Instituțiile publice care ar trebui desființate urgent: dacă vrem o reformă reală a cheltuielilor bugetare

România se confruntă cu o criză bugetară fără precedent. Deficitul finanțelor publice a explodat în 2024, depășind 8% din PIB – echivalentul a peste 150 de miliarde de lei pe minus. Asta după ce și în 2023 deficitul fusese deja mult peste limita de siguranță, în jur de 5–6% din PIB. Altfel spus, statul cheltuie cu zeci de miliarde de lei mai mult decât încasează, acumulând datorii enorme.

În 2025, presiunea internă și externă pentru reducerea drastică a cheltuielilor bugetare a devenit uriașă: agențiile de rating amenință retrogradarea, Comisia Europeană cere încadrarea deficitului sub 3% din PIB, iar economia nu mai poate susține ritmul risipei guvernamentale.

Contextul crizei bugetare din 2024–2025

În acest context, tăierea cheltuielilor inutile nu mai poate fi amânată. Iar prima țintă ar trebui să fie chiar „ciuma” instituțiilor publice parazitare: acele autorități, agenții și institute finanțate de la buget care consumă resurse imense fără să ofere nimic util cetățenilor. Multe dintre ele sunt adevărate sinecuri, create de-a lungul anilor doar pentru a recompensa rețele de clientelă politică cu posturi călduțe și salarii regești. Altele dublează atribuții care oricum există în ministere sau în alte structuri, generând suprapuneri și birocrație redundantă. Toate însă au în comun ineficiența cronică și costurile exagerate pe spinarea contribuabilului.

Când guvernanții invocă „strângerea curelei” și caută soluții de economie, aceste „găuri negre” bugetare trebuie eliminate cu prioritate. În cele ce urmează vom analiza, tranșant și bazat pe cifre actualizate la zi (iunie 2025), principalele instituții publice din România care ar trebui desființate de urgență. Vom vedea cum și-au bătut joc de fondurile publice, ce bugete și personal imens au, ce atribuții fără rost sau deja acoperite de alții îndeplinesc și cum proliferează în interiorul lor mecanismele de salarii opulente și privilegii nemeritate. Tăierea lor fără milă ar fi nu doar o măsură de igienă financiară, ci și un act de dreptate pentru milioanele de români care suportă povara acestor excrescențe bugetivore.

Autorități de reglementare: salarii exorbitante pentru eșecuri de proporții

Un capitol aparte al risipei bugetare îl reprezintă autoritățile naționale de reglementare. Aceste instituții „independente” au fost create cu scopul declarat de a supraveghea piețe-cheie (energie, finanțe, comunicații etc.) și de a proteja interesele consumatorilor. În realitate, ele au devenit feude ale partidelor politice, conduse și populate adesea de apropiați ai acestora, și sunt sinonime cu salarii astronomice, lux pe bani publici și performanțe lamentabile. Deși unele se finanțează din taxe și contribuții ale companiilor din domeniu (nu direct din impozitele noastre), asta nu le face mai puțin împovărătoare: costurile lor sunt transferate în prețurile plătite de toți cetățenii la facturi și prime de asigurare. Practic, fiecare român plătește, indirect, „taxa pe bunăstarea” acestor autorități. Să le luăm pe rând pe cele mai notabile:

ASF – lux și impunitate în supravegherea financiară

Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) ar trebui să vegheze la sănătatea piețelor de asigurări, pensii private și capital. În schimb, s-a remarcat ca un refugiu al politrucilor bine conectați și ca un observator pasiv al prăbușirii unor actori importanți din piață. În timp ce asigurătorii de top intrau în faliment pe bandă rulantă (cazurile City Insurance în 2021 și Euroins în 2023 au lăsat milioane de șoferi în aer și au dus la scumpirea accelerată a polițelor RCA), șefii și angajații ASF își încasau nestingheriți venituri demne de un satrap.

Cifrele sfidează orice comparație: președintele ASF a avut un venit anual de aproape 1,56 milioane lei brut (circa 892.000 lei net în 2022). Asta înseamnă în jur de 28.000 de euro brut pe lună, mai mult decât câștigă oficial orice președinte de stat din Uniunea Europeană! Ca termen de referință, salariul președintelui Franței, Emmanuel Macron, este considerabil mai mic, iar președintele României a avut în 2022 un venit de doar 182.000 lei net pe întregul an – de aproape 5 ori mai mic decât al șefului ASF. Iar la ASF nu doar președintele este rege: toți membrii Consiliului instituției, numiți politic de Parlament, încasează indemnizații uriașe. În total, consiliul ASF consumă aproape 5 milioane lei pe an doar în salarii, adică echivalentul a circa un milion de euro. Un director general în ASF a putut duce acasă peste 45.000 lei net lunar, un șef de serviciu peste 20.000 lei net, iar un simplu inspector de specialitate peste 12.000 lei net pe lună. Mai mult, angajații ASF beneficiază de privilegii inimaginabile în sectorul privat: contractul colectiv de muncă le garantează 16 salarii anuale (12 luni plus prime generoase de sărbători și vacanță), bonusuri de performanță (de parcă falimentarea pieței RCA ar merita premiată!) și alte sporuri (inclusiv pentru „condiții vătămătoare” sau acces la informații clasificate, de parcă munca de birou la ASF ar fi periculoasă).

Organigrama ASF este populată de numeroși foști parlamentari, rude și protejați ai politicienilor de toate culorile, plantați acolo ca recompensă pentru servicii de partid. O anchetă jurnalistică a dezvăluit o listă lungă de angajați înrudiți cu elite politice: de la nora unui fost secretar de stat, la rubedenii ale unor foști miniștri sau parlamentari cunoscuți. Unii își secretizează veniturile sau locul de muncă al soților/soțiilor în declarațiile de avere, sfidând legea, tocmai pentru a nu se vedea interconexiunile. Nepotismul este practic politică de personal la ASF, iar competența profesională a trecut pe plan secund.

Rezultatul? O instituție obeză, dar catastrofal de ineficientă. ASF nu a reușit să prevină practic niciuna dintre crizele din domeniul pe care îl supraveghează. Companiile de asigurări au prădat piața ani de zile (practicând tarife de dumping și rămânând subcapitalizate) sub ochii indulgenti ai Autorității. Când inevitabilul s-a produs și au intrat în colaps, pagubele le-au plătit cetățenii, prin scumpiri masive și haos pe piața RCA. Nici în domeniul pensiilor private sau al pieței de capital ASF nu excelează – investitorii se plâng adesea de reacția lentă și formalismul instituției. Pe scurt, ASF eșuează exact la misiunea sa principală, dar excelează în a asigura salarii de nababi personalului său. În plină criză bugetară, păstrarea acestei entități în forma actuală este de neconceput. Desființarea și preluarea atribuțiilor sale de către alte structuri (de exemplu, supravegherea asigurărilor și pensiilor ar putea trece sub Banca Națională, cum se întâmplă în alte țări, iar supravegherea pieței de capital sub Ministerul Finanțelor) ar tăia din rădăcină un focar de risipă și corupție instituționalizată. Nu putem permite ca un aparat care costă zeci de milioane de lei anual și a eșuat să protejeze consumatorii să continue așa – tăierea lui este absolut necesară.

