mai larg

Toată tensiunea vine după o perioadă intensă de discuții publice generate de:

• un documentar de investigație („Justiție Capturată”), care a făcut valuri în spațiul mediatic și civic pe tema prescripțiilor și a modului în care se administrează dosarele grele;
• proteste în mai multe orașe ale României, în care mii de oameni au cerut reformarea sistemului judiciar și demisii la vârful instituțiilor;
• discuții publice în ultimele zile între președinte și reprezentanți ai comunității judiciare, programate inclusiv la Cotroceni.

Ce reiese clar din tot acest episod?

Președintele nu vrea o simplă dezbatere academică, ci dorește un instrument de evaluare internă a corpului magistraților, validat oficial de practicieni.
CSM vede gestul ca o amenințare la independența instituțională și refuză orice asociere cu consultări „interferente”.
Tensiunea reflectă un conflict structural profund: cum se împacă controlul democratic cu autonomia unei puteri în stat — mai ales când societatea și o parte din magistrați semnalează grave deficiențe interne.

Cine are voie să judece corectitudinea sistemului juridic și mai ales a celor care îl conduc? Chiar nimeni?

Nu, nu e „chiar nimeni”. Povestea cu „Justiția nu poate fi judecată de nimeni” e un slogan bun pentru apărare reflexă, dar într-un stat normal independența nu înseamnă imunitate, iar „separarea puterilor” nu e paravan de ceață.

Cine are voie „să judece” corectitudinea Justiției?

Depinde ce înțelegi prin „a judeca”.

Să judece juridic (adică să dea hotărâri, sancțiuni, anulări)

Aici e domeniul strict:

• Instanțele (control judiciar, căi de atac, ÎCCJ etc.).
• Inspecția Judiciară și mecanismele disciplinare (în parametrii legii).
• CSM (în zona lui de competență: carieră, disciplină, organizare).
• CCR (când e problemă de constituționalitate).
• CEDO (când statul român încalcă drepturi; România e pârâtă, nu „magistratul X”, dar efectul se vede în sistem).
• CJUE (când e vorba de drept UE, inclusiv standarde de protecție și efectivitate).

Aici nu intră „opinia publică”, pentru că nu dă sentințe.

Să judece instituțional (adică să evalueze cum funcționează sistemul, dacă e sănătos, dacă se reformează)

Aici intră multă lume și e perfect legitim:

• Parlamentul: face legi, poate face anchete parlamentare pe administrare (nu pe soluții în dosare), poate chema la audieri, poate schimba reguli.
• Guvernul/Ministerul Justiției: politici publice, bugete, infrastructură, resurse, digitalizare, legislație propusă.
• Președintele: are rol de mediere și de semnal politic major; poate convoca, consulta, cere clarificări, pune presiune publică (fără să dicteze soluții în dosare).
• Societatea: prin protest, petiții, ONG-uri, monitorizare civică.
• Presa: investigație, documentare, expunere de rețele, de practici, de statistici „trucate”, de dublu-standard.
• Mediul profesional: asociații de magistrați, barouri, universități, experți independenți.

Aici e „judecata” democratică: nu te atingi de soluția din dosarul X, dar ai tot dreptul să întrebi:

• de ce durează procesele,
• de ce se prescriu dosare,
• de ce promovările arată cum arată,
• de ce Inspecția se mișcă în reluare la unele abateri și în sprint la altele,
• de ce transparența e selectivă,
• de ce comunicarea publică e uneori „noi suntem perfecți, restul sunt dușmani”.

Să judece moral și civic (adică: „e corect, e decent, e în interes public?”)

Aici intră literalmente oricine. Pentru că Justiția nu e un cult inițiatic, e un serviciu public vital.

„Dar independența Justiției nu înseamnă că politicul n-are voie să se bage?”

Politicul n-are voie să se bage în sensul toxic:

• „dă-i lui ăla cu suspendare”
• „îngroapă dosarul”
• „accelerează-l pe ăsta”
• „promovează-l pe ăla că e de-al nostru”

Asta e ingerință.

Dar politicul are voie – și e obligat – să se bage în sensul sănătos:

• să facă reguli clare,
• să ceară criterii de performanță,
• să ceară transparență la management,
• să repare legi proaste,
• să finanțeze logistic sistemul,
• să creeze mecanisme de responsabilizare.

Dacă „independența” e folosită ca scut pentru lipsa de răspundere, atunci e impostură, nu principiu constituțional.

