Fraudarea alegerilor în România după 1989: metode, cazuri și comparații internaționale

După căderea regimului comunist în 1989, România și-a construit treptat un sistem democratic care presupune alegeri libere și corecte. Cu toate acestea, fraudarea alegerilor a rămas o preocupare constantă în perioada post-decembristă. De-a lungul anilor, numeroși actori politici au fost bănuiți sau chiar dovediți că au recurs la diverse stratageme pentru a influența rezultatele votului. Multe dintre aceste practici ilegale s-au perpetuat de la un ciclu electoral la altul, subminând încrederea publicului în procesul democratic.

Este esențial să înțelegem ce înseamnă, de fapt, fraudarea alegerilor și cum se manifestă. În sens larg, frauda electorală reprezintă totalitatea acțiunilor ilegale sau neetice comise cu scopul de a denatura voința alegătorilor și de a altera rezultatele scrutinului.

Aceste acțiuni pot apărea în orice etapă a procesului electoral: de la înscrierea alegătorilor pe liste, la campania electorală, ziua votului propriu-zis, numărătoarea buletinelor și până la anunțarea rezultatelor finale. Practicile de fraudă pot varia de la metode tradiționale, precum introducerea de buletine suplimentare în urnă sau cumpărarea voturilor, până la metode moderne, precum manipularea online a opiniei publice sau atacuri cibernetice asupra sistemelor electorale.

În continuare, vom explora în detaliu principalele metode de fraudare a alegerilor folosite în România după 1989, ilustrându-le cu cazuri concrete documentate. Vom compara fiecare metodă cu exemple similare din alte țări, pentru a vedea cum se manifestă fenomenul în context internațional.

De asemenea, vom analiza punctele slabe ale sistemului electoral românesc și ale instituțiilor menite să vegheze la corectitudinea alegerilor – identificând vulnerabilități și modurile în care ele sunt exploatate. Nu în ultimul rând, vom aborda și metodele moderne de fraudă electorală, cum ar fi campaniile de dezinformare online, fake news, atacurile cibernetice și posibilitatea utilizării deepfake-urilor în scop electoral.

Ce înseamnă fraudarea alegerilor?

Prin fraudarea alegerilor se înțelege orice intervenție ilegitimă în procesul electoral menită să influențeze rezultatul votului, contrar voinței libere a cetățenilor. În mod tehnic, termenul se referă la încălcări explicite ale legii electorale (precum votul multiplu sau falsificarea documentelor electorale). Însă, în uzul curent, el acoperă și practici imorale sau abuzive, care deși poate nu încalcă literal litera legii, subminează spiritul democratic al alegerilor.

Frauda electorală poate lua numeroase forme, incluzând, dar fără a se limita la: manipularea listelor de alegători, intimidarea votanților, cumpărarea voturilor, votul ilegal multiplu, falsificarea buletinelor sau a rezultatelor în procesele-verbale oficiale. Toate aceste acțiuni urmăresc același scop: subminarea corectitudinii scrutinului și alterarea rezultatului în favoarea unui candidat sau partid.

Este important de menționat că există o diferență între nereguli electorale minore (erori administrative sau organizatorice neintenționate) și fraude electorale deliberate. În timp ce primele pot fi cauzate de incompetență sau neglijență și nu au intenție malicioasă, fraudele implică întotdeauna intenția deliberată de a trișa procesul electoral. În continuare ne vom concentra asupra metodelor deliberate de fraudare.

Metode tradiționale de fraudare a alegerilor în România (după 1989)

De-a lungul ultimelor decenii, în România au fost identificate numeroase metode de fraudă electorală tradiționale, practicate mai ales la nivel local sau în ziua votului. Multe dintre aceste metode se regăsesc și în alte țări, semnalând un tipar global al fraudelor electorale în democrațiile fragile sau emergente. Să trecem în revistă principalele astfel de metode, împreună cu exemple concrete și paralele internaționale.

Votul multiplu și „turismul electoral”

Votul multiplu presupune ca o persoană sau un grup de persoane să voteze de mai multe ori în aceeași rundă de alegeri, de obicei în secții diferite. În România anilor ’90 și 2000, această practică a fost facilitată de lipsa unui sistem centralizat de verificare în timp real a CNP-urilor (codurile numerice personale) ale votanților. Astfel, un alegător putea vota dimineața într-o localitate și apoi, folosind fie o altă carte de identitate falsificată, fie complicitatea unor membri din secții, să voteze din nou în altă localitate. Când asemenea acțiuni erau organizate sistematic, vorbim de ceea ce presa a numit “turism electoral” – adică transportarea organizată a unor grupuri de votanți la mai multe secții de votare, pentru a multiplica voturile acordate unui anumit competitor.

Un caz des menționat de turism electoral a fost în timpul alegerilor din 2012 (inclusiv la referendumul pentru demiterea președintelui), când s-au observat fluxuri suspecte de alegători între diferite județe. Au existat relatări despre autobuze pline cu oameni care erau duși să voteze în localități unde nu domiciliau, pentru a crește artificial numărul de voturi în favoarea demiterii președintelui sau pentru un anumit partid. De asemenea, în alegeri locale, în unele comune izolate, adversarii au reclamat că dube și microbuze aduceau oameni din alte zone să voteze primarul în funcție. Chiar dacă nu întotdeauna aceste acuzații au fost probate juridic, ele au creat o percepție publică accentuată că votul multiplu era o realitate.

Exemplu internațional:

Practici similare de “vot multiplu” sau “carousel voting” au fost raportate și în alte țări. De pildă, în Rusia și în alte state post-sovietice, observatorii OSCE au documentat de-a lungul anilor situații de vot repetat: grupuri de alegători erau transportate cu autobuze între secții, exact ca în “turismul electoral” românesc. Un exemplu notoriu a fost în Ucraina, înainte de Revoluția Portocalie din 2004, când susținătorii candidatului guvernamental ar fi recurs la astfel de scheme de vot multiplu, fapt ce a contribuit la contestarea vehementă a rezultatelor. Chiar și în democrații consolidate există îngrijorări privind votul multiplu, deși la scară mult mai mică: în SUA, de exemplu, se fac verificări stricte pentru a preveni ca o persoană să voteze de două ori (o dată anticipat și o dată în ziua alegerilor, în state diferite), deși cazurile probate sunt extrem de rare. Fenomenul de vot multiplu este așadar recunoscut global ca formă de fraudă electorală, mai ales acolo unde sistemele de evidență a votanților nu sunt bine puse la punct.

Evoluții recente în România:

Un progres în combaterea votului multiplu în România a fost introducerea, începând cu alegerile din 2016, a Sistemului Informatic de Monitorizare a Prezenței la Vot (SIMPV). Acest sistem, operat de STS, permite ca fiecare CNP al votantului să fie verificat electronic în timp real la intrarea în secție. Dacă persoana a votat deja altundeva în aceeași zi, sistemul emite o alertă, prevenind astfel votul dublu. Implementarea SIMPV a redus drastic posibilitatea “turismului electoral”, însă vulnerabilitatea nu a dispărut complet (spre exemplu, dacă sistemul cade sau este ocolit prin complicitatea deliberată a membrilor din secții în zone fără observatori, riscul persistă).

Cumpărarea voturilor (mită electorală)

Mita electorală, sau cumpărarea voturilor, este probabil cea mai răspândită și cunoscută metodă de influențare ilegală a rezultatelor în România post-decembristă. Aceasta constă în oferirea de bani, bunuri ori favoruri alegătorilor, în schimbul promisiunii (sau verificării) că vor vota într-un anumit fel. Practica se bazează pe vulnerabilitatea economică a unor segmente de populație și pe cinismul unor candidați dispuși să își “cumpere” funcția.

În mediul rural și în orașele mai mici din România, au fost semnalate nenumărate situații de distribuire a unor “cadouri” electorale: pachete cu alimente de bază (ulei, făină, zahăr), sacoșe cu sigla partidului conținând mici atenții, ba chiar și sume de bani oferite pe ascuns. Adesea, aceste acțiuni au loc cu câteva zile înainte de scrutin sau chiar în ziua votului, în apropierea secției. O metodă obișnuită este ca intermediarii partidului să le ceară votanților să fotografieze buletinul de vot (ștampilat cu candidatul indicat) – folosind telefonul mobil – pentru a dovedi că și-au respectat partea de “înțelegere”, urmând să primească plata promisă (metoda “foto” a fost de altfel documentată într-un ghid anti-fraudă distribuit chiar membrilor secțiilor de votare). Deși folosirea camerelor foto în cabină este interzisă prin lege, această regulă este greu de impus, iar votanții motivați financiar găsesc modalități s-o ocolească.