ANRE – „super-autonomia” energiei, plătită din facturile noastre

Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) este un alt exemplu strident de instituție care și-a pierdut busola, devenind o sinecură hiper-bugetivoră. Teoretic, ANRE ar trebui să asigure reglementarea piețelor de energie electrică și gaze, protejând consumatorii de abuzuri și asigurând o piață funcțională. Practic, s-a transformat într-o structură supradimensionată, opacă și anchilozată, interesată mai degrabă să-și justifice propriul lux decât să-și facă treaba.

ANRE are o organigramă incredibil de stufoasă, cu peste 60 de departamente, servicii și birouri – un număr mai mare de structuri interne decât are chiar Parlamentul European! Fiecare compartiment are șefi remunerați generos și personal aferent, de parcă reglementarea energiei ar necesita o birocrație mai complicată decât toată Comisia Europeană. În total, ANRE numără aproximativ 350 de angajați, însă modul cum sunt împărțite sarcinile ridică semne de întrebare majore asupra eficienței: s-a ajuns ca majoritatea personalului să fie personal de suport (consilieri, funcții administrative), și doar o parte minoritară să fie experții tehnici care chiar lucrează la reglementări. Cu alte cuvinte, s-au creat posturi călduțe pentru o armată de funcționari care se supraveghează unii pe alții, nu neapărat piața energiei.

Acest mamut birocratic este finanțat nu direct din bugetul de stat, ci din taxe anuale impuse companiilor energetice pentru licențe, autorizații etc. Dar acele taxe, evident, sunt incluse de companii în factura plătită de fiecare consumator. S-a calculat că fiecare român plătește indirect 40–50 de lei pe an în facturile de electricitate și gaze doar pentru a întreține bunăstarea ANRE. Iar bunăstarea este cuvântul potrivit: potrivit bugetului pe 2024 (și a propunerilor pentru 2025), peste 60% din cheltuielile totale ale ANRE merg pe salariile personalului. Bugetul anual total al ANRE este imens – în jur de 52,5 milioane euro –, deci vorbim de peste 30 de milioane de euro pe an aruncați doar pe lefuri și privilegii pentru cei 350 de angajați! Calculat per capita, reiese că în medie un angajat ANRE „costă” instituția circa 9.000 de euro pe lună. ANRE a încercat să nege această cifră, susținând că salariul mediu brut ar fi „doar” vreo 23.000 lei (adică ~4.600 de euro) pe lună, însă probabil în medie au fost incluse strict salariile de bază, fără numeroasele sporuri și beneficii. Chiar și așa, 4.600 de euro brut (circa 2.700 euro net) lunar ca medie este uriaș față de salariul mediu pe economie și absurd de mare raportat la performanța instituției. Iar adevărul este că mulți din ANRE depășesc cu mult media: conducerea are un fond separat de salarii de peste 25 milioane lei anual (aproape 10% din întreg bugetul), care se împarte la un număr redus de oameni. Pe lângă salarii, angajații ANRE se bucură de sporuri felurite (pentru condiții chipurile vătămătoare, pentru confidențialitate etc.), prime consistente și chiar vouchere de vacanță. Practic, la ANRE s-au adunat toate privilegiile sistemului bugetar într-un singur loc, amplificate de faptul că își gestionează singuri veniturile.

Ce primește publicul în schimbul acestor sume extravagante? Birocrație, întârzieri și decizii discutabile. În ultimii ani de criză energetică, ANRE a fost percepută de consumatori și de investitori ca fiind departe de rolul său. La declanșarea crizei prețurilor la energie, reacția ANRE a fost anemică și în contratimp – Guvernul a intervenit cu plafonări și compensări, în vreme ce Autoritatea fie dormea, fie lua hotărâri controversate. De pildă, în 2024 președintele ANRE a decis majorarea tarifelor de distribuție a energiei electrice cu până la 28% fără o consultare adecvată a părților afectate, crescând povara pentru firme și populație. Iar când organizațiile consumatorilor au cerut transparență privind fundamentarea acestor scumpiri, ANRE a răspuns că informațiile sunt clasificate, invocând un ordin intern – un reflex de secretomanie inacceptabil pentru o instituție publică. Interacțiunea asociațiilor de prosumatori și a altor actori din societatea civilă cu ANRE este descrisă ca fiind „extrem de dificilă și adesea inutilă”, instituția tratând cu aroganță orice feedback extern. Mai grav, finanțarea pe baza contribuțiilor firmelor din energie – adică exact entitățile pe care ANRE ar trebui să le controleze și sancționeze – ridică un evident conflict de interese: cum să muști mâna care te hrănește? E ca și cum un arbitru și-ar primi salariul direct de la cluburile pe care le arbitrează; imparțialitatea devine iluzorie.

Cu încrederea publică aproape de zero și cu un cost uriaș care se regăsește în facturile noastre, ANRE ar trebui desființată și reconstruită de la zero. Reformarea reală a acestei „super-autorități” greoaie nu mai este un lux, ci o necesitate stringentă. Alternativa ar fi fie comasarea sa cu alte entități pentru eficiență (există discuții că s-ar putea uni cumva cu alte organisme de reglementare, deși domeniile sunt diferite), fie aducerea sub un control parlamentar și guvernamental mai strict, cu plafonarea severă a cheltuielilor de personal. Oricum, în forma actuală ANRE este un lux parazitar pe care România nu și-l mai permite – consuma zeci de milioane de euro anual, fără a oferi pe măsură protecție consumatorilor sau stabilitate pieței. Tăierea „în carne vie” a acestei instituții, urmată de reconstrucția ei pe principii de competență și austeritate, ar economisi bani și ar curăța un cuib de interese și incompetență.

ANCOM – comunicații pe pilot automat, cu servitori plătiți regește

Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM) este o altă piesă din puzzle-ul agențiilor de reglementare opulente. ANCOM supraveghează piața telecomunicațiilor și a serviciilor poștale, gestionând licențele de telefonie mobilă, radio, internet etc. Deși domeniul tech evoluează rapid, iar digitalizarea țării lasă de dorit, ANCOM pare mult mai preocupată de propria prosperitate internă decât de impulsionarea comunicatiilor. Această autoritate se finanțează tot din venituri proprii (taxe pe operatori telecom, tarife de licență – din nou bani care ulterior sunt plătiți de utilizatorii finali), iar faptul că nu depinde de bugetul de stat a făcut-o să scape ani la rând de lumina reflectoarelor. În umbră, a înflorit ca o birocrație cu apetit nesățios pentru resurse, populată politic și scăpată de sub orice control real al eficienței.