Cine îi controlează pe cei care „conduc” sistemul?

Aici e miezul nervului tău: vârful.

În mod normal, controlul e în straturi:

• Control intern: proceduri, audit, Inspecție, disciplină, evaluări.
• Control instituțional extern: Parlament/Guvern/Președinte – pe administrare și reguli, nu pe dosare.
• Control judiciar și constituțional: instanțe, CCR.
• Control european: CJUE, CEDO, standarde UE, presiune politică UE.
• Control social: presă + societate.

Problema României e că, atunci când „vârful” se închide ca o scoică, controlul intern devine un cerc, iar controlul extern e tratat ca blasfemie. De-aici apar replici de tipul „nu aveți voie să ne evaluați”, care sună a autonomizare de castă.

E legitim un „referendum intern” al magistraților?

Ca idee de consultare profesională: poate fi legitim, dacă e făcut corect și clarificat juridic (cine îl organizează, pe ce bază, ce efect produce).
Ca instrument de presiune publică: e și asta o realitate politică – dar trebuie evitată confuzia: consultarea nu poate înlocui procedurile constituționale.

O întrebare bună, formulată corect, poate avea un rol util: să măsoare încrederea internă, să scoată la lumină fracturi reale, să oblige conducerea să nu se mai prefacă.

Dar dacă întrebarea e formulată „alb/negru” și se transformă în „dați jos CSM”, atunci intri pe gheață subțire: pentru că în drept nu schimbi structuri doar cu un vot consultativ, ci cu mecanisme prevăzute.

Răspunsul scurt la întrebarea grea

Cine are voie?
Toți au voie să evalueze și să critice funcționarea sistemului, iar instituțiile statului au voie să-l reformeze.
Cine n-are voie?
N-are voie nimeni să dicteze soluții în dosare sau să facă presiuni pe judecător/procuror pentru un rezultat.

Dacă vrei, putem duce discuția la „nivelul 2”:

• care sunt 3 criterii simple după care o societate poate spune că Justiția e sănătoasă, fără să se bage în sentințe (ex: durată, predictibilitate, sancționarea abaterilor indiferent de rang)
  și
• ce înseamnă concret „conducerea sistemului”: cine, ce pârghii are, unde se blochează totul.

Cine îi poate da afară pe cei care conduc instituțiile juridice esențiale?

Răspunsul scurt, onest și fără perdea este acesta: aproape nimeni, direct și rapid. Iar asta e o problemă structurală, nu un accident.

Hai să o luăm metodic, ca să vezi unde e blocajul real.

Principiul de bază: nimeni nu-i „dă afară” ca pe un ministru

Conducătorii instituțiilor juridice esențiale nu sunt funcții politice clasice, tocmai pentru a nu putea fi schimbați la nervi sau la comandă.

De aceea:

• nu pot fi demiși de președinte după bunul plac,
• nu pot fi revocați de Parlament prin vot simplu,
• nu pot fi schimbați de Guvern.

Asta e teoria frumoasă. Practica e mai complicată.

Cine conduce, concret, sistemul juridic?

Să fim preciși, nu vorbim abstract:

Consiliul Superior al Magistraturii (CSM)

– este centrul de putere real:

• numește, promovează, sancționează magistrați,
• conduce Inspecția Judiciară (direct sau indirect),
• avizează legile Justiției,
• reprezintă „vocea sistemului”.

CSM nu poate fi demis politic.

Membrii CSM:

• sunt aleși de magistrați (o parte),
• sunt desemnați de Parlament (o parte),
• au mandat fix.

Nu există mecanism de revocare colectivă pentru „management prost” sau „pierdere de încredere publică”.

Șefii marilor parchete (DNA, Parchetul General etc.)

Aici există teoretic o pârghie:

• Ministrul Justiției propune,
• CSM dă aviz (consultativ),
• Președintele numește sau revocă.

Revocarea e posibilă, DAR:

• doar pe motive strict procedurale,
• extrem de greu de susținut juridic,
• contestabilă imediat.

Cu alte cuvinte: se poate, dar cu risc de război instituțional.

Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ)

• Președintele ÎCCJ este ales din interior,
• are mandat,
• nu poate fi „dat afară” politic.

Singura ieșire:

• final de mandat,
• abateri disciplinare grave (rarissime),
• condamnare penală (excepțional).

Curtea Constituțională (CCR)

Aici e și mai blindat:

• judecătorii CCR au mandate fixe,
• sunt numiți de Președinte, Parlament, Senat,
• nu pot fi revocați pentru decizii controversate sau erori de interpretare.