Caz concret:

Aproape la fiecare ciclu electoral din România apar știri despre descinderi ale poliției care surprind acte de mită electorală. De exemplu, la alegerile locale din 2016, în județul Vaslui, anchetatorii au prins în flagrant reprezentanți ai unui candidat de primar care ofereau 200 de lei fiecărui votant dispus să pună ștampila pe candidatul lor. În 2008, într-o comună din Teleorman, s-a raportat că localnicilor li s-au oferit găini și pui congelați drept “atenție” pentru a vota cu partidul aflat la putere. Iar în 2009, înaintea turului doi al alegerilor prezidențiale, mass-media a relatat cazuri de distribuire a unor cantități mari de făină și ulei în zone sărace, coincidență sau nu, acolo unde un anumit candidat avea nevoie să își sporească voturile.

Exemplu internațional:

Cumpărarea voturilor nu este deloc o particularitate românească; dimpotrivă, este o problemă globală în multe democrații fragile. În India, de pildă, mita electorală a atins asemenea proporții încât autoritățile confiscă în fiecare sezon electoral cantități impresionante de numerar, alcool și bunuri oferite ilegal votanților – totul pentru a preveni influențarea votului. În Mexic, în deceniile trecute, partidul dominant (PRI) era celebru pentru cadourile electorale oferite comunităților sărace – de la alimente, până la obiecte electrocasnice – în schimbul susținerii la urne. Un caz faimos a fost scandulul “Monex” din 2012, când s-a dezvăluit un mecanism prin care alegătorilor li se distribuiau carduri preplătite de cumpărături în schimbul votului. De asemenea, în țări din Balcani sau Europa de Est (precum Bulgaria, Moldova), observatorii au documentat în repetate rânduri cumpărarea pe scară largă a voturilor, uneori cu sume modice de 10-20 de euro de persoană. Aceste exemple arată că acolo unde sărăcia și corupția se întâlnesc, mita electorală înflorește ca metodă de control al rezultatului votului.

Manipularea listelor electorale și votanții „fantomă”

O altă metodă insidioasă de fraudare este manipularea listelor electorale – adică intervenții asupra registrului de alegători eligibili, pentru a permite voturi ilegale. Această categorie include: menținerea pe liste a unor persoane decedate sau plecate definitiv din țară, adăugarea de persoane fictive care nu există în realitate, sau omiterea intenționată a unor alegători reali (pentru a-i împiedica să voteze). Scopul acestor acțiuni este de a crea “votanți fantomă”, ale căror nume pot fi folosite pentru a introduce voturi false fără știrea nimănui, sau de a restrânge corpul electoral într-o zonă unde un candidat știe că nu stă bine.

În România, problema listelor electorale umflate cu persoane inexistente a ieșit acut în evidență în timpul referendumului din 2012 pentru demiterea președintelui. Atunci, disputa politică s-a extins și asupra numărului real de alegători: listele oficiale indicau circa 18 milioane de cetățeni cu drept de vot, însă s-a constatat ulterior că în evidențe figurau sute de mii de oameni care fie erau decedați, fie plecați în străinătate de mulți ani și fără domiciliu stabil în țară. Suspiciunea a fost că aceste “suflete moarte” puteau fi folosite de aparatul de partid pentru a semna în locul lor și a introduce buletine în urnă ca și cum ar fi votat. Ulterior, autoritățile au actualizat listele, eliminând zeci de mii de cazuri nevalide, însă doar după încheierea referendumului – semn că până atunci, vulnerabilitatea existase și, foarte probabil, fusese exploatată. În ancheta care a urmat referendumului, procurorii au descoperit situații bizare: de exemplu, în unele comune numărul voturilor “DA” (pentru demitere) depășea numărul total al persoanelor înscrise efectiv în listele permanente ale localității, sugerând utilizarea unor votanți fictivi.

O altă formă de manipulare a listelor, practicată în special la alegerile locale, este mutarea fictivă a domiciliului unor alegători pentru a influența rezultatul într-o anumită circumscripție. Legea românească permite ca un cetățean să își stabilească reședința (flotant) într-o altă localitate decât domiciliul stabil, cu puțin timp înainte de alegeri, și astfel să poată vota acolo. Politicienii veroși au speculat acest lucru: au fost comune sau orașe mici unde, în preajma alegerilor locale, sute de persoane își făceau flotantul în mod suspect, uneori toți la aceeași adresă! Evident, nu se mutau cu adevărat acolo, ci erau susținători ai unui candidat aduși “pe hârtie” pentru a-i spori acestuia șansele de câștig. De exemplu, la alegerile locale din 2008 în comuna Bragadiru (Ilfov), s-a constatat că peste 1000 de persoane își schimbaseră reședința în comună în lunile dinaintea votului – acest lucru a provocat scandal și acuzații reciproce între candidați privind turismul de reședință.

Exemplu internațional:

Folosirea “votanților fantomă” sau a listelor neactualizate este un fenomen întâlnit și în alte state. În multe democrații tinere din Africa, precum Republica Democrată Congo sau Nigeria, s-au descoperit liste electorale pline de nume inexistente ori repetate, ceea ce a permis partidului de la putere să introducă voturi în plus. În Rusia, opoziția a acuzat în repetate rânduri că autoritățile păstrează deliberat în listele electorale persoane decedate, pentru ca aparatul de stat să poată “raporta” voturi suplimentare în numele acestora, mai ales la alegeri locale sau referendumuri cu miză. Chiar și în țări dezvoltate precum Statele Unite, subiectul “dead voters” (morți care votează) apare uneori în dezbatere – de obicei ca acuzație politică. Anchetele făcute în SUA după astfel de afirmații au arătat că, de regulă, este vorba de erori administrative (persoane care au murit dar încă figurau pe listă, fără ca cineva să le folosească identitatea pentru vot) și nu de un fenomen organizat. Cu toate acestea, în trecutul istoric, mașinăriile politice din marile orașe americane (precum Tammany Hall în New York sau rețeaua lui Mayor Daley în Chicago) au fost acuzate că foloseau “voturi din mormânt” pentru a câștiga alegeri strânse. Așadar, manipularea listelor de alegători este un risc real peste tot unde evidența populației nu este strict actualizată și supravegheată.

„Suveica” și introducerea de buletine false în urnă

Metoda numită popular “suveica” este una dintre cele mai ingenioase și vechi tehnici de fraudare a votului, folosită și în România. Suveica implică utilizarea unui buletin de vot deja ștampilat înainte de intrarea alegătorului în cabină, pentru a asigura un vot în plus pentru un anumit candidat, concomitent cu sustragerea buletinului nefolosit primit de alegător, care va servi la repetarea schemei. Concret, modul de operare este următorul: un prim alegător primește de la complici (în afara secției) un buletin de vot deja ștampilat pe candidatul preferat de fraudatori. Acest alegător intră în secție, primește buletinul de vot oficial de la membrii comisiei, dar în loc să ștampileze acel buletin în cabină, el ascunde buletinul neștampilat (de obicei în buzunar) și plasează în urnă buletinul pre-ștampilat pe care îl avea de dinainte. Astfel, votul din urnă este deja în favoarea fraudatorilor, iar alegătorul iese afară cu buletinul neștampilat pe care tocmai l-a primit. Acest buletin “curat” este predat apoi organizatorilor fraudei, care îl ștampilează și îl dă următorului alegător recrutat, repetând procedura. În acest lanț (de unde și numele de “suveică”), fiecare alegător aduce afară un buletin nefolosit și introduce unul marcat anterior, garantând un flux constant de voturi pentru candidatul dorit, atâta vreme cât se găsesc participanți dispuși la complicitate și buletinele lipsă nu sunt observate de oficialii secției.

În anii ’90 și 2000, suveica a fost raportată în numeroase rânduri în România, mai ales la alegerile locale și parlamentare din zone rurale. De pildă, existau suspiciuni că în unele comune din sudul țării, unde un anumit partid domina autoritar, aproape întreaga secție “mergea șnur” pe sistemul suveică, sub privirile îngăduitoare ale comisiei. Organizatorii selectau oameni de încredere (adesea membri ai comunității dependenți de primar) care să execute votul în lanț. Metoda era dificil de depistat dacă niciun observator independent nu era prezent sau dacă toți membrii secției erau în complicitate, deoarece numărul buletinelor din urnă la final corespundea cu numărul de semnături pe lista de vot (fiecare participant semnase și votase, doar că votul său era “dirijat”). Indicatorul principal al unei posibile suveici era găsirea, la finalul numărătorii, a unui buletin neștampilat printre cele introduse în urnă – semn că ultimul alegător din lanț a plecat cu buletinul alb, neavând cui să-l predea mai departe. Astfel de incidente au fost consemnate, sugerând că suveica fusese pusă în aplicare.

