PSD după Ciolacu: sfârșitul unei etape și începutul unei tranziții riscante

Marcel Ciolacu și-a prezentat oficial demisia din funcția de președinte al Partidului Social Democrat. Decizia vine la doar două săptămâni după ce PSD a ratat calificarea în turul al doilea al alegerilor prezidențiale și după ce liderul formațiunii a părăsit și funcția de prim-ministru.

Este pentru prima dată în istoria partidului post-1989 când PSD nu reușește să își ducă propriul candidat măcar în finala electorală. Este, de asemenea, momentul în care formațiunea recunoaște, prin această plecare din fruntea partidului, că parcursul său politic recent a fost unul descendent și că instrumentele de influențare a electoratului care altădată funcționau cu precizie s-au tocit până la inutilitate.

Un pas înapoi: retragere, nu reconstrucție

Demisia lui Ciolacu nu este doar o mișcare de responsabilitate personală, ci și o recunoaștere implicită a eșecului strategiei PSD din ultimii ani: o guvernare precaută, o alianță fragilă cu PNL, o campanie prezidențială fără energie, un mesaj politic ezitant și o incapacitate de adaptare la noul climat electoral. Electoratul s-a fragmentat, iar PSD a rămas blocat într-o formă de echilibru forțat, încercând să nu supere pe nimeni și reușind, în final, să mobilizeze foarte puțini.

Intrarea în opoziție anunțată imediat după turul I al alegerilor a fost interpretată ca o retragere tactică. Dar în realitate, PSD nu pare că a pregătit o strategie clară de relansare. Nici în plan doctrinar, nici în plan organizațional. Faptul că demisia lui Ciolacu a fost anunțată într-un cadru închis, la Vila Lac, și nu în fața electoratului, accentuează impresia de retragere în cerc restrâns, nu de reconstrucție asumată.

Cine vine în loc?

Interimarul este Sorin Grindeanu. O opțiune previzibilă. Dar, în acest moment, nu există un favorit clar pentru preluarea conducerii PSD pe termen lung. Se discută despre Alfred Simonis, despre Paul Stănescu, despre Mihai Tudose. Dar niciunul dintre acești potențiali succesori nu aduce un proiect clar de reformare. Mai degrabă, fiecare reprezintă o parte din mecanismul intern existent: administrație locală, echilibru de filiale, disciplină de partid.

Congresul extraordinar anunțat pentru luna iunie ar putea clarifica pozițiile, dar nu există semnale că urmează un conflict de idei, ci doar o redistribuire de influență între diversele tabere. În interiorul PSD s-a format în ultimii ani un echilibru între nucleul moderat, euroconformist, și un curent naționalist discret, aflat în derivă după rezultatul bun al AUR în primul tur al prezidențialelor. Acest echilibru ar putea fi zdruncinat în perioada următoare, dar nu e clar dacă va duce la o ruptură, o reformă sau doar la o rotire între aceleași cadre.

Reforme sau conservare?

Problema PSD nu este lipsa de lideri. Este lipsa de claritate. Partidul nu mai are un mesaj propriu și coerent. Nu mai are un electorat capturat, ca în trecut. Nu mai are controlul primăriilor mari, nici al percepției generale. În teritoriu, baronii locali sunt în expectativă. În Parlament, opoziția e ușor de mimat, dar greu de valorizat în afara unei retorici generale.

Cei care cer reforme în interiorul partidului sunt, deocamdată, puțini și izolați. Iar vocile care cer o repoziționare clară – fie spre centru-stânga modernă, fie spre un conservatorism adaptat – nu au susținere majoritară. PSD a rămas, în esență, un mecanism electoral golit de ideologie, susținut de rețele administrative și rutină politică.

Orice proces de reformă reală ar presupune pierderi interne – de influență, de poziții, de echilibru. De aceea, e mai probabil ca următorul lider al PSD să vină cu o promisiune de „stabilitate” și „reconectare la popor”, dar fără rupturi majore de paradigmă.

De ce nu se grăbesc să susțină guvernarea?

Paradoxal, deși rezultatul alegerilor pare să fi deschis calea unei guvernări relativ clare sub conducerea lui Nicușor Dan și a unei majorități reformiste, PSD nu pare tentat să joace un rol de partener minoritar, nici măcar în marja unei reconstrucții politice. Dimpotrivă, se retrage în opoziție fără un proiect politic clar.

De ce? Pentru că o implicare acum ar presupune asumarea unui rol secundar, fără garanții de influență și cu riscul de a-și înstrăina și mai mult baza electorală, și așa afectată. În schimb, rămânerea în opoziție le permite să conserve rețelele locale, să evite uzura și să joace, eventual, cartea unei reveniri lente în 2028, dacă actuala coaliție de guvernare își pierde din tracțiune.

Este o alegere de supraviețuire, nu de construcție.

La ce ne așteptăm

În următoarele luni, PSD va intra într-o fază de tranziție tăcută, cu riscul de a pierde și mai mult contactul cu electoratul. Dacă noul lider va fi un om al echilibrului, partidul se va menține pe linia de plutire, dar fără forță de opoziție reală. Dacă, în schimb, se va produce o fractură internă – între vechea gardă și o posibilă generație reformistă –, atunci am putea asista la o reconfigurare a stângii politice românești.

Deocamdată, însă, PSD pare prins între trecut și viitor, fără direcție clară. Iar retragerea lui Marcel Ciolacu este, mai degrabă, un gest de final de ciclu decât un început de etapă nouă.