Un caz revoltător a ieșit la iveală recent: șapte „consilieri de specialitate” din cadrul ANCOM au, cumulat, salarii de circa 2 milioane de euro pe an! Ați citit bine: șapte oameni, angajați pe posturi de consilieri în cadrul Autorității, costă instituția aproximativ 10 milioane de lei anual. Asta înseamnă că, dacă împărțim egal, fiecare consilier încasează în jur de 24.000 de euro pe lună (cel mai probabil sumă brută, dar oricum echivalentul a peste 100.000 lei lunar brut de persoană!). Este un nivel de remunerare absurd și indecent, care îi depășește chiar și pe șefii altor autorități deja menționate. Acești consilieri misterioși, plătiți regește, nu sunt nici membri în conducere, nici simpli consilieri ai vreunui demnitar de rang înalt. Ei formează un departament separat, cu contracte pe perioadă nedeterminată, însă nimeni nu știe concret cu ce se ocupă. Atribuțiile lor nu sunt clar definite public; nu sunt implicați în aspecte tehnice sau în decizii strategice vizibile, ceea ce sugerează că existența acestor posturi are un singur scop: a oferi sinecuri excepțional de bine plătite unor oameni de casă ai puterii. Informația a fost semnalată de un deputat din comisia de IT&C a Parlamentului, ceea ce indică faptul că până și unii decidenți sunt șocați de ceea ce se întâmplă în curtea ANCOM. Practic, aproape 2% din bugetul întregii Autorități se duce pe cei 7 consilieri-fantomă, în vreme ce, ironic, structuri esențiale rămân subdimensionate sau inexistente – de pildă, ANCOM nu are suficient personal (sau deloc) dedicat pentru supravegherea noilor obligații privind serviciile digitale sau pentru combaterea dezinformării online, domenii actuale unde ar fi într-adevăr nevoie de implicare. Se preferă însă risipirea banilor pe posturi comode pentru clientela politică.

ANCOM nu este străină nici de alte cheltuieli excesive. Pentru anul 2025, instituția și-a planificat o creștere a cheltuielilor de personal cu încă ~7% față de 2024 (deși 2024 deja a fost un an generos), iar la categoria „alte cheltuieli” a bugetului a inserat o sumă halucinantă: aproape 800.000 de lei pentru acțiuni de protocol. Da, Autoritatea Telecom își bugetează peste trei sferturi de milion de lei numai pentru recepții, mese festive, cadouri și alte cheltuieli de protocol, într-un an de așa-zisă austeritate. Mai mult, transparența e inexistentă: deși bugetul ANCOM trebuie aprobat de Parlament anual, detaliile proiectului de buget pe 2025 nu erau publicate pe site-ul instituției, ca și cum această entitate publică ar fi un SRL privat ce nu dă socoteală publicului. Acest comportament opac ridică suspiciuni legitime că ANCOM nu vrea să se știe pe ce toacă banii.

Conducerea ANCOM este, previzibil, tot o rotire a cadrelor de partid. În prezent, la cârma instituției se află Valeriu Zgonea – fost președinte al Camerei Deputaților, om de bază al PSD în trecut, care la un moment dat a fost chiar condamnat pentru corupție (și ulterior eliberat condiționat). Reintegrat spectaculos în grațiile actualei puteri, Zgonea a fost uns șef la ANCOM de coaliția PSD-PNL în 2023, deși pregătirea sa tehnică în domeniul comunicațiilor este cvasi-inexistentă. Evident, numirea sa a fost una strict politică. Iar sub Zgonea, după cum vedem, aparatul de consilieri și funcții dubioase a înflorit și mai tare. Se perpetuează astfel un sistem în care ANCOM servește ca refugiu de lux pentru figuri de partid sau apropiați ai lor, menținând totodată o aparență minimală de reglementare a telecomului. Între timp, probleme reale precum calitatea rețelelor în mediul rural, prețurile la servicii sau implementarea 5G sunt abordate lent și fără viziune.

În concluzie, ANCOM în forma actuală este un exemplu de sinecură de stat ce trebuie eliminată sau drastic reformată. O variantă discutată este comasarea acesteia cu alte entități pentru reducerea costurilor – de pildă, s-a vehiculat ideea unificării ANCOM cu ANRE și chiar cu Consiliul Concurenței într-o agenție generală de reglementare (după modelul unor țări vestice unde există autorități multi-sectoriale). Deși domeniile diferă, argumentul ar fi să se reducă cheltuielile administrative și numărul de șefi plătiți regește. Altă variantă ar fi aducerea ANCOM sub un minister (Comunicațiile pot fi gestionate de Ministerul Digitalizării, de pildă), eliminându-i statutul de „moșie autonomă” care i-a permis atâtea abuzuri financiare. Cert este că 7 consilieri fantomatici care înghit 2 milioane de euro pe an și un personal supradimensionat de suport sunt un lux strigător la cer în situația de față. Dacă Guvernul are curajul să facă reforme adevărate, trebuie să înceapă și cu ANCOM, tăind fără milă pozițiile inutile și reașezând instituția pe principii de eficiență și transparență.

Consiliul Concurenței și alții – necesari, dar nu scutiți de curățenie

Alături de marile autorități de mai sus, mai există câteva instituții de reglementare și control care, deși îndeplinesc roluri importante în teorie, suferă de aceeași boală a suprabirocratizării și costurilor uriașe. Un exemplu este Consiliul Concurenței, arbitrul anti-monopol și anti-cartel al pieței românești. Consiliul chiar a mai dat amenzi firmelor și a avut acțiuni notabile, deci nu e complet inert; totuși, ca structură, nici el nu e un model de cumpătare. Aproximativ 75% din bugetul Consiliului Concurenței se duce pe cheltuieli de personal – salarii, sporuri etc. Dintr-un buget anual de ~92 milioane lei, peste 68 milioane reprezintă remunerarea angajaților. Președintele Consiliului Concurenței are un salariu brut în jur de 22.000 lei lunar (fără sporuri) – comparabil cu alți demnitari, dar secretarul general câștigă ~15.000 lei, iar un inspector principal peste 9.000 lei brut. La acestea se adaugă sporurile (de condiții, de doctorat, de hrană etc.), astfel că veniturile reale cresc semnificativ. Nu e la nivelul ASF sau ANRE, dar e totuși mult peste mediana economiei. Și Consiliul Concurenței are probabil și el părți din organigramă ocupate de pile politice, deși fiind o instituție tehnică, a avut oarecare independență profesională.

Diferența este că la Consiliul Concurenței chiar există o activitate necesară – investigații la mari companii, monitorizarea fuziunilor, sancționarea practicilor anticoncurențiale. Desființarea completă a Consiliului nu ar fi de dorit, întrucât România are nevoie de un arbitru al pieței (mai ales că regulile UE impun existența unei astfel de entități). Însă o curățenie și aici se impune: reducerea personalului TESA supranumerar, tăierea sporurilor nejustificate și eficientizarea modului de lucru. Există chiar idei de comasare a Consiliului Concurenței cu alte autorități (cum ar fi alăturarea sa într-o agenție comună cu ANRE și ANCOM, după cum am menționat), deși fezabilitatea e discutabilă. Important este ca și aceste instituții care sunt necesare prin rolul lor să fie ferite de excesele sinecurismului. În definitiv, și aici vorbim de bani publici risipiți – bugetul Consiliului vine direct de la stat, deci noi toți plătim trei sferturi pentru salariile lor. Un președinte de Consiliu Concurenței cu 22.000 lei brut plus beneficii nu e scandalos în sine, dacă și-ar face impecabil treaba; dar când vedem ponderea enormă a cheltuielilor de personal, e clar că instituția trebuie să se uite critic în interior.