În paralel cu metoda suveicii, o tehnică mai directă de “umplere a urnelor” este introducerea de buletine false (suplimentare) fără participarea reală a alegătorilor. Asta poate fi realizat în mai multe moduri: fie înainte de deschiderea secției (când fraudatorii au acces și introduc un pachet de buletine deja votate în urnă, metoda numită uneori “Dimineața”), fie în timpul votării, profitând de momente aglomerate sau de neatenție, ori chiar după închiderea votului, în procesul de numărare, strecurând buletine în plus. În România, au existat suspiciuni legate de tipărirea clandestină a buletinelor de vot. S-au vehiculat situații (de exemplu, la alegerile din 2004) în care ar fi fost tipărite buletine peste numărul oficial și transportate cu intenția de a fi folosite la fraudă. Un episod notoriu din 2004 a fost descoperirea, la vama cu Ucraina, a unor saci cu buletine de vot marcate în favoarea unui candidat la prezidențiale – deși autoritățile vremii au minimizat incidentul, presa l-a asociat cu o posibilă tentativă de fraudă masivă.

Caz concret modern:

Foarte recent, la alegerile prezidențiale din 2024, un incident grav a confirmat că metoda introducerii de buletine pre-ștampilate încă este avută în vedere de unii fraudatori. Într-o secție de vot din Marea Britanie (unde votau cetățeni români din diaspora), membrii comisiei au descoperit, în momentul desigilării pachetelor de buletine trimise oficial din țară, că unele buletine erau deja ștampilate în dreptul unui candidat independent. Cu alte cuvinte, încă înainte de a fi atinse de vreun votant, acele buletine erau “votate”. Cazul a stârnit scandal: cum au ajuns buletinele pre-marcate într-un colet oficial, se întrevede un lanț de complicități posibil la nivelul administrației care a pregătit materialele de vot. Autoritățile au demarat anchete, iar incidentele semnalate de acest tip au fost folosite ca argument de unii competitori politici pentru a reclama încercări de fraudare a votului în diaspora. Faptul că asemenea întâmplări au loc arată persistența vulnerabilităților pe întreg fluxul electoral – de la tipărire și distribuție până la secția de votare.

Exemplu internațional:

Ballot stuffing-ul (umplerea urnelor cu buletine false) este probabil imaginea stereotipică a fraudei electorale și, din păcate, se regăsește în numeroase țări. Observatorii internaționali au surprins de-a lungul timpului scene edificatoare: în Rusia, de exemplu, există filmări difuzate public în care membri ai comisiilor de vot introduc teancuri de buletine în urne, uitând că sunt supravegheați de camere sau observatori. Aceleași practici au fost reclamate și în Belarus, unde alegerile din 2020 au fost puternic contestate pe motivul fraudării – inclusiv prin umplerea urnelor și schimbarea sacilor de vot. În țări din Orientul Mijlociu sau Asia Centrală (precum Uzbekistan, Kazahstan), rate de participare anormal de mari (peste 90%) în anumite circumscripții au fost puse pe seama introducerii de buletine fictive de către oficiali, pentru a atinge cifrele “dorite” politic. Chiar și în democratii mai stabile, s-au înregistrat incidente izolate: de exemplu, în Franța, la alegeri locale din anii 1980 au existat cazuri celebre de urne umplute cu buletine false, soldate ulterior cu anularea alegerilor respective. Toate acestea arată că, atunci când controlul și supravegherea sunt deficitare, unii actori recurg la metoda brutală de a băga voturi în plus în urnă – efectiv furând procente în favoarea lor.

Falsificarea proceselor-verbale și a numărătorii voturilor

Chiar dacă votarea în sine s-a desfășurat corect, o fraudă majoră poate avea loc după închiderea urnelor, în momentul numărării voturilor și al înregistrării rezultatelor în documentele oficiale. Falsificarea proceselor-verbale ale secțiilor de votare este o metodă de fraudă ce lasă mai puține urme fizice și se bazează pe complicitatea directă a membrilor biroului electoral. Procesul-verbal (PV) al secției consemnează totalul voturilor pentru fiecare candidat/partid. Dacă acele cifre sunt modificate voit sau dacă se întocmește un PV fals, atunci însăși reflectarea voinței populare este distorsionată la centralizare.

Un exemplu emblematic în România recentă…

… este cazul Ciorani din județul Prahova. La alegerile locale din 2020, primarul în funcție al comunei Ciorani, împreună cu mai mulți membri ai secțiilor de votare (mulți fiind angajați ai primăriei subordonati lui), au pus la cale falsificarea rezultatelor. Concret, după închiderea votului, au modificat procesele-verbale ale tuturor secțiilor din comună, adăugând voturi în dreptul primarului și partidului său și diminuând voturile contracandidaților. Acest complot a ieșit la iveală la renumărarea voturilor, solicitată de opoziție după ce rezultatele păreau suspecte. Ulterior, s-a descoperit că inclusiv sacii cu buletine fuseseră umblați, iar mii de buletine originale au dispărut (într-un episod de furt al sacilor cu voturi petrecut la scurt timp după alegeri, probabil pentru a distruge dovezile). Cazul Ciorani a devenit unul dintre puținele dosare penale de fraudă electorală post-1989 în care s-au făcut arestări: primarul și alți 15 complici au fost trimiși în judecată, unii chiar și-au recunoscut vinovăția. Această situație a evidențiat cât de vulnerabil este procesul de numărare în comunitățile mici, unde presiunea primarului asupra comisiei de vot (formată adesea din subalternii săi) poate anula practic libertatea alegerilor. Deși faptele de la Ciorani sunt extreme, ele ilustrează un tip de fraudă posibil oriunde: dacă toți dintr-o secție conspiră, pot scrie orice cifre doresc în procesul-verbal, indiferent de buletinele din saci, mai ales dacă nu există observatori independenți care să fotografieze sau să verifice PV-urile reale.

Un alt exemplu semnificativ de suspiciune privind falsificarea rezultatului a fost la alegerile locale din București, Sectorul 1, în 2020. Acolo, diferența la votul pentru primar între primii doi candidați a fost foarte mică, iar după anunțarea victoriei candidatei opoziției, partidul rival a acuzat că ar fi avut loc o manipulare a sacilor de vot și a proceselor-verbale în sediul Biroului Electoral de Sector. Au apărut imagini cu persoane intrând în camera unde erau depozitați sacii, în absența supravegherii, ceea ce a dus la o anchetă penală. Cazul nu este pe deplin clarificat nici în prezent, dar a subliniat, încă o dată, că vulnerabilitatea cea mai mare poate apărea după vot, la numărare și centralizare. Chiar și un număr mic de voturi falsificate sau anulate pe nedrept poate schimba rezultatul, dacă cursa este strânsă.

De asemenea, merită menționat din nou referendumul din 2012 pentru demiterea președintelui: investigațiile ulterioare au scos la iveală că, pe lângă votul multiplu, s-au falsificat și raportările de prezență. Unii președinți de secții, sub presiune politică, ar fi raportat procente de participare mai mari decât cele reale, completând listele cu semnături false pentru a atinge pragul de validare. Acest fapt a condus, mai târziu, la condamnarea unor organizatori ai referendumului, cel mai cunoscut fiind Liviu Dragnea (coordonatorul campaniei pro-demitere), găsit vinovat că a inițiat o rețea națională de influențare ilegală a votului, inclusiv prin falsificarea datelor din procesele-verbale și liste.

Exemplu internațional:

Falsificarea rezultatelor la numărătoare este arma preferată a regimurilor autoritare care organizează alegeri doar de fațadă. Un exemplu recent răsunător a fost cel din Belarus (2020) – mii de procese-verbale reale fotografiate de cetățeni arătau rezultate foarte diferite față de cele oficiale anunțate de autorități (unde Aleksandr Lukașenko își acorda peste 80% din voturi). Practic, în Belarus, se crede că structurile de stat au rescris masiv procesele-verbale înainte de centralizare, atribuindu-și victoria. De asemenea, în Kenya, în 2007, alegerile generale au fost marcate de acuzații grave că la centrul național de numărare s-au “umflat” voturile pentru președintele în exercițiu – această suspiciune de fraudă a declanșat proteste violente în țară. În Serbia, în 2000, regimul Milošević a încercat să falsifice rezultatele alegerilor printr-o numărătoare centralizată frauduloasă; opoziția a organizat atunci o numărătoare paralelă și, prin presiunea străzii, a forțat recunoașterea victoriei reale a opoziției. Similar, Revoluția Portocalie din Ucraina (2004) a pornit tocmai de la dovezile că autoritățile falsificaseră numărătoarea voturilor pentru a-l declara câștigător pe candidatul pro-guvernamental, contrar votului exprimat de populație. Aceste exemple arată că falsificarea proceselor-verbale și a centralizării voturilor este o metodă de fraudă deosebit de periculoasă, deoarece poate răsturna complet voința electoratului, mai ales dacă este orchestrată la scară largă și susținută de instituțiile care ar trebui să garanteze corectitudinea alegerilor.

