Mamaia, o poveste de 116 ani

Acum, la începutul lunii iunie, s-au împlinit 116 ani de la deschiderea stațiunii Mamaia. Să vedem, zic, cum a fost. Tragem aer în plămâni și ne urcăm în vagoane, da? Pornim spre Mamaia. Cu și prin povești. Că, altminteri, stă fiecare cu cafeaua lui în față și citește. Care stai la geam, care pe interval? Vorbesc tare, pe înțeles, așa că nu vă înghesuiți, că se aude până-n fund. Până-n fundul vagonului… Și, nu! Nu vine nașul. E călătorie de plăcere.

Mamaia, Mamaia!

I-am auzit pe mulți spunând că numele stațiunii Mamaia vine de la mamaie, bunică, adică. Ba, la mișto, unii îi mai spun locului și tataia. Și despre Elena Udrea, când era ea ministresă la turism, se zvonea că intenționează să facă altă stațiune turistică la mal de mare care să concureze cu Mamaia și care să se numească Tataia. Dar, dacă tot ne-am urcat în vagoane, hai s-o luăm metodic. Și să vedem ce zic legendele despre numele stațiunii Mamaia. O fi cum zic gurile rele, n-o fi?

Iată una dintre poveștile care circulă în legătură cu numele de Mamaia. Cică era odată un pașă la Babadag. Adesea, el mergea cu treburi la Constanța, care pe atunci, nu era Constanța, ci Kiustenge. Când i-a crescut fiul, Enver, l-a luat cu el. Între Marea Neagră și Lacul Siutghiol era mereu un cioban care-și păștea turmele. Pașa cu fiul său au făcut odată un popas la stâna baciului Costea.

Ei, și-avea oierul o fată frumoasă, că Enver s-a îndrăgostit de ea din prima clipă. Și a pus gând s-o fure și s-o ducă acasă la el, în turcime. Dar nu putea să-i spună tatălui său, care era un om drept, pe lângă faptul că tinerii nu aparțineau aceleiași religii, și nu ar fi permis așa ceva. Așa că, s-a prefăcut că îl prinde din urmă și a mai rămas la stână. Și, când nu se aștepta nimeni, a luat fata în brațe, a urcat-o în barcă și a vrut să fugă împreună.

10:54 • Turism

Mamaia nu mai este preferata turiştilor de 1 Mai. Băile Felix, noua vedetă

Dar fata se zbătea speriată și striga: „mama Lia! mama Lia!” Zice legenda că a scăpat din mâna lui Enver, dar a căzut în mare. El s-a aruncat după ea, dar a scos-o moartă. În primă fază, fiul pașei a strigat disperat: „Mamaia! Mamaia!”. Așa reținuse el că strigase fata. N-a știut să zică „mama Lia” ca ea.

Cum nu a putut să facă nimic ca tânăra să-și revină, el a strigat în continuare Mamaia, Mamaia. Ciobanii și pescarii din jur au auzit și au sărit să vadă ce-i. Dar au ajuns prea târziu. Enver s-a îndreptat spre mare cu fata în brațe. S-a înecat, cum se înecase și ea. Până în ultima clipă a strigat Mamaia, Mamaia. Ciobanii și pescarii au transmis mai departe povestea și locului dintre apele mării și cele ale lacului așa i-a rămas numele: Mamaia.

Altă legendă zice că Mamaia vine de la numele unui tătar, Mamai. Este, potrivit istoricilor, cea mai întemeiată legendă în legătură cu numele stațiunii. Mamai ar fi fost proprietarul pământurilor dintre marea cea mare și Lacul Siutghiol. Iar locul ar fi luat numele lui.

O altă poveste spune că numele de Mamaia vine de la o femeie care a fost luată roabă de pașa din Silistra, după ce îi fusese omorât bărbatul. Aceasta îl impresionase pe pașă cu vitejia și cu frumusețea ei și a scos-o din robie, ba i-a construit și o casă pe malul mării. Femeia avea o fată care, conform legendei, îi zicea femeii Mamaia.

Și, când femeia a fost răpită iar de turci, ea s-ar fi rugat ca fata ei să nu se înece și nici să nu ajungă pe mâna turcilor. Și ar fi zis ca Dumnezeu să facă în locul apei învolburate o punte de nisip care să-i salveze fata. Și așa s-a întâmplat. Se spune că fiica alerga pe nisip și striga Mamaia, Mamaia… De atunci, fâșia de nisip dintre ape se numește Mamaia.

