Scrisoarea lui Nicușor Dan către bucureșteni – un gest elegant

Într-o epocă în care liderii politici preferă să urle pe rețele și să țopăie prin platouri, noul președinte ales al României a ales altceva: o scrisoare discretă, profundă și elegantă adresată orașului care l-a propulsat. Bucureștiul. Orașul care i-a fost luptă, școală și acasă.

Scrisoarea – în întregime, fără firimituri:

Dragi bucureșteni,
Vă mulțumesc pentru încrederea acordată în acești ani.
A fost o onoare să vă reprezint ca primar general al Capitalei. Împreună, am făcut pași importanți pentru modernizarea orașului nostru.

Începând cu această nouă etapă, în calitate de președinte al României, voi continua să lucrez pentru binele tuturor cetățenilor, având mereu în inimă Bucureștiul și pe locuitorii săi.

Cu recunoștință,
Nicușor Dan

Ce transmite, de fapt, această scrisoare

Nu sunt multe cuvinte. Dar fiecare e așezat cu grijă. Cu aerul unui om care a tăcut de prea multe ori ca să vorbească în plus acum.

Aceasta nu e o pledoarie electorală târzie. Nu e un „mulțumesc” bombastic. Este o formă de despărțire elegantă și de promisiune reînnoită.

• A fost primar. Știe haosul orașului.
• A fost înjurat, huiduit, presat de termoficare, de gropi și de șantiere. N-a fugit.
• Iar acum, din poziția de președinte, spune că n-a uitat de unde a plecat.

Ce semnifică gestul

În politica românească, unde orgoliul e religie și patetismul sport național, să pleci în liniște dintr-o funcție și să mulțumești, simplu, fără regrete teatralizate – e un act de civilizație.

Nicușor Dan nu e omul discursurilor motivaționale. Dar scrisoarea asta, scurtă și verticală, e un manifest al modestiei funcționale.
Adică: „V-am servit. Acum servesc o țară. Nu mă uit înapoi cu mânie, dar nici cu autosuficiență.”

Un oraș iubit, dar nu cucerit

Pentru Nicușor Dan, Bucureștiul n-a fost un oraș de gestionat. A fost o obsesie lucidă.
Un teritoriu dezarticulat, construit fără plan și fără rușine, pe care a încercat – poate singur între toți primarii post-decembriști – să-l trateze nu ca pe o glumă administrativă, ci ca pe o entitate vie, care are nevoie de diagnostic corect și tratament serios.

A venit cu un proiect simplu, dar profund: să nu mai mințim orașul.

• N-a promis metrou în trei luni.
• N-a desenat viaducte pe servetele.
• N-a inventat festivaluri, ci a inventariat conducte sparte.

Și-a dorit să reconstruiască din temelii infrastructura Bucureștiului, nu să o mascheze cu panseluțe. A început cu ce doare mai tare – termoficarea, transportul, urbanismul haotic. A oprit câteva dintre aberațiile imobiliare. A pus opreliști în fața mafiei PUZ-urilor.

Dar n-a avut timp. Și n-a avut aliați.
Bucureștiul, ca orice corp bolnav, a reacționat violent la tratament. A întors furia înapoi. I-a oferit ironii, nu răbdare. I-a aruncat în față visul de cartier smart, în timp ce el aduna hârtii pentru licitații la CET-uri.

Acum, când pleacă, o face fără trofee, dar și fără rușine.
Nu a transformat Bucureștiul într-o metropolă scandinavă. Dar a oprit hemoragia, a curățat un pic rana și a lăsat în urmă planuri desenate corect, pe hârtie solidă, nu pe cartoane electorale.

A visat realist. A acționat metodic. A fost, probabil, cel mai serios primar pe care l-a avut Capitala în epoca modernă.
Iar despărțirea asta, fără fanfară și spectacol, e și ea semn de caracter. Pentru că, în tăcere, Nicușor Dan spune:

„Am făcut ce am putut. Mai e mult. Dar mă voi întoarce, mereu, cu ochii la voi.”

Și ce rămâne pentru București?

Rămâne ce-a început:

• proiecte serioase, unele terminate, altele pe drum;
• o administrație care nu s-a mai jucat cu pixul bugetar după bunul plac;
• o viziune urbană, chiar dacă încă fragmentară.

Dar mai ales rămâne un precedent moral: că se poate administra și fără fanfară, și fără televiziune la fiecare bordură turnată.

În loc de concluzie: o reverență urbană

Bucureștiul n-a fost blând cu Nicușor Dan. Dar l-a crescut. L-a format ca lider. I-a întins coșmaruri și i-a oferit revelații.
Scrisoarea asta e, de fapt, un gest de întoarcere. Ca atunci când un profesor își salută clasa veche înainte să preia rectoratul.

Este semnul unui om care nu vrea să fie iubit teatral, ci respectat pentru ce lasă în urmă.

Și poate, în tăcerea acestei scrisori, se află exact ce ne-a lipsit atât de mult în ultimii 30 de ani: decență.