Intimidarea și coerciția alegătorilor

Una dintre formele mai puțin tehnice, dar la fel de nocive, de fraudare a alegerilor este intimidarea alegătorilor. Atunci când votul nu este întru totul liber – pentru că alegătorii sunt forțați, amenințați sau presați psihologic să voteze într-un anumit fel – nu mai putem vorbi de alegeri corecte. Intimidarea poate lua multe forme: de la prezența unor indivizi agresivi în preajma secției de votare care “supervizează” pe cei care vin la urne, până la amenințări voalate făcute în comunități mici (“știm cu cine votezi, ai grijă să iasă cine trebuie dacă vrei să mai primești ajutor social sau să nu îți pierzi slujba”).

În România post-1989, cazuri de intimidare directă și fizică, în stil paramilitar, au fost mai rare, însă presiuni subtile au existat, mai cu seamă în zonele rurale și în comunitățile controlate strâns de un “baron local”. Primarii sau șefii de consilii județene cu influență au avut adesea grijă ca mesajul să fie clar pentru dependenții lor: votați “cum trebuie”. De exemplu, s-au relatat situații unde, în ziua votului, asistații social dintr-o comună erau aduși la secție în grup, însoțiți de angajați ai primăriei, care îi “ajutau” să voteze (sau cel puțin supravegheau procesul). Simplul fapt că un om de la primărie stă lângă tine când intri în secție poate fi resimțit ca o constrângere de către un alegător vulnerabil, care se teme să nu își supere “patronul” local. În anii 1990, imediat după căderea comunismului, asemenea practici erau și mai des întâlnite: mulți cetățeni, obișnuiți cu vechiul regim, se temeau să meargă la vot “împotriva primarului”, crezând că se va afla și vor păți ceva. Din această cauză, votul secret – garantul teoretic al libertății – era în parte golit de conținut de cultura fricii.

Chiar și observatorii electorali sau reprezentanții opoziției au fost ținte ale intimidării. Au existat relatări despre observatori independenți cărora li s-a interzis abuziv accesul în secții, sau care au fost ținuți la distanță de procesul de numărare sub diverse pretexte, uneori cu poliția locală complice la aceste abuzuri. În zone unde un partid domina autoritar, reprezentanții celorlalte partide din comisii erau minoritari și de multe ori redus la tăcere prin amenințarea excluderii lor din comunitate sau a unor repercusiuni profesionale. Un exemplu ar fi fost la alegerile din 2009, într-o comună din județul Olt, unde observatorii ONG-ului Pro Democrația au raportat că persoane străine de secție (despre care se credea că ar fi interlopi locali) stăteau în preajma urnelor și “se uitau urât” la oricine părea că ar vota contra primarului – evident, o formă de intimidare tacită. Astfel de situații sunt greu de cuantificat, dar ele subminează grav caracterul liber al alegerilor.

Exemplu internațional:

Intimidarea alegătorilor este, din nefericire, un fenomen global în locurile unde miza puterii depășește scrupulele democratice. În numeroase țări africane, cum ar fi Zimbabwe sau Uganda, alegerile au fost marcate de violențe fizice împotriva susținătorilor opoziției, de prezența forțelor de securitate înarmate la secțiile de vot (ceea ce creează un climat de frică), sau de “vot supravegheat” în comunități rurale (șeful de trib sau al satului stă lângă urnă și “ghidează” oamenii, nelăsându-le opțiune reală). În Rusia, pe lângă metodele tehnice de fraudă, există și presiuni instituționale: funcționarii publici, profesorii, medicii – toți angajații la stat – sunt adesea instruiți să meargă la vot și să dovedească participarea (de exemplu, prin fotografierea prezenței sau chiar a buletinului votat). Mulți se conformează de frica pierderii locului de muncă, mai ales acolo unde statul e principalul angajator. Acesta este un tip de coerciție mai subtil, dar eficace. Chiar și în democrații consolidate au existat cazuri izolate ce pot fi percepute ca intimidare: în Statele Unite, la alegerile recente, au apărut grupuri de cetățeni înarmați care s-au plasat lângă secțiile de vot din unele state sub pretextul “păzirii împotriva fraudei”. Pentru unii alegători (în special minorități rasiale, care au o istorie sensibilă cu astfel de tactici), prezența unor persoane înarmate la urne a părut o tentativă de intimidare și a generat temeri. De asemenea, în trecutul SUA (perioada segregării), votanții de culoare din sud erau ținuți departe de urne prin amenințări directe ale grupărilor rasiste. Toate aceste exemple subliniază un principiu democratic fundamental: votul trebuie să fie liber de orice constrângere. Ori de câte ori alegătorii simt teamă sau presiune când își exprimă opțiunea, nu mai putem vorbi de un proces electoral legitim.

Abuzul de proceduri speciale: urna mobilă și votul asistat

Pe lângă procesele obișnuite de votare, legislația electorală prevede unele proceduri speciale menite să faciliteze participarea tuturor cetățenilor. Două dintre acestea sunt urna mobilă (pentru cei netransportabili la secție din motive de boală sau dizabilitate) și votul asistat (permisiunea ca un alegător cu handicap sau analfabet să fie însoțit în cabină de o persoană de încredere care să-l ajute să voteze). Din păcate, aceste facilități, create cu intenție bună, pot fi și ele deturnate ca mijloace de fraudă electorală, dacă nu sunt strict monitorizate.

Urna mobilă (sau urna specială) este o cutie de vot portabilă pe care membrii secției o duc, în ziua alegerilor, la domiciliile acelor persoane care au solicitat în prealabil în scris acest serviciu (de obicei, bolnavi nedeplasabili, persoane în vârstă imobilizate, internate în spitale, etc.). Frauda intervine atunci când se falsifică solicitările pentru urna mobilă sau când membri ai comisiei profită de lipsa de supraveghere în afara secției. Au fost acuzații în România că, în unele localități, primarii au strâns liste întregi de persoane “bolnave” care chipurile ar fi cerut urna mobilă – însă fie acele persoane nu știau că figurează pe listă, fie nu erau cu adevărat incapabile să se deplaseze (de exemplu, erau trecute zeci de nume de oameni care ulterior au fost văzuți că se mișcau liber prin sat). Odată ce urna mobilă pleacă pe teren cu echipa desemnată (doi membri de obicei), dacă aceștia sunt rău intenționați, pot introduce buletine în numele “bolnavilor” fără ca cineva din afară să observe. Sau, pot influența direct alegătorii vulnerabili la fața locului, spunându-le cum să voteze. În 2009, în primul tur al prezidențialelor, presa a semnalat anomalii: în unele secții rurale din Moldova, numărul votanților prin urna mobilă era neobișnuit de mare (chiar și 10-15% din totalul votanților înscriși), ridicând semne de întrebare dacă într-adevăr atâtea persoane erau imobilizate la pat, ori dacă cineva a “umflat” lista pentru a aduce voturi suplimentare candidatului favorit local. De asemenea, la alegerile europarlamentare din 2014, într-un județ din sud, observatorii au descoperit că multe cereri de urnă mobilă aveau scris de mână identic, semn că ar fi fost completate “la indigo” de aceeași persoană, nu de alegători diferiți – posibil un fals grosolan.

Votul asistat este o altă zonă gri. Legea permite ca un alegător care, din diverse motive (infirmitate fizică, analfabetism, probleme de vedere etc.), nu se poate descurca singur, să solicite ajutorul unui însoțitor ales de el (nu un membru al comisiei!). Totuși, în practică, au fost raportate situații unde această prevedere a fost abuzată: persoane vârstnice aduse de organizatori erau “ajutate” de tineri activiști de partid să voteze – în realitate, însoțitorii marcau buletinul conform instrucțiunilor partidului, nu neapărat conform voinței reale a bătrânului, care oricum uneori nici nu înțelegea exact ce se întâmplă. Într-un sat din Giurgiu, la parlamentarele din 2016, aproape 100 de oameni au votat “asistați”, toți cu ajutorul a doar câteva persoane care făceau naveta între cabină și grupul de alegători neștiutori – un tipar suspect, fiind improbabil ca atât de mulți oameni să aibă nevoie de ajutor și coincidența ca aceiași “ajutători” să fie disponibili. Observatorii au contestat, dar legea nu limitează numărul de alegători pe care îi poate ajuta cineva, așa că formal nu s-a încălcat regula, deși spiritul votului liber era afectat.