În aceeași categorie, putem menționa Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) – forul ce reglementează piața media. CNA e celebru pentru amenzi date televiziunilor și pentru scandaluri politice, dar ca buget nu este la fel de mare totuși. Totuși, și CNA are membri numiți politic, indemnizații bune, iar eficiența sa în a menține standarde în audiovizual e discutabilă. Datorită dimensiunii sale relativ mici, nu e prima pe lista tăierilor, însă nici acolo nu ar strica o reformă (eventual reunirea sa cu alte entități culturale într-o agenție de comunicare unică, cum au sugerat unii, sau măcar reducerea privilegiilor membrilor care de multe ori absentează dar încasează indemnizații).

Ideea de bază este aceasta: autoritățile de reglementare din România au ajuns, în majoritatea lor, entități scumpe și ineficiente, unde se dublează posturi și se adună clientela de partid, în timp ce misiunea pentru care au fost create e îndeplinită superficial. Soluția nu trebuie să fie neapărat ignorarea importanței reglementării – avem nevoie de organisme care să țină piețele în frâu – ci desființarea acestor structuri în forma actuală și reconstruirea lor într-o formulă mult mai suplă, transparentă și responsabilă. Fie prin comasări radicale, fie prin aducerea sub control guvernamental (renunțând la falsa lor „independență” care a însemnat de fapt zero răspundere), fie prin reorganizare cu mai puțin personal și salarii aliniate la grila comună a bugetarilor. Orice variantă ar fi preferabilă statu-quo-ului. Mii de miliarde de lei vechi (adică sute de milioane de lei noi) sunt aruncați anual pe aceste autorități-parazit – o luxură pe care bugetul 2025 nu o mai poate tolera.

Agenții naționale inutile: fabrici de posturi pentru clientelă

Pe lângă marile autorități de reglementare, în România post-decembristă au răsărit ca ciupercile după ploaie agenții naționale și instituții guvernamentale care, cel puțin în teorie, urmau să rezolve diverse probleme punctuale sau să administreze programe specifice. În practică, multe s-au dovedit a fi duble inutilități: și-au suprapus activitatea peste departamente existente ale ministerelor sau ale administrației centrale, fără să aducă valoare adăugată, și s-au transformat în „job cluburi” pentru apropiații puterii. Cu sedii proprii, directori generali, consilii de administrație, purtători de cuvânt și tot dichisul, aceste agenții consumă anual bugete consistente, uneori ascunse prin diverse anexe la bugetul de stat. În 2025, când prioritatea absolută este tăierea cheltuielilor parazitare, o serie întreagă de agenții naționale ar trebui pur și simplu desființate. Să vedem câteva cazuri elocvente:

ARICE – „specialiști” fantomă în comerț exterior, plătiți regește

Una dintre cele mai scandaloase agenții recent înființate este Agenția Română pentru Investiții și Comerț Exterior (ARICE). Creată în 2022 cu surle și trâmbițe de către guvernul de atunci, ARICE ar fi trebuit să devină instrumentul de promovare a exporturilor și atragerii de investiții străine, un soi de super-agenție care să ducă „diplomația economică” a României la un alt nivel. În realitate, ARICE s-a dovedit repede a fi doar o rebotezare și regrupare a vechilor consilieri economici din ambasade, combinată cu un aparat central stufos – cu alte cuvinte, nimic nou sub soare, doar un pretext pentru a scoate respectivele poziții de sub organigrama Ministerului Economiei și a le feri de ochii lumii. Scopul real? Salarizare uluitor de generoasă și numiri pe sprânceană.

Un fost ministru al Economiei a dezvăluit recent situația halucinantă de la ARICE: această agenție are ceea ce pompos numește “rețeaua de specialiști în comerț exterior”. Oameni care anterior (până în 2021) activau ca atașați comerciali și economici, răspândiți prin diverse țări, au fost preluați în ARICE și li s-au stabilit salarii la niveluri de invidiat chiar și pentru multinaționale: între 6.000 și 12.000 de euro pe lună fiecare! La aceste venituri lunare exorbitante s-au adăugat și o sumedenie de beneficii: diurne, chirii decontate, transport, bonusuri – și, inevitabil, “eterna pensie specială” la finalul carierei (pentru că mulți dintre acești consilieri comerciali au ranguri asimilate diplomaților sau funcționarilor publici de rang înalt, ceea ce le-ar putea aduce pensii de serviciu). Practic, ARICE a preluat niște sinecuri mai vechi și le-a turat motoarele, crescându-le costul.

Cheltuielile agenției sunt pe măsură: doar anul 2024 a „topit” circa 131 de milioane de lei din bugetul ARICE, fără vreun rezultat vizibil pentru economie. Pentru 2025, ARICE are alocat un buget de aproximativ 94 de milioane lei, plus credite de angajament de până la 177 de milioane (semn că intenționează contracte și cheltuieli viitoare și mai mari). Sume uriașe, mai ales comparativ cu efectele inexistente. Căci firmele românești care chiar fac export și comerț internațional nici măcar nu au auzit de ARICE sau de vreo asistență din partea ei. Exportatorii serioși, investitorii străini importanți – toți își fac planurile independent, fără vreo contribuție notabilă a acestei agenții. În fapt, ARICE pare să nu fi adus niciun plus față de ceea ce oricum făceau departamentele de comerț exterior ale ministerelor. Doar că acum totul costă dublu sau triplu.

Și pe cine plătim, mai exact, cu acești bani? Pe clienții obișnuiți ai partidelor. În rețeaua ARICE apar numeroase nume de persoane legate de politic: foști consilieri ai miniștrilor economiei (retrogradati sau recompensați cu posturi călduțe), fini și nași ai baronilor locali, foști subprefecți care trebuiau „abonați” undeva, soții ale unor demnitari din alte agenții de reglementare (ca să își rotunjească familia veniturile), ba chiar cel puțin un nepot de general din servicii, pentru care s-au făcut presiuni enorme să i se prelungească mandatul. Practic, un panteon al pilelor și relațiilor, reunite sub o titulatură pompoasă. ARICE, cum plastic spunea același fost ministru, e emblematică pentru problema României: agenții cu nume pompoase dar inutile, create doar pentru a oferi salarii mari unor privilegiați pe banii contribuabililor.

Este limpede că ARICE trebuie desființată urgent. Nu există niciun argument realist pentru menținerea ei: atribuțiile legate de investițiile străine pot fi ușor gestionate de un departament în Ministerul Economiei sau al Afacerilor Externe (cum se întâmpla înainte, de altfel), iar promovarea exporturilor la fel. Eficiența era oricum discutabilă și înainte, dar măcar costurile erau mai mici. Acum, avem un mastodont autonom care toacă peste 100 de milioane anual de la buget pentru zero impact. În pline discuții despre tăieri de cheltuieli, ARICE trebuie să fie printre primele capete tăiate de un guvern responsabil. Banii economisiți astfel – zeci de milioane – pot fi redirecționați spre programe cu adevărat utile firmelor exportatoare (de pildă, scheme de promovare cofinanțate sau facilități fiscale), nu spre salarii de 10.000 de euro/lună pentru „specialiști” pe care nu-i vede nimeni la față.