Cine să mai știe azi care e adevărul… Legendele relatează și ele, după cum le-au creat oamenii, câte o așchie de poveste. Iată ce spunea regina Maria despre stațiunea socotită etalon pe litoralul românesc: ”Mamaia: imense întinderi de nisip, o plajă atât de largă încât sfârșitul i se pierde în depărtare, cu scoici trandafirii ca niște petale de flori aruncate de zâne, băi de mare și acel râs ce izbucnește anume când năvălește asupra ta apa rece, foșnetul șoptit al valurilor ce se sparg rând pe rând domol de mal, lăsând fiecare o fâșie de spumă albă ca zăpada; jocuri prin nisip, câini nebunatici luptându-se cu câte o bucată groasă de lemn azvârlită de valuri pe mal sau înnebuniți de bucurie și alergând ca niște ogari cenușii într-o fugă zănatecă de-a lungul plajei, lătrat îmbătat de fericire; bone cu uneltele necesare pentru baie: cu umbrele de soare și cuvinte de dojană, apoi iarăși râsete, râsete. Bărci încete lunecând alene pe întinderea lacurilor, soare revărsat fără milă asupra capetelor noastre, prefăcând apa într-o pânză de lumină care arde ochii”.

Și, dacă Afrodita s-a născut din spuma mării, iată că și stațiunea din marginea Constanței și-a căpătat numele tot prin prisma mării.

Un primar cu viziune

Era anul 1906. În țara noastră viața oamenilor era grea. Existau multe lipsuri, multe greutăți, multe probleme. Cei mai mulți dintre conaționalii noștri erau săraci. Înnodau cu greu de-o sită de mălai și de-o strachină cu borș pentru pruncii din bătătură. La Flămânzi se ascuțeau, deja, topoarele și sapele pentru răscoală. Și la malul mării lumea se confrunta cu neajunsuri.

Români, turci, tătari, ruși lipoveni, evrei, alte naționalități se confruntau cu aceleași avataruri ale începutului de secol XX. Constanța nu era o localitate prea dezvoltată. Iar unde e Mamaia de azi, era doar o zonă pustie, unde vânturile Dobrogei și valurile Mării Negre formaseră, în timp, dună lângă dună. Unele erau mai mici, le trecea repede vreun posibil călător prin locurile alea cu iz de stepă, altele, după cum spun înscrisurile vremii ajungeau sau depășeau șapte, opt metri.

Nu era plajă amenajată, nu erau oameni în căutare de soare, nu era nimic. Doar satul de pescari din apropiere, unde viața curgea opintit, ca peste tot. Dar și pescarii din sat ocoleau zona din pricina dunelor deranjante. Mai ales dacă se porneau vânturile turbate să împrăștie nisipul din dune. Care intra în ochi, în gură, în buzunare.

Însă, primarul de atunci al Constanței, Ion Bănescu, un adevărat vizionar, avea planuri mari cu zona prăpădită și ocolită, ba chiar sălbatică, de la marginea localității pe care o conducea. Așa că, în 1905, a decis să schimbe soarta locului. I s-a părut că să facă o stațiune turistică e cel mai indicat lucru. Așa că, a pus oameni să distrugă dunele și să întindă nisipul, apoi să construiască niște pavilioane.

Conștient fiind că se ajunge greu din Constanța la Mamaia, primarul Bănescu a făcut demersuri ca să se construiască o cale ferată care să lege cele două puncte. Desigur că erau și atunci interese, disensiuni, zavistie între funcționarii de la primărie și cei care au concesionat pavilioanele și băile.

Dar și între opozanții politici. Despre Bănescu, primarul, ce ocări și-a tot luat de la lume, inclusiv de la lumea bună a vremii care nu prea vedea cu ochi buni ideile novatoare ale primarului, nici nu mai precizăm. A fost bălăcărit că bagă oamenii în vagoanele de tren, pe niște călduri infernale, că sunt nouă kilometri de la Constanța până la noua stațiune, că e nădușeală, că e plictiseală, că nu e niciun pom în Mamaia, că e o zonă sălbatică, bătută de toate vânturile Dobrogei, că apa, acolo, unde a ales Bănescu loc de… descălecare cu stațiunea lui, e prea mică, trebuie să te duci prin apă mai bine de o sută de metri în mare, ca să poți să faci o baie ca lumea.