Exemplu internațional:

Și alte state se confruntă cu abuzul acestor proceduri speciale. În Ucraina, în alegerile din 2010, misiuni de observare au notat că în anumite zone rurale, un număr foarte mare de oameni au votat prin urna mobilă, depășind cu mult statisticile obișnuite de oameni nedeplasabili – sugerând că partidul local de guvernământ ar fi recurs la adăugarea de voturi fictive prin acest mecanism. În Republica Moldova, în anii 2000, partidele au acuzat uneori că rivalii lor au folosit urna mobilă pentru a frauda votul în localitățile controlate administrativ. Cât despre votul asistat, un exemplu notoriu vine din Bulgaria: la alegerile de acolo, s-a observat un fenomen numit „votul în grup” sau „votul familial”, unde capul familiei intra în cabină cu toți membrii dependenți (soție, părinți în vârstă) și vota el pentru toți, sub pretextul asistării. De asemenea, mii de cereri oficiale de asistență (pentru analfabeți) apăreau, mai ales în comunitățile de etnie romă, ridicând întrebarea dacă nu cumva era o strategie a unor partide de a controla votul acelui segment (știind că “asistenții” erau de fapt oameni puși de partid). Toate aceste practici subminează caracterul personal și secret al votului.

Metode moderne de influențare frauduloasă a alegerilor

În ultimele două decenii, pe măsură ce tehnologia și mediul informațional au evoluat, au apărut și metode noi de a influența rezultatele alegerilor, adesea la limita dintre propaganda ilegală și fraudă în sens clasic. Aceste metode moderne nu implică neapărat umblarea directă la buletine sau la procesul fizic de vot, ci vizează manipularea opiniei publice și alterarea mediului informațional în care are loc competiția electorală. Deși diferite ca natură, le putem considera tot forme de fraudare a alegerilor în măsura în care sunt acțiuni conștiente de subminare a corectitudinii procesului democratic. În această categorie intră: manipularea online (prin rețele sociale și alte mijloace digitale), campaniile de știri false (fake news), atacurile cibernetice asupra infrastructurii electorale și emergenta amenințare a deepfake-urilor (materiale video/audio contrafăcute prin inteligență artificială).

Manipularea online a opiniei publice și fenomenul „fake news”

Expansiunea rețelelor sociale (Facebook, Twitter, YouTube, TikTok etc.) a deschis un nou front în bătălia electorală: spațiul online. Din ce în ce mai mulți oameni își informează și își formează opiniile politice de pe internet, ceea ce oferă oportunități actorilor rău intenționați să încerce să le influențeze percepțiile într-un mod masiv, uneori sub radarul autorităților. Manipularea online în context electoral poate lua forme variate:

• Răspândirea de știri false (fake news) despre candidați, partide sau despre procesul electoral în sine.
• Propagandă țintită prin micro-targeting: mesaje specifice (inclusiv minciuni sau jumătăți de adevăr) direcționate către segmente precise de populație, folosind datele personale și preferințele acestora.
• Rețele de troli și boți coordonați care inundă spațiul virtual cu mesaje partizane, cu scopul de a crea o anumită narațiune sau de a discredita adversarii.
• Teorii ale conspirației menite să demobilizeze electoratul (“alegerile sunt deja furate, nu are rost să votezi”) sau să stârnească furie împotriva unei tabere (de exemplu, inventarea unor scenarii scandaloase despre ce se va întâmpla dacă X câștigă).

În România, campaniile electorale recente au fost și ele marcate de fenomenul fake news. Un exemplu este campania prezidențială din 2014: în mediul online (dar și prin SMS-uri trimise în masă) s-au răspândit zvonuri false despre unul dintre candidați – de pildă, s-a vehiculat că dacă va ieși Klaus Iohannis președinte, va tăia pensiile și va vinde țara Germaniei, mesaje menite să sperie electoratul vârstnic. Aceste afirmații erau complet fabricate, dar au circulat suficient de mult cât să ajungă la urechile multor oameni, mai ales acolo unde accesul la informații corecte era limitat. Alt exemplu: în 2019, înaintea alegerilor europarlamentare și a referendumului pe justiție, a apărut pe Facebook un val de articole și postări care pretindeau, în mod fals, că “se va introduce votul obligatoriu” sau că “bisericile vor fi închise de către unii candidați dacă vor fi aleși”. Niciuna dintre aceste aberații nu era reală, dar scopul lor era să polarizeze și să manipuleze emoțional electoratul, creând confuzie și ură față de anumite partide.

Un alt aspect al manipulării online îl reprezintă site-urile și publicațiile pseudo-media care în mod deliberat propagă dezinformări. De multe ori, acestea se prezintă ca portaluri de știri independente, dar în spate pot avea finanțare obscură sau agende politice ascunse. În campaniile din România au existat site-uri care au publicat “dezvăluiri șoc” despre un candidat – de exemplu, articole care acuzau (fără probe) un anumit lider politic de fapte grave sau care răspândeau teorii conspiraționiste (cum ar fi ideea că “toate partidele sunt la fel, jocul e măsluit de puteri oculte”, pentru a induce lehamite și absenteism). Aceste articole erau apoi distribuite intens pe grupuri de Facebook și WhatsApp. Publicul țintă erau în special cei predispuși să creadă astfel de narative anti-sistem sau senzaționaliste, care puteau fi astfel deturnați de la a vota rațional.

Exemplu internațional:

Manipularea online și fake news au devenit subiecte fierbinți la nivel mondial după câteva episoade definitorii:

• Alegerile prezidențiale din SUA, 2016: Aici, investigațiile ulterioare au arătat existența unei campanii sofisticate de influențare online, orchestrată parțial de o agenție rusă (Internet Research Agency), care a creat mii de conturi false pe rețele sociale. Aceste conturi au pozat drept americani obișnuiți și au postat mesaje pro-Trump sau anti-Clinton, au organizat evenimente false și au amplificat tensiunile sociale (rasiale, religioase, regionale) pentru a polariza electoratul. Tot în 2016 a izbucnit și fenomenul “Pizzagate”, o teorie a conspirației complet falsă care afirma că echipa candidatei democrate conducea o rețea ocultă. Cu toate că era absurdă, a avut zeci de mii de distribuitori online și chiar a determinat un incident armat în viața reală. Aceste tactici au ridicat serioase semne de întrebare privind influența fake news asupra rezultatului strâns al alegerilor.
• Brexit 2016 (Marea Britanie): Campania pentru referendumul de ieșire din UE a fost și ea marcată de dezinformări propagate online. Sloganuri înșelătoare (“UE ne costă 350 milioane lire pe săptămână” – cifră dovedită falsă) au fost repetate pe rețele, iar firma Cambridge Analytica a intrat în atenție prin folosirea datelor personale culese de pe Facebook pentru a trimite reclame politice țintite, unele conținând mesaje distorsionate, către anumiți alegători. Deși legalitatea acestor acțiuni a fost discutabilă, ele au evidențiat cum micro-targetarea digitală poate fi utilizată pentru a influența decizii politice majore.
• Alegerile din Franța, 2017: Cu doar două zile înainte de turul al doilea al prezidențialelor (când contracandidați erau Emmanuel Macron și Marine Le Pen), a avut loc o scurgere masivă de date – așa-numitul “Macron Leaks”. Mii de emailuri ale echipei lui Macron au fost publicate pe internet, amestecate cu unele documente false, într-o tentativă de a crea scandal și neîncredere în tabăra sa. Autoritățile franceze au suspectat o ingerință străină, similară ca modus operandi cu ce se întâmplase în SUA. Deși impactul a fost atenuat de contramăsurile luate (presa franceză a evitat să difuzeze conținutul până după alegeri, iar publicul a fost avertizat), incidentul a confirmat că dezinformarea online și hacking-ul politic sunt parte din arsenalul modern al fraudei electorale internaționale.
• Alegerile din Brazilia, 2018: Aici, platforma WhatsApp a fost mediul principal de propagare a știrilor false. S-au răspândit viral mesaje și imagini șocante, de la afirmații că adversarul ar dori legalizarea incestului, până la minciuni despre sprijinul Papei pentru un candidat. Milioane de oameni au fost expuși la aceste dezinformări pe WhatsApp, unde controlul e practic inexistent. Ulterior, s-a descoperit că firme terțe finanțate de susținători politici trimiteau în masă astfel de mesaje, încălcând legislația electorală braziliană.