AMEPIP – super-agenția care controlează companiile de stat (sau mai degrabă nu)

O altă creație recentă a guvernelor este Agenția pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP). Numele complicat ascunde de fapt o idee ce ar fi avut sens în principiu: un organism central care să supravegheze toate companiile de stat, asigurându-se că acestea sunt profitabile și bine administrate. În teorie, AMEPIP ar fi trebuit să adune la un loc expertiza și pârghiile pentru a impune disciplina financiară în întreprinderile de stat – de la Tarom și până la complexurile energetice. În practică însă, AMEPIP a devenit rapid un exemplu de sinecură eșuată: cu șefi numiți pe criterii politice, fără experiența cerută de lege, și cu un personal ineficient, în mare parte detașat temporar și nefuncțional.

Agenția, apărută în 2022 (sub guvernarea de coaliție PSD-PNL), are o conducere tricefală: un președinte și doi vicepreședinți. Niciunul dintre cei trei (Mihai Precup – președinte, Victor Moraru și Ciprian Hojda – vice) nu îndeplinește condițiile solide de experiență în managementul companiilor de stat pe care chiar legea de înființare a agenției le prevedea. Cu toate acestea, au fost instalați în funcții, conform algoritmului politic probabil, și răsplătiți pe măsură: salariul președintelui AMEPIP depășește 24.000 lei lunar (circa 5.000 de euro), iar vicepreședinții nu sunt nici ei departe. Sunt venituri foarte mari, apropiate de cele ale unui ministru, pentru niște persoane al căror background nu justifică nici pe departe gestionarea întregii averi a statului în companii.

Mai mult, AMEPIP nu este nici măcar pe deplin operațională: o mare parte dintre angajați sunt „preluați” temporar prin detașare de la alte instituții, pentru că agenția nu a reușit să organizeze concursuri și să-și ocupe posturile legal și definitiv. Cu un astfel de personal provizoriu și fără o identitate clară, era previzibil că eficiența va fi minimă. Și așa a fost: niciun progres notabil în guvernanța companiilor de stat nu poate fi atribuit AMEPIP până acum. Marile probleme (pierderile uriașe la companiile energetice, managementul defectuos la societăți de infrastructură, politizarea consiliilor de administrație) au rămas la fel ca înainte. Practic, ministerele de linie continuă să ia deciziile importante, Fondul Proprietatea (acolo unde e acționar minoritar) tot el trage semnale de alarmă, iar AMEPIP… stă pe margine și în cel mai bun caz scrie niște rapoarte. Rapoarte pe care oricum le putea face un departament din Ministerul Finanțelor sau Secretariatul General al Guvernului.

Scandalos este că, pe lângă conducerea incompetentă, și aici regăsim salarizare nerușinată: s-a aflat că unii angajați din AMEPIP (mai ales cei din zona administrativă) încasează 30.000 de lei lunar, adică au retribuții comparabile cu cele de la ARICE menționată anterior. Ceea ce confirmă că schema de salarizare a fost gândită deliberat foarte sus, pentru a atrage (sau răsplăti) anumiți oameni. Că munca lor are sau nu vreo finalitate, pe cine mai interesează când „băieții și fetele deștepte” și-au asigurat încă un venit baban de la stat?

AMEPIP trebuie tăiată fără milă pentru că reprezintă exact genul de struțo-cămilă birocratică de care nu avem nevoie. Dacă chiar vrem să îmbunătățim performanța întreprinderilor de stat, soluțiile sunt altele: depolitizarea consiliilor de administrație (prin aplicarea reală a ordonanței privind managementul corporativ), întărirea rolului Ministerului Finanțelor ca acționar, listarea la bursă a pachetelor minoritare pentru transparență și presiune din piață, sau chiar privatizarea unora dintre ele. O agenție în plus, pierdută în schema guvernamentală, doar creează confuzie de responsabilitate și costuri. Când toate ministerele au oricum direcții de privatizare și monitorizare a propriei „ogrăzi” de companii, de ce mai trebuie un suprapopot care să dubleze acest rol? Răspunsul a fost clar: ca să mai apară niște posturi pentru cine trebuie. Ei bine, acele posturi pot dispărea la fel de repede precum au apărut. Desființarea AMEPIP ar fi un semnal că Guvernul înțelege să nu mai încarce statul cu duplicări aberante. Economia la buget, dacă punem la socoteală salariile personalului și costurile administrative, ar fi și ea semnificativă (vorbim de zeci de milioane de lei anual).

ONJN – oficiul jocurilor de noroc care poate fi asimilat Fiscului

Un alt exemplu de agenție ce poate fi desființată prin comasare este Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc (ONJN). Acesta există de aproximativ un deceniu, având rolul de a autoriza și supraveghea piața jocurilor de noroc (cazinouri, pariuri, jocuri online etc.) și de a colecta taxele aferente. În principiu, e bine să existe un control strict pe acest domeniu sensibil. Dar întrebarea este: e nevoie de o agenție separată și autonomă pentru asta? Din moment ce administrarea fiscală a tuturor celorlalte domenii e făcută de ANAF (Agenția Națională de Administrare Fiscală), nu s-ar putea ocupa tot ANAF și de licențierea și taxarea cazinourilor și pariurilor? Evident că s-ar putea, ba probabil ar face-o mai eficient.

ONJN a fost și el perceput adesea ca un colț de rai pentru clientelă. Conducerile s-au schimbat des, în funcție de guverne, și de multe ori la șefia Oficiului au ajuns persoane controversate (de pildă, la un moment dat soția unui politician influent, fără vreo experiență relevantă, a condus ONJN). De asemenea, fiind un mediu cu mulți bani (taxele pe jocuri de noroc aduc venituri mari la stat), tentațiile corupției și aranjamentelor sunt inerente – deci menținerea ONJN ca entitate de sine stătătoare, cu propriile reguli, a generat suspiciuni. Dacă ONJN ar fi integrat în ANAF, ar fi doar un departament în plus acolo, supus acelorași proceduri ca restul administrației fiscale, deci mai puțină opacitate.

Din motive de eficiență bugetară, actuala coaliție chiar a luat în calcul această schimbare: desființarea ONJN și preluarea atribuțiilor de către ANAF. Aceasta ar însemna automat și eliminarea conducerii separate (economisind astfel salariile unui președinte, vicepreședinți, consiliu consultativ etc.), precum și a multor poziții de suport. Angajații tehnici necesari pentru verificări ar putea fi încadrați la Fisc, restul birocrației s-ar tăia. S-ar tăia totodată și niște node de nepotism – căci ne putem aștepta că odată integrat ONJN în ANAF, va fi mai dificil pentru un protejat de partid să fie pus șef peste pariuri; postul nu va mai exista distinct.

E clar că Oficiul Jocurilor de Noroc este un lux organizational. Țări cu administrație mult mai suplă nu se complică: jocurile de noroc sunt supravegheate fie de ministerul finanțelor, fie de o comisie sub autoritatea acestuia. La noi, s-a creat un oficiu separat (probabil din nou pentru a extrage niște poziții și a oferi un cadru de „autonomie” convenabil). Această anomalie trebuie corectată. Desființarea ONJN nu ar lăsa niciun gol – dimpotrivă, ar închide o poartă prin care se scurgeau bani și influență discreționară. Iar pentru buget, ar însemna cheltuieli de personal mai mici. Atât jucătorii din industrie, cât și publicul, vor fi la fel de protejați dacă reglementarea trece la ANAF. Ce nu va mai fi la fel este posibilitatea ca diverși clienți politici să se perinde la conducerea unui oficiu obscur cu roluri profitabile. Dar aceasta este exact schimbarea de care avem nevoie în 2025: tăierea privilegiilor și eficientizarea.