Ca să nu mai vorbim că erau chiar în Constanța astfel de stabilimente unde lumea poate să facă băi. Dar, în ciuda tuturor, la începutul lunii iunie, după unii pe 1 iunie, după alții pe 5, 6 iunie, după alții pe 20 iunie, se deschide stațiunea Mamaia. Altfel spus, odată cu începerea sezonului estival, lumea era poftită și așteptată la mare.

Năstrușnica idee a primarului a prins. Mai ales în rândul tineretului de la oraș. Până la 1 septembrie, aici au venit peste 45.000 de persoane. Asta în detrimentul băilor din Constanța, unde numărul vizitatorilor a fost pe jumătate. Desigur, asta i-a dat aripi primarului Bănescu. Însemna că tot ce făcuse el la Mamaia nu era în zadar. A intuit că și mai multă lume, de peste tot din lume, trebuie să știe despre stațiunea Mamaia. Adică, era nevoie de publicitate.

Primarul a vorbit cu doctorul Mendonini și l-a îndemnat să scrie o carte. Acesta s-a pus pe treabă și în 1907 se lansa lucrarea ”Băile de la Mamaia”. Și Bănescu visa, voia, spera și mai mult. Țintea, în proiectul său, înălțimile. Alea rarefiate. Așa că, a luat legătura cu un arhitect francez, cerându-i să-i facă după schițele lui, pe malul mării de la Mamaia, palate, hoteluri, grădini impresionante și luxuriante. Voia Mamaia perlă, stea, frumusețe care să concureze, ba și să depășească, tot ce cunoștea Orientul și Balcaniul de atunci.

Numai că, Bănescu n-a mai fost primar. Din 1907 la cârmă a trecut altcineva. Și n-a mai continuat ideile și planurile sale. Sună cunoscut, nu? Așa era atunci, așa e, și-ncă, Doamne, cum mai e, și azi. Dar pe primarul Ion Bănescu, minte deschisă, spirit inovator, tare mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Bun mai era azi la Mamaia, unde, așa cum am arătat în alte articole, se lăfăiesc indiferența și insolența.

Ecaterina Nicolaescu, șefă peste pavilioane

În vara lui 1906, în timp ce adversarii săi politici își frecau mâinile de satisfacție că proiectul Mamaia era în topul celor care cârcoteau, desigur, nu de bine, primarul Constanței își vedea de treabă. A scos la licitație băile și pavilioanele și nici nu i-a păsat că prima persoană care s-a băgat să închirieze era o femeie. Vorbim despre anul 1906, când nu era deloc deschidere ca acum, în ce privește implicarea femeilor pe scena antreprenorială, și nu doar.

Ca un amănunt, nu știu, de bizarerie pentru noi, cei de azi, femeile și bărbații de la începutul secolului XX nu foloseau aceleași pavilioane pentru baie. Nici nu făceau plajă împreună. Nici nu trebuiau să se întâlnească și să se vadă. Acuma, na, că și-or fi aruncat pe șestache ocheade unii altora, nu s-a consemnat pe la cronici.

Am plecat cu divagația de la prima femeie antreprenor la Mamaia. Ea se numea Ecaterina Nicolaescu și a luat stațiunea în primire pe 15 iunie, 1906. Fiecare pavilion, și cel pentru femei și cel pentru bărbați, avea 56 de cabine.

13 ani mai târziu, pavilioanele de la Mamaia ard, dar în zonă deja începuse lumea să-și construiască ba o căsuță, ba o viluță, ba o încăpere, fiecare după cum avea posibilități. Dragostea pentru mare, pentru plajă, pentru Mamaia, prinsese. Și, cum se știe, stațiunea a ținut pasul cu vremurile, cu tendințele, cu lumea. Azi, la 116 ani de la inaugurare, desigur, Mamaia e altceva. Dacă s-ar mai întoarce Bănescu ar fi, n-ar fi mulțumit de ce vede? Voi ce credeți?

Hai că e capăt de linie. N-ați adormit, nu, la povestea cu Mamaia? Să stați prin gara Puterea, că mai avem povești. Pentru toate gusturile…