Aceste exemple internaționale arată că “războiul informațional” a devenit strâns legat de alegeri, iar granița dintre propaganda politică acceptabilă și fraudă prin dezinformare devine tot mai difuză. România, ca parte a acestui ecosistem digital global, se confruntă și ea cu astfel de riscuri – campaniile de manipulare online pot fi autohtone sau pot fi impulsionate din exterior de actori interesați de un anumit rezultat geopolitic.

Atacuri cibernetice asupra infrastructurii electorale

O formă nouă și foarte periculoasă de amenințare la adresa alegerilor este reprezentată de atacurile cibernetice. În era digitală, chiar dacă votul efectiv în România se realizează pe hârtie, multe componente adiacente ale procesului electoral sunt computerizate: bazele de date cu alegători (listele electorale permanente), sistemele IT care centralizează rezultatele, rețelele de comunicații ale Birourilor Electorale, site-urile de informare oficială, și chiar conturile de email sau serverele partidelor și candidaților. Toate acestea pot deveni ținte pentru hackeri, cu scopul de a submina alegerile.

În România, până în prezent, nu au fost raportate incidente majore de atac cibernetic care să fi compromis efectiv rezultatele alegerilor. Totuși, au existat tentative și avertismente. Serviciile de informații românești și instituțiile de securitate cibernetică au semnalat în repetate rânduri că, în preajma alegerilor, detectează un volum crescut de atacuri digitale îndreptate asupra infrastructurilor IT legate de scrutin. De exemplu, în 2019, în timpul alegerilor prezidențiale, s-au înregistrat atacuri de tip DDoS (blocare prin trafic internet masiv) asupra site-ului Biroului Electoral Central care afișa prezența și rezultatele parțiale. De asemenea, Ministerul Afacerilor Externe, care gestionează secțiile din diaspora, a fost ținta unor emailuri de phishing (mesaje frauduloase menite să obțină acces în rețea) în preajma alegerilor din 2019. Niciunul dintre aceste incidente nu a produs pagube semnificative, însă ele au demonstrat că există un interes de a lovi cibernetic procesul electoral românesc.

Scopurile unui eventual atac cibernetic electoral pot varia:

• Sabotajul tehnic direct: de exemplu, modificarea datelor în sistemul de centralizare a voturilor. Dacă un hacker reușește să pătrundă în calculatorul sau rețeaua unde se adună electronic rezultatele din secții, ar putea teoretic schimba cifrele, atribuind voturi în plus sau în minus. În România, centralizarea oficială are loc și pe bază de procese-verbale pe hârtie, deci o modificare digitală poate fi verificată și corectată ulterior cu documentele originale. Cu toate acestea, dacă diferențele ar fi mici, un atac nedetectat la timp ar putea influența temporar percepția asupra învingătorului sau chiar repartizarea unui mandat.
• Discreditarea procesului: uneori, scopul hackerilor nu e neapărat să modifice voturi, ci să creeze haos și lipsă de încredere. De pildă, blocarea sistemului SIMPV de verificare a CNP-urilor în ziua votului ar putea genera confuzie și întârzieri, alimentând teorii ale conspirației că “cineva a vrut să permită vot multiplu”. Sau, atacarea site-ului BEC și afișarea de rezultate false ar putea provoca panică până la dezmințire.
• Furtul de informații sensibile: un atac cibernetic poate viza și partidele sau candidații, nu doar instituțiile electorale. Dacă hackerii compromit emailurile staff-ului de campanie al unui candidat, pot fura documente și comunicații interne, pe care apoi să le publice strategic (similar cu ce s-a întâmplat în SUA cu emailurile Partidului Democrat). Dezvăluirea de informații reale sau fabricate, prin atacuri cibernetice, poate influența percepția publică asupra unui candidat chiar înainte de vot.

Exemplu internațional:

Cel mai cunoscut caz de ingerință cibernetică în alegeri este implicarea Rusiei în alegerile americane din 2016. Hackerii ruși (atribuiți GRU, serviciul de informații militare) au compromis serverele Comitetului Național Democrat și contul de email al șefului de campanie al lui Hillary Clinton. Au sustras zeci de mii de emailuri și documente, pe care apoi le-au publicat prin intermediul WikiLeaks și a unor personaje fictive online, în momente-cheie ale campaniei. Scandalul creat de unele mesaje interne a slăbit poziția candidatei democrate. Acesta este un exemplu de atac cibernetic folosit indirect, pentru influențare electorală prin scurgere de informații (hack and leak). Pe lângă asta, s-au detectat mii de încercări de pătrundere în sistemele de evidență a alegătorilor din mai multe state americane; într-un caz (Illinois) hackerii au reușit chiar să copieze datele a circa 500.000 de alegători, deși nu le-au alterat. Deși nu s-au găsit dovezi că s-au modificat efectiv voturi în mașinile de vot electronice, simplul fapt că s-a ajuns atât de aproape a tras un semnal de alarmă major în SUA.

În Europa, un caz dramatic a fost cel al Ucrainei în 2014. Cu doar câteva zile înainte de alegerile prezidențiale din Ucraina (care aveau loc după revoluția pro-occidentală Maidan și plecarea președintelui pro-rus Ianukovici), hackerii – ulterior atribuiți grupului pro-rus CyberBerkut – au atacat serverele Comisiei Electorale Centrale din Ucraina. Au infectat sistemele cu malware și chiar au pregătit afișarea unui rezultat fals: planul lor era ca, în noaptea alegerilor, site-ul oficial să arate că un candidat extremist (prorusul Dmytro Yarosh, liderul unui grup naționalist minor) a câștigat alegerile, deși acesta nici măcar nu avea șanse reale. Scopul ar fi fost să discrediteze Ucraina în fața lumii, arătând un naționalist de extremă dreaptă “ales”, și să creeze haos intern. Din fericire, echipa de securitate cibernetică ucraineană, ajutată de experți internaționali, a depistat infiltrația și a curățat sistemele chiar înainte de anunțarea rezultatelor. Atacul a fost dejucat, iar alegerile s-au validat corect (a câștigat Petro Poroșenko, cum arătau și sondajele). Cu toate acestea, acel incident a demonstrat un salt calitativ în amenințările la adresa alegerilor: nu doar furt de urne sau mită la sate, ci și hackeri care încearcă să scrie rezultatul pe servere.

Exemple de atacuri cibernetice legate de alegeri au mai fost raportate în diverse țări: în Germania, serviciile secrete au avertizat asupra încercărilor de phishing asupra politicienilor înaintea alegerilor federale din 2017; în Franța am menționat deja cazul Macron Leaks (care a implicat hacking); în Marea Britanie, în 2017, a existat o tentativă de atac informatic asupra Registrului Electoral. Toate acestea fac ca, astăzi, orice țară să ia în serios securitatea cibernetică ca parte integrantă a organizării de alegeri libere.

România nu face excepție: deși până acum ne-am bazat pe votul pe hârtie, discuțiile despre introducerea votului electronic sau online apar periodic (mai ales pentru diaspora). Un astfel de pas, dacă nu este blindat de măsuri de securitate foarte stricte, ar putea deschide și mai mult ușa unor intervenții cibernetice nedorite. Așadar, vulnerabilitatea digitală este una dintre provocările moderne în materie de integritate electorală.

Deepfake-uri și falsuri digitale avansate

La orizontul noilor tehnologii care pot fi folosite abuziv se află și fenomenul deepfake – adică folosirea inteligenței artificiale pentru a crea conținut media fals, dar extrem de realist. În special, e vorba de videoclipuri sau înregistrări audio în care chipul și vocea cuiva pot fi imitate astfel încât să pară că persoana respectivă spune sau face lucruri pe care în realitate nu le-a spus/făcut.

Deși până în 2025 nu avem dovada unui deepfake electoral folosit cu succes în România, experții avertizează că riscul este iminent. Ne putem imagina impactul devastator pe care l-ar avea, de pildă, apariția cu câteva zile înainte de alegeri a unui video în care un candidat favorit este surprins făcând declarații scandaloase sau comițând un act reprobabil – dacă acel video ar fi un deepfake foarte credibil, ar putea răsturna opinia publică împotriva lui. Chiar și după ce s-ar demonstra că e un fals, ar putea fi “prea târziu”, votul fiind deja influențat de emoția negativă inițială.

Posibile scenarii de deepfake electoral:

• O falsă confesiune video a unui candidat care “recunoaște” că a fraudat alegerile sau a comis o infracțiune.
• Un clip audio ce pare autentic, în care un politician discută “pe ascuns” cu un oligarh despre cumpărarea de voturi.
• O apariție video contrafăcută a unui lider în care acesta lansează un mesaj controversat (de exemplu, “nu vreau voturile pensionarilor” sau altceva șocant), menit să-l facă antipatic unui segment de electorat.