Alte agenții de tăiat: de la turism la zone montane

Lista agențiilor redundante nu se oprește aici. În ultimii ani, diverse guverne au înființat structură după structură, de multe ori fără logică administrativă, ci doar ca să mai împartă niște poziții sau să mimeze preocupare pentru un sector. De exemplu, există un Institut Național de Cercetare în Turism (INCD Turism) – un institut care ar trebui să vină cu strategii și studii pentru dezvoltarea turismului. În mod tragicomic, turismul românesc se zbate în subdezvoltare, stațiunile se degradează, promovarea e ca și inexistentă, dar avem un institut teoretic „de cercetare” în subordine publică. Rezultatele acestuia? Probabil câteva studii uitate prin sertare și, în rest, salarii pentru conducere și personal. Guvernul însuși a indicat INCD Turism drept exemplu de entitate nerelevantă în actualul context socioeconomic. Cu siguranță, desființarea acestui institut și a altora similare (care trăiesc din subvenții dar nu contribuie la economie) este necesară. Dacă e nevoie de studii pe turism, acestea se pot contracta punctual de la experți sau mediul academic; nu e justificat un institut întreg blocat pe statul de plată.

Un alt exemplu: Institutul Național de Cercetare în domeniul Muncii și Protecției Sociale. Sună important, dar Ministerul Muncii are oricum direcții de politici publice, iar cercetări sociologice pot face și institutele de statistica sau academia. Între timp, acest institut (care de altfel are cercetători valoroși, nu negăm) intrase și el pe “lista neagră” a guvernanților ca fiind „nerelevant”. Aici trebuie precauție – nu toate institutele de cercetare trebuie puse la zid fără discernământ, unele chiar au activitate utilă. Dar e clar că trebuie o evaluare: cele care “scot 5 studii in 15 ani”, cum se spunea în presă, trebuie restructurate sau închise. Cele care sunt bune trebuie păstrate și finanțate. Problema e că, la grămadă cu entitățile serioase, s-au ascuns multe “institute fantomă” care există doar pe hârtie.

În sfera agriculturii și dezvoltării rurale, de asemenea, avem agenții care se suprapun peste minister: de pildă, s-a creat recent o Agenție pentru Calitatea și Marketingul Produselor Agroalimentare, cu scopul de a promova produsele românești. O idee lăudabilă ca intenție, dar pentru care nu era nevoie de o nouă agenție (Ministerul Agriculturii avea oricum direcție de industrie alimentară). Rezultatul? Birouri noi prin țară, posturi pentru șefi apropiați de partid, efecte zero în piață. Alt exemplu: Agenția Zonei Montane, teoretic pentru dezvoltarea comunităților de munte. Și aceasta își duce veacul mai mult bifând existența, în timp ce satele de munte tot sărace au rămas. Astfel de agenții tematice – pentru Diaspora, pentru Economie Socială, pentru Diverse Domenii – trebuie trecute prin filtrul eficienței. Dacă nu pot demonstra clar ce au realizat și de ce nu putea face ministerul lor de resort același lucru, atunci nu au rațiune de a exista ca entități separate.

O mențiune specială și pentru ceea ce numim deseori “agențiile statului din subordinea Secretariatului General al Guvernului (SGG)”. De-a lungul timpului, tot ce nu încăpea clar într-un minister s-a parcat la SGG, unde se află o pleiadă de instituții: de la Agenția Națională pentru Romi, la Comisia de Combatere a Traficului de Persoane, la diverse comitete și centre. Unele au rol justificat, dar altele sunt inactive și consumă bani cu chirii, mașini, personal. Coaliția actuală a sugerat că va comasa multe instituții din subordinea SGG care au același obiect de activitate. De exemplu, dacă există mai multe entități pe probleme de minorități sau de integrare, se pot unifica într-una singură mai puternică, tăind posturile de conducere multiple. Este un pas logic: SGG a devenit un fel de “cuier” pentru agenții, e momentul să se facă ordine și acolo.

În concluzie, agențiile naționale create în ultimele două decenii trebuie trecute prin sită: cele parazitare trebuie suprimate de urgență. Statul român trebuie să revină la organigrama de bază: ministere și departamente suple, nu agenții autonome la tot pasul. Orice agenție care dublează un departament ministerial e un lux inutil. Orice agenție al cărei impact nu poate fi măsurat (în afara existenței unui site web și a unor salarii plătite) e un parazit bugetar. Iar guvernul are obligația ca, sub presiunea bugetară actuală, să ia decizia curajoasă de a tăia aceste organisme. Da, vor protesta cei care și-au făcut cuib acolo, dar interesul general trebuie să primeze. Milioanele (uneori chiar sutele de milioane) economisite prin desființarea agențiilor inutile pot reduce deficitul sau pot fi redirecționate către domenii unde chiar se simte nevoia de finanțare (educație, sănătate, investiții publice reale). Nu mai putem finanța sinecuri mascate în agenții fantomă, nu când fiecare leu contează la stabilitatea financiară a țării.

Institute și academii „fantomă”: bani publici tocați pe titluri și vanitate

O categorie aparte de structuri ce reclamă desființare urgentă este cea a așa-ziselor institute de cercetare și academii publice care în realitate produc foarte puțin sau nimic, dar consumă fonduri generoase. Aici intră diverse “academii” apărute paralel cu Academia Română, precum și institute înființate pentru obiective istorice sau științifice discutabile. Aceste entități sunt practic refugii pentru personaje cu titluri pompoase, care primesc indemnizații lunare și privilegii fără a livra rezultate concrete. Cuvântul „fantomă” le caracterizează deoarece, în peisajul real al cercetării și culturii, prezența lor este abia sesizabilă – însă în bugetele publice apar bine, subvenționate an de an. Să trecem în revistă principalele astfel de structuri care ar trebui tăiate fără menajamente:

Academia Oamenilor de Știință din România (AOSR) – o clonă costisitoare a Academiei Române

Academia Oamenilor de Știință din România (AOSR) este poate exemplul cel mai notoriu de instituție controversată și inutilă în același timp. Fondată formal în 2007 ca instituție de interes public (după ce anterior funcționase ca ONG), AOSR s-a dorit a fi o continuatoare a unei vechi organizații interbelice, dar practic a ajuns să fie o “academie paralelă”, populată în bună parte de persoane care nu au reușit să fie primite în Academia Română și și-au creat propriul for pentru a-și spune “academicieni” într-un fel sau altul. Legea de înființare a AOSR i-a asigurat finanțare de la buget și le-a acordat membrilor indemnizații lunare, cu singura restricție ridicolă că “membrii AOSR nu pot purta titlul de academician” (titlu rezervat celor din Academia Română). În rest, privilegiile curg.

Câți bani publici înghite AOSR? Conform datelor financiare recente, Academia Oamenilor de Știință a avut în 2022 un buget de circa 2 milioane de euro (aproximativ 10 milioane de lei). Suma este una mare, raportat la ce produce instituția. Și, mai grav, modul cum sunt cheltuiți banii arată natura parazitară a organizației: peste 90% din fonduri merg pe cheltuieli administrative și de personal, doar vreo 7–8% ajung efectiv la activități de cercetare sau proiecte științifice propriu-zise! În 2022, de exemplu, din bugetul AOSR s-au plătit 5,64 milioane lei doar indemnizațiile membrilor și alte costuri de personal, restul fiind probabil utilități, chirii, protocol etc., iar pentru cercetare efectivă a rămas sub 10%. Cu alte cuvinte, scopul principal al instituției pare a fi să-și plătească membrii și personalul, nu să avanseze știința.

AOSR numără actualmente în jur de 199 de membri pe statele de plată (conform datelor comunicate oficial). Structura e următoarea: membri titulari (~107 persoane), membri corespondenți (~77 persoane) și membri de onoare (15 persoane, care pot primi indemnizații de merit în anumite condiții). Indemnizațiile lunare plătite din bugetul de stat sunt, ca valoare (la nivelul anului 2022): 1.675 lei pentru fiecare membru titular, 1.173 lei pentru un membru corespondent și 837 lei pentru un membru de onoare. Poate părea modest la nivel individual (undeva între 800 și 1.700 lei pe lună de persoană), însă în total se strâng milioane anual, cum am arătat mai sus. De notat că aceste sume sunt cumulabile cu orice alte pensii sau salarii ar avea respectivii membri în altă parte – deci e un bonus pur, pentru „prestigiul” de a face parte din academie. Mai mult, membrii din conducerea AOSR (prezidiul și consiliul onorific) primesc o majorare cu 20% a indemnizației, deci conducătorii se autorecompensează suplimentar.

Cine sunt acești membri ai AOSR? Regăsim aici o panoplie pestriță de personaje din mediul politic și academic, unele cu merite discutabile. Printre cei mai cunoscuți: Ion Iliescu (fostul președinte al României, al cărui nume nu mai are nevoie de prezentare), Ecaterina Andronescu (fost ministru al Educației, promotoare a legii de înființare a AOSR), foști parlamentari ca Răzvan Theodorescu sau Ion Solcanu, figuri controversate din universități, ba chiar și înalți ierarhi religioși (de exemplu IPS Teodosie este membru de onoare), plus diverse personalități apuse și, scandalos, chiar condamnați penal: de pildă, Anghel Stanciu (fost deputat, condamnat cu suspendare pentru fapte de corupție) sau Sorin Dimitriu (fost demnitar și șef al Camerei de Comerț București, și el condamnat cu suspendare) se află printre membrii AOSR. E clar că nu vorbim de un for al excelenței, ci de un club al foștilor demnitari și al amicilor influenți, unde criteriul principal e relația, nu valoarea științifică.

Iar când au fost întrebați oficial care sunt realizările notabile ale AOSR, reprezentanții săi au oferit un răspuns stupefiant: “Cel mai important rezultat… este că ne-am concentrat pe informatizare și digitizare. Avem un site extrem de atractiv.” Asta a declarat în Parlament președintele AOSR, Adrian Badea, în decembrie 2022, când un senator i-a cerut să justifice alocarea bugetară. Practic, conducerea academiei fantomă a admis implicit că nu poate indica vreo descoperire științifică majoră, vreo contribuție remarcabilă, nimic concret – în afara unui site web frumos (probabil realizat pe bani publici serioși). În rest, AOSR mai organizează ocazional sesiuni anuale, publică niște volume modeste și cam atât. Cu siguranță, cercetarea românească n-ar resimți deloc dispariția acestei entități. De altfel, tinerii cercetători sau institutele reale de cercetare nici nu interacționează cu AOSR; este un corp închis, autoreferențial.

Desființarea AOSR ar aduce economii imediate (milioane de lei anual) și ar trimite un mesaj ferm că statul nu mai sponsorizează vanități costisitoare. Cei ~200 de membri AOSR nu ar fi împiedicați să-și continue activitatea științifică individuală (cei care au așa ceva), doar că nu ar mai primi bani doar pentru că fac parte dintr-un club. Dacă doresc să se asocieze în continuare ca ONG, n-au decât – dar pe banii lor, nu ai contribuabilului. România oricum investește foarte puțin în cercetare ca procent din PIB; e cu atât mai revoltător ca din acei puțini bani, o felie să meargă pe “academii” fantomă care nu cercetează nimic. Un partid reformator a propus explicit oprirea finanțării pentru AOSR, tocmai din aceste motive. E timpul ca această propunere să fie pusă în practică: AOSR să fie tăiată de la buget și, implicit, desființată, căci fără bani publici nu va mai avea obiect de activitate. Cei obișnuiți cu indemnizațiile nemeritate vor protesta, firește, dar în vremuri grele nu mai putem plăti rentieri ai statului sub masca de academicieni.

Academia de Științe ale Securității Naționale (ASSN) – opacitate și sinecuri în uniformă

Un alt for pseudo-academic, cel puțin la fel de controversat, a fost Academia de Științe ale Securității Naționale (ASSN). Spunem „a fost” deoarece, în urma scandalurilor publice, s-a trecut la desființarea sa prin lege – însă trebuie verificat dacă procesul e finalizat sau dacă încă mai există vreo urmă a acestei instituții. ASSN a fost creată în 2015 sub patronajul Ministerului Apărării și al structurilor de informații, cu menirea declarată de a reuni experți în domeniul securității naționale și a promova cercetarea în acest domeniu. În realitate, s-a dovedit a fi un “club al generalilor și politrucilor”, închis în spatele ușilor, fără activitate științifică vizibilă, dar cu indemnizații lunare frumușele pentru membri. Printre membrii ASSN s-au numărat foști șefi din servicii secrete, generali, demnitari – practic, elitele sistemului de securitate, care oricum aveau pensii speciale foarte mari. Prin ASSN, mai primeau un bonus financiar lunar (în jurul a 2.700 lei lunar la un moment dat, similar indemnizației membrilor titulari ai Academiei Române). Secretomania a fost maximă: multe informații despre buget și membri erau ținute departe de ochii presei, ceea ce i-a adus și porecla de “cea mai opacă instituție de elită a statului român”. Evident, utilitatea era zero – securitatea națională ține de armata, servicii, poliție etc., nu de o „academie” care scrie eventual niște lucrări teoretice. ASSN a stârnit indignare publică, iar în 2017 s-a votat în Senat desființarea sa (propunere venită chiar din interiorul sistemului politic, de la un fost președinte). Nu imediat, dar treptat s-a oprit finanțarea și s-a închis. Este un exemplu fericit în care decidenții au înțeles la timp să taie o structură parazitară. În 2025, trebuie să ne asigurăm că nu există vreo tentativă de a „reinventa” vreo asemenea academie (poate sub alt nume) – dacă da, să fie curmată în fașă. Experiența ASSN ne arată că opiniei publice nu îi sunt indiferente aceste sinecuri: sub presiune, până la urmă s-a acționat.

Academia de Științe Medicale și Academia de Științe Tehnice – paralelisme costisitoare

Pe lângă AOSR și (fostul) ASSN, mai există Academia de Științe Medicale (ASM) și Academia de Științe Tehnice din România (ASTR) – instituții mai vechi (ASM datează din perioada comunistă, reorganizată prin lege în anii ’90; ASTR fondată în 1998), care la rândul lor primesc bani publici. Aceste academii de nișă au fost inițial gândite ca foruri profesionale specializate (medicii de elită într-o parte, inginerii de elită în cealaltă), complementare Academiei Române. Din păcate, și ele au degenerat într-un sistem de indemnizații pentru membri și nu pot justifica mare lucru la nivel de realizări concrete. Membrii ASM, de pildă, primesc o indemnizație viageră egală cu cea a membrilor titulari ai Academiei Române (conform legislației în vigoare) dacă sunt titulari ASM, respectiv jumătate dacă sunt corespondenți. Practic, un medic care e membru în ASM ia aceiași bani ca un academician “adevărat” – undeva la 3.000 lei lunar brut (în jur de 2.000+ lei net). În ASM sunt zeci de membri (toate somitățile medicinei românești, plus inevitabil ceva politicieni – de exemplu, fostul ministru PSD Florian Bodog era membru ASM, la pachet cu profesorii consacrați). Dacă punem cap la cap, bugetul ASM e de ordinul milioanelor de lei pe an, bani folosiți preponderent tot pentru indemnizații și administrative. Sigur, măcar ASM mai avizează programe în sănătate, mai ține congrese medicale – deci face niște activități. Dar merită aceste activități existența unei instituții separate, paralelă cu Academia Română (care oricum are o secție de științe medicale) și paralelă cu institutele de cercetare medicală? Probabil că nu. La fel, Academia de Științe Tehnice (ASTR) – are membri ingineri și cercetători tehnici, care la rândul lor primesc indemnizații lunare (la un nivel apropiat, dacă nu identic, cu cele ale AOSR sau ASM). Rezultatele ASTR în inovație tehnologică nu se prea cunosc, fiindcă inovația vine din alte zone (universități, companii, institute naționale). ASTR e practic tot o organizație corporatistă pentru membrii săi.

Desființarea ASM și ASTR ar fi fost de dorit încă de acum un deceniu, când s-a discutat prima oară intens despre aceste paralelisme. Măcar comasarea lor sub oblăduirea Academiei Române – ca simple secții subordonate acesteia, fără personalitate juridică și buget separate – ar aduce ceva economii și ar elimina dublajul. Însă cel mai onest ar fi să recunoaștem că România nu își permite luxul a patru-cinci academii finanțate public. Academia Română există de peste 150 de ani ca for suprem și are ea însăși nevoie de reformă și finanțare sporită (și acolo, sincer, sunt probleme, dar măcar e instituția-mamă consacrată). Celelalte academii apărute după 1990 sunt, în esență, refugii pentru orgoliile unor grupuri. Bugetul total alocat acestor academii paralele se adună: numai AOSR și ASM împreună iau anual peste 10 milioane de lei. Dacă adăugăm eventual și ASTR și alte structuri similare, am mai găsi câteva milioane. Toți acești bani ar putea fi fie economisiți, fie redirecționați către granturi de cercetare prin competiție, unde ar avea impact real.

Un caz aparte este Institutul Levantului – numit oficial Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului (ISACCL). Acesta nu e o academie de sine stătătoare, dar funcționează ca un institut public în subordinea Senatului României, creat în 2017 ca proiect personal al fostului președinte Emil Constantinescu. Ideea declarată era de a studia și promova patrimoniul cultural al zonei Levantului (Orientul Apropiat și Balcanii), însă de la început mulți au criticat inutilitatea științifică a demersului – practic nu existau specialiști suficienți și nici cerere pentru un astfel de institut. A fost perceput ca o sinecură pentru Constantinescu și apropiații săi, plus un instrument de a-i ține în circuit pe anumiți academicieni retrași. Ei bine, Institutul Levantului a supraviețuit încercărilor de desființare: două proiecte de lege care cereau tăierea lui au picat în Parlament în anii trecuți, semn că încă are sprijin tacit. Între timp, instituția a cerut chiar majorări salariale pentru personalul său (36 de angajați în organigramă) și și-a clarificat statutul, obținând includerea explicită în grilele de salarizare bugetară, ceea ce i-a permis să dea sporuri și beneficii ca orice altă instituție publică. Practic, deși era discutată desființarea, realitatea a fost invers: s-au consolidat pozițiile salariaților. Astfel, directorul general al Institutului Levantului are acum un salariu brut în jur de 10.900 lei (cu posibilitatea de a ajunge la 11.000+ lei după ajustarea grilei), directorul științific peste 10.300 lei brut, la care se pot adăuga sporuri de până la 15% (spor de condiții vătămătoare – da, au găsit justificare de „munca la calculator” ori „praful din documente” probabil, ca toți bugetarii care își dau astfel de sporuri). În total, cheltuielile de personal reprezintă oricum covârșitorul procent din bugetul institutului. În 2021, de exemplu, Senatul i-a alocat aproape 4,94 milioane lei, însă institutul a reușit să cheltuiască doar 2,73 milioane (semn al capacității scăzute de a derula proiecte). Din acei 2,73 milioane cheltuiți, 2 milioane au fost doar salariile! Restul de ~700.000 lei s-au dus cine știe pe ce – oricum, activitate științifică aproape zero (raportat tot de Curtea de Conturi: fără expoziții, fără simpozioane notabile, fără publicații de impact). Pur și simplu, o instituție-umbră, care plătește niște oameni să poarte titlul de cercetător al Levantului, într-o țară care se confruntă cu probleme reale și imediate mult mai grave. Până și istorici respectați de la Academia Română au spus clar că înființarea Institutului Levantului nu este oportună, că nu avem specialiști și resurse pentru așa ceva și că dublează inutil cercetări făcute (dacă e cazul) de institute universitare sau de Academia Română. Cu toate acestea, din orgoliu și aranjamente politice, institutul dăinuie.

Este de la sine înțeles că Institutul Levantului trebuie desființat imediat. Dacă până și liderii coaliției de guvernare au ajuns să-l includă pe lista scurtă a tăierilor (în negocierile din iunie 2025 s-a menționat explicit ca măsură: “desființarea Institutului Levantului”), e clar că nu mai există niciun dubiu asupra inutilității sale. Ar fi o economie de câteva milioane bune pe an și, cel mai important, un semnal că privilegiile foștilor demnitari nu mai sunt tabu. Emil Constantinescu, la peste 80 de ani, poate continua să scrie cărți sau să țină conferințe sub egida unei fundații private, dacă dorește să studieze Levantul – nu e nevoie ca statul român să-i finanțeze un institut întreg pentru asta.

Alături de Institutul Levantului, un alt dinozaur al trecutului ce trebuie pus la pământ este Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD). Acesta a fost creat în 2004 sub oblăduirea lui Ion Iliescu (imediat după încheierea mandatului său de președinte), chipurile pentru a studia și documenta Revoluția din ’89. În realitate, IRRD a