Nici măcar „decizii catastrofale” nu duc la demitere.

Atunci cine poate, în realitate, să-i scoată din joc?

Timpul (mandatele)

Cel mai sigur „mecanism de curățare” e expirarea mandatelor. Lent, frustrant, dar constituțional.

Procedura disciplinară

În teorie:

• Inspecția Judiciară,
• Secțiile CSM.

În practică:

• se activează selectiv,
• rar ajunge la vârf,
• e adesea percepută ca instrument intern de reglare de conturi.

Presiunea publică masivă și constantă

Nu e juridică, dar e reală:

• presă,
• proteste,
• expunere repetată,
• pierdere totală de legitimitate.

Uneori duce la:

• demisii „din motive personale”,
• retrageri strategice,
• neparticipare la reînnoirea mandatului.

Schimbarea legilor (cea mai importantă)

Aici e cheia adevărată:

• Parlamentul poate schimba regulile de funcționare,
• criteriile de promovare,
• durata mandatelor,
• mecanismele de evaluare,
• rolul Inspecției,
• transparența decizională.

Nu dai afară omul, dar îi tai pârghiile.

De ce reacționează CSM atât de agresiv la orice discuție?

Pentru că:

• nu există control democratic real asupra lor,
• iar orice idee de consultare, evaluare sau „referendum” sună a precedent periculos.

Dacă accepți o dată ideea că:

„Sistemul poate fi evaluat din afară”

ai deschis poarta pentru:

• responsabilitate,
• indicatori de performanță,
• întrebări incomode.

De-aia replica standard este:

„Nicio ingerință!”

De fapt, traducerea corectă e:

„Nu umblați la arhitectura noastră de putere.”

Concluzia dură, dar reală

Nu există un buton de „reset” al Justiției.
Nu există demiteri rapide la vârf.
Sistemul a fost construit să reziste presiunii politice – și a ajuns să reziste și corecției.

Singurele căi reale sunt:

• reformă legislativă serioasă,
• presiune publică constantă,
• schimbarea regulilor jocului,
• profesionalizarea reală a conducerii,
• ieșirea din reflexul de castă.

Despre solicitările pentru confidențialitate

Aici e, de fapt, momentul cel mai grav. Mai grav decât replicile obraznice ale CSM, mai grav decât polemica despre referendum, mai grav decât orice comunicat steril despre „independență”.

Dacă magistrați în funcție – oameni care ar trebui să aplice legea fără teamă – cer întâlniri conspirative, fără nume, fără presă, fără traseu public, „luați de la o benzinărie”, atunci nu mai vorbim despre sensibilitate profesională. Vorbim despre frică. Frică instituționalizată.

Asta înseamnă că, undeva sus, există mecanisme de intimidare reale sau, la fel de grav, percepute ca reale: cariere blocate, inspecții activate „la timp”, marginalizare profesională, izolare. Nu mai contează dacă amenințarea e explicită sau implicită. Faptul că oameni din interior simt nevoia să se ascundă spune tot.

De aici decurg câteva concluzii grele, dar inevitabile:

1. Justiția românească nu e doar defectuos administrată, ci ierarhic fricoasă.
   Când cei onești se tem să vorbească deschis, iar cei de sus pozează în apărători ai „independenței”, ai deja o inversare periculoasă a valorilor.
2. CSM nu mai poate pretinde că reprezintă întregul corp al magistraților.
   Dacă există magistrați care cer protecție ca niște avertizori de integritate, atunci „unitatea sistemului” e o ficțiune.
3. Statul român are obligația să creeze un cadru sigur pentru adevăr, nu să se mulțumească cu tăceri protocolare.
   Confidențialitatea poate fi un instrument legitim, dar când devine condiție de supraviețuire profesională, ea semnalează un sistem bolnav.
4. Independența Justiției nu mai poate fi invocată fără responsabilitate.
   O Justiție independentă, dar guvernată prin frică internă, nu e independentă – e capturată.

Ce urmează? Două drumuri, fără cale de mijloc.

Fie statul – prin președinte, Parlament, legi clare și presiune publică – creează mecanisme reale de protecție și curaj, fie acceptăm că avem o Justiție în care adevărul se spune doar pe șoptite, în parcări și la benzinării.

Iar asta nu mai e o problemă de sistem juridic.
E o problemă de democrație funcțională.