Tehnologia deepfake a devenit din ce în ce mai accesibilă. În campania electorală locală din 2020 din India (alegerile pentru Adunarea din Delhi), s-a semnalat pentru prima dată folosirea legală a unui deepfake de către un politician: acesta și-a clonat digital propriul discurs în altă limbă, pentru a ajunge la un alt public. Dacă astfel de instrumente ajung pe mâna unor actori rău intenționați, este doar un pas până la a le folosi pentru dezinformare.

Exemplu internațional:

Deja au existat câteva incidente care prefigurează modul în care deepfake-urile pot amenința arena politică. În 2019, a circulat un videoclip încetinit cu Nancy Pelosi (lider politic în SUA), făcut să pară că aceasta era beată sau confuză. Deși nu a fost un deepfake AI sofisticat, ci un “cheapfake” (editare simplă), lumea a fost uimită de cât de ușor a indus în eroare milioane de oameni înainte să fie demontat.

În 2022, în plin război în Ucraina, hackeri necunoscuți au difuzat online un video deepfake cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski care părea să le cere trupelor să depună armele și să se predea. Deși calitatea falsului nu a fost excepțională și a fost rapid demascat, incidentul arată clar intenția: într-un context critic, un astfel de mesaj fals atribuit unui lider poate crea confuzie și panică.

Imaginați-vă același principiu aplicat în campanie electorală: un deepfake în care unul dintre candidați face declarații rasiste sau insultă grav o categorie de votanți. Chiar și după demontare, unii alegători ar rămâne cu îndoiala (“dar dacă totuși a spus așa ceva?”) sau emoția negativă inițială.

Astfel, deepfake-urile ar putea deveni “octombrie surpriză” (surpriza de ultim moment din campanie) a secolului XXI, un instrument greu de combătut în timp util.

Din aceste motive, multe țări occidentale au început să se pregătească: agențiile de securitate și marile companii tech dezvoltă sisteme de detecție automată a deepfake-urilor și campanii de conștientizare a publicului. Și în România, pe viitor, va fi esențial ca atât autoritățile, cât și mass-media și utilizatorii de rețele sociale, să fie vigilenti la astfel de falsuri digitale avansate.

Momentan, legislația nu are prevederi clare despre deepfake, dar un material defăimător fabricat ar putea fi încadrat la infracțiuni de fals sau calomnie. Provocarea însă este să descoperi rapid sursa și să contracarezi distribuția – într-o lume în care “minciuna zboară, iar adevărul vine șchiopătând după ea”, deepfake-urile pot produce efecte înainte ca demascarea lor să ajungă la toți.

Vulnerabilitățile sistemului electoral românesc și rolul instituțiilor de control

După examinarea metodelor de fraudare, se impune o discuție despre de ce aceste practici au fost posibile și ce slăbiciuni au permis perpetuarea lor. Sistemul electoral românesc, deși aliniat în mare parte la standardele democratice europene, suferă de o serie de vulnerabilități instituționale și procedurale. În teorie, există organisme care ar trebui să prevină și să sancționeze orice tentativă de fraudă – precum Biroul Electoral Central (BEC), birourile electorale județene și locale, Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), ba chiar și Parchetul, Poliția, Jandarmeria (pentru componenta penală și de ordine). Cu toate acestea, în practică, numeroase breșe în funcționarea acestor instituții au fost speculate de cei interesați să distorsioneze alegerile.

Să analizăm principalele puncte slabe și responsabilități:

• Lipsa de transparență și control public suficient: Deși s-au făcut pași înainte (precum publicarea online a rezultatelor pe fiecare secție, începând cu 2016, ceea ce permite oricui să verifice și să compare), încă sunt zone opace. De exemplu, procesul de numărare a voturilor are loc de obicei noaptea, în interiorul secțiilor, unde dacă nu există observatori independenți, totul depinde de buna-credință a membrilor comisiei. Orice act ilicit comis acolo va fi greu de dovedit ulterior. Procedura prevede ca toți membrii și observatorii prezenți să semneze procesul-verbal final; însă dacă nimeni din afară nu e acolo sau dacă semnăturile se obțin sub presiune, falsul poate trece neobservat. Aici sistemul românesc a fost vulnerabil: implicarea societății civile în monitorizare a fost fluctuantă. Când organizații precum Pro Democrația sau Observator Electoral au avut mii de voluntari observatori, fraudele s-au mai diminuat punctual. Însă când interesul civic a scăzut, câmpul a fost liber pentru abuzuri nesupravegheate.
• Corupție și influență politică în instituțiile electorale: Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), care are rolul de a superviza permanent procesele electorale (inclusiv registrul electoral și finanțarea campaniilor), ar trebui să fie un arbitru neutru și vigilent. În realitate, conducerea AEP a fost adesea politizată. Președinții AEP sunt numiți de Parlament, într-o procedură ce a reflectat de multe ori algoritmul politic (persoane apropiate puterii de la momentul respectiv). Au existat scandaluri: o fostă șefă AEP a fost acuzată de fapte de corupție (primire de mită legată de contracte IT pentru sistemul electoral), ceea ce i-a afectat credibilitatea instituției. Când însăși instituția menită să asigure curățenia jocului e pătată de suspiciuni, e clar că prevenția fraudei slăbește. BEC și birourile electorale locale, la rândul lor, suferă de influență politică structurală: ele sunt compuse din reprezentanți ai partidelor participante la alegeri, sub coordonarea unui președinte (magistrat sau avocat) teoretic independent. În practică, deciziile BEC pot uneori să favorizeze interpretarea dorită de majoritatea membrilor (care sunt de la partidele mari). S-au văzut hotărâri BEC controversate, de exemplu privind validarea unor voturi nule în favoarea unui candidat sau modul de organizare a secțiilor în străinătate, care au stârnit acuzații de părtinire. La nivel local, cum am notat, birourile pot intra sub presiunea baronilor locali.
• Presiuni asupra forțelor de ordine și pasivitatea lor: Poliția și Jandarmeria ar trebui să asigure ordinea și legalitatea procesului de vot. Dacă cineva face propagandă în ziua votului lângă secție, dacă se oferă mită electorală, dacă se încearcă vot multiplu – poliția ar trebui să intervină prompt. Au fost însă cazuri unde forțele de ordine locale au fost acuzate că “închid ochii” la nereguli, mai ales dacă cei implicați erau apropiați de primar sau de partidul dominant. În comune mici, polițistul și jandarmul îi cunosc personal pe actorii politici; nu de puține ori au fost reclamații că aceștia fie nu intervin la sesizarea unui observator, fie chiar îi intimidează pe reclamanți. Cât despre investigarea ulterioară a fraudelor, aici intervine Parchetul: de regulă, Parchetul General anunță după fiecare alegeri că are sute sau mii de sesizări de posibile fraude (vot multiplu, mită, falsuri etc.). Dar rareori aceste dosare ajung la finalitate. De pildă, după referendumul din 2012 s-au deschis mii de dosare penale la nivel național pentru vot multiplu – majoritatea au fost clasate din lipsă de probe concrete sau identificare de autori. Doar dosarele mari, cu organizatori de rang înalt, au ajuns în instanță (cazul Dragnea). Această impunitate generalizată trimite semnalul că “se poate fura, oricum nimeni nu pățește nimic”. Atunci nu e de mirare că unii continuă.
• Cadru legal și sancțiuni insuficiente: Legea prevede pedepse teoretic drastice pentru fapte precum vot multiplu (închisoare până la 5 ani), mită electorală (până la 3 ani), fals în acte electorale (până la 5-7 ani). Cu toate acestea, aplicarea efectivă e rară. O problemă este dificultatea probatorie – e greu să prinzi în flagrant și să dovedești intenția în cazuri dispersate. Dar și când sunt prinși, există tendința instanțelor de a da pedepse mici sau cu suspendare, considerându-le infracțiuni “minore”. Fără sancțiuni exemplare, nu se descurajează comportamentul. Un alt aspect legal: legislația s-a schimbat de multe ori, uneori chiar înainte de alegeri, creând confuzie și portițe. De exemplu, reglementarea secțiilor din diaspora a fost mult timp deficitară, permițând guvernelor să organizeze prea puține secții, ceea ce ducea la înghesuială și votanți rămași pe dinafară (cum s-a întâmplat în 2014 la ambasadele din Europa) – un soi de “fraudă prin omisiune”, căci privezi oamenii de dreptul la vot prin logistică insuficientă.
• Vulnerabilități tehnologice și administrative: Sistemele informatice aduse să ajute alegerile – cum e SIMPV sau aplicațiile de centralizare – sunt în general benefice, dar devin single point of failure dacă nu au redundanță și securitate maximă. În România, responsabilitatea IT revine Serviciului de Telecomunicații Speciale (STS). După incidentul tragic de la Caracal (2019) când STS a gestionat defectuos un apel de urgență, s-a iscat și o controversă politică: unii lideri au cerut ca STS să nu mai gestioneze sistemele de la alegeri, sugerând că “nu sunt de încredere” și pot manipula rezultatele. Aceste acuzații nu au avut dovezi, iar STS a continuat să administreze sistemele electronice la alegeri. Însă percepția publică de neîncredere într-o instituție tehnică poate alimenta teoriile că “softul a fost măsluit”. De asemenea, orice defecțiune (chiar banală, tehnică) în noaptea alegerilor devine suspectă. În 2019, la prezidențiale, site-ul oficial cu prezența a picat câteva zeci de minute – imediat pe rețele sociale au apărut zvonuri că “se fraudează ceva”. A fost doar o cădere temporară, dar iată cum orice eroare IT într-un mediu tensionat dă apă la moară speculațiilor. Ca atare, robustețea tehnologică a sistemului electoral trebuie mereu îmbunătățită, iar comunicarea către public, transparentă, pentru a preveni pierderea încrederii.
• Educația civică și cultura politică: Nu în ultimul rând, o vulnerabilitate mai puțin tangibilă, dar reală, este legată de mentalitatea alegătorilor și a politicienilor. În multe comunități românești există o resemnare sau chiar așteptare ca alegerile să fie “aranjate”. Dacă țăranul consideră oricum că “fac ăștia ce vor”, atunci poate fi tentat să ia mita electorală fără remușcări, că oricum “n-are rost” altfel. Iar politicienii, văzând lipsa de reacție a populației, continuă practicile clientelare. Instituțiile precum BEC sau AEP pot fi oricât de bine gândite pe hârtie, dacă oamenii din ele sau cei pe care îi servesc nu cred cu adevărat în valorile democratice. Aici intervine rolul societății civile și al presei libere – de a semnala, de a educa, de a mobiliza cetățenii să-și apere votul. Când s-a reușit această mobilizare (exemplu: alegerile din 2014, turul II, când după scandalul cozilor din diaspora, mii de oameni din țară au ieșit la vot revoltați de acea nedreptate), efectele s-au văzut în reducerea fraudei potențiale (nu poți fura ușor când ai prezență mare și ochii lumii pe tine).

Cine și cum exploatează vulnerabilitățile?

Răspunsul, în linii mari: cei care au de câștigat de pe urma lor. De regulă, partidul aflat la putere locală sau centrală are acces la resurse și influență mai mare, deci poate pune în mișcare mecanismele fraudei dacă consideră necesar.

“Baronii locali” – primari, președinți de consilii județene – au fost adesea menționați ca organizatori din umbră ai fraudei, deoarece ei controlează rețele la firul ierbii: cunosc șeful de post, oamenii din secții, pot amenința sau răsplăti comunitatea.

Ei pot forța nota în fiefurile lor pentru a-și asigura reconfirmarea sau un scor bun pentru superiorii din partid. La nivel național, guvernele au pârghii mai subtile: pot ordona organizarea într-un anumit fel a secțiilor (ex: în diaspora – subdimensionarea intenționată, cum a fost acuzat guvernul în 2014, condus pe atunci de un contracandidat la prezidențiale, că a ținut numărul de secții extern scăzut pentru a limita votul emigranților, cunoscuți ca votând majoritar împotriva sa). Tot la nivel central, aparatul administrativ (prefecți, șefi de instituții) poate fi pus în slujba partidului – nu direct pentru a falsifica, dar pentru a tolera mai ușor derapajele locale sau a da “semnalul” că se dorește un anumit rezultat.

În concluzie, vulnerabilitățile sistemului electoral românesc – fie ele instituționale, tehnologice sau de mentalitate – sunt un teren fertil pe care germenii fraudei pot prinde rădăcini. Combinate, metodele tradiționale și moderne de fraudare despre care am discutat se pot adapta acestor breșe.

Concluzii

Experiența României de după 1989 ne arată că vigilența democratică nu trebuie slăbită niciodată. Metodele de fraudare a alegerilor au evoluat continuu, de la turism electoral și buletine “umplute” pe ascuns, la manipulare online și atacuri cibernetice.

De fiecare dată când o portiță a fost închisă (precum introducerea sistemului electronic pentru a bloca votul multiplu), cei interesați de fraudă au căutat sau inventat alta (precum utilizarea tot mai intensă a dezinformării pe internet).

Este, în fond, o cursă între măsurile de integritate electorală și inventivitatea fraudatorilor.

România nu este singură în această luptă. Exemplele internaționale prezentate demonstrează că și democrații mai vechi s-au confruntat cu probleme similare. Diferența o face gradul de reacție și reformă.

Soluții

Țări care au trecut prin scandaluri de fraudă au implementat soluții: de la supraveghere video în secții (practicată acum în multe state pentru descurajarea umplerii urnelor), la comisii electorale independente cu adevărat, la campanii naționale de educare a alegătorilor despre pericolul știrilor false.

România a făcut pași importanți – precum informatizarea listelor de votanți, facilitarea votului în diaspora (3 zile de vot și vot prin corespondență, după fiascoul din 2014), transparența datelor online. Însă mai rămân multe de îmbunătățit.

Pentru a reduce semnificativ șansele de fraudă, sunt necesare mai multe măsuri:

• Reforma instituțională și depolitizarea AEP și a birourilor electorale, pentru a le crește independența și profesionalismul.
• Pedepse reale și rapide pentru cei prinși fraudând, ca exemplu descurajant (inclusiv interdicții pe viață de a ocupa funcții publice pentru cei vinovați de vicierea unor alegeri).
• Modernizarea continuă a infrastructurii IT și cooperarea strânsă cu parteneri internaționali pe zona de securitate cibernetică, pentru a preveni intruziuni informatice.
• Monitorizare civică robustă: încurajarea ONG-urilor, a observatorilor interni și internaționali să fie prezenți peste tot, astfel încât “lumina” supravegherii publice să descurajeze tentativelor de fraudă.
• Educație civică și media: informarea alegătorilor despre drepturile lor, despre cum să recunoască o tentativă de mituire sau o dezinformare online, astfel încât să devină ei înșiși apărători ai corectitudinii votului. Un alegător care știe să spună “nu” la 100 de lei oferiți pentru vot sau care verifică o știre înainte să o creadă devine o verigă în plus împotriva fraudei.

Fraudarea alegerilor subminează însăși fundamentul democrației

– încrederea că puterea se câștigă pe bune, prin voința poporului. România a avut destule episoade amare în care această încredere a fost zdruncinată. Cu toate acestea, există și progrese notabile și o conștientizare tot mai mare a publicului față de aceste subiecte. Scandalurile anterioare au generat indignare, iar indignarea a dus la schimbări (de exemplu, după problemele din 2014 în diaspora, legislația a fost modificată pentru a preveni repetarea situației).

Pentru viitor,

rămâne esențial ca toate părțile implicate – autorități, politicieni, societate civilă, mass-media și cetățeni – să continue să vegheze la corectitudinea alegerilor. Doar astfel, metodele de fraudă, oricât de sofisticate ar deveni, pot fi contracarate. Idealul este ca alegerile să nu mai fie privite ca o confruntare de “găști” care încearcă să fure una de la alta, ci ca o competiție onestă de programe și idei pentru binele comun. Până la atingerea acelui ideal, e nevoie de reguli clare, instituții puternice și o cultură a integrității care să facă imposibil sau mult prea riscant orice act de fraudare.

Istoria post-1989 a arătat ce se poate întâmpla rău,

dar tot ea ne oferă și lecțiile pentru a îmbunătăți lucrurile. Conștientizarea metodelor de fraudă și a vulnerabilităților este primul pas. Următorul – și cel mai important – este acțiunea concertată pentru ca, la fiecare nou scrutin, să fim mai aproape de alegeri cu adevărat libere, corecte și credibile. În fond, democrația se consolidează atunci când votul fiecărui cetățean contează cu adevărat și nu este anulat de trucurile frauduloase ale unor persoane ce vor puterea cu orice preț. Învățând din trecut și adaptându-ne la provocările prezentului (inclusiv cele tehnologice), putem spera ca viitorul electoral al României să fie unul mai transparent și mai corect, redând cetățenilor încrederea deplină în forța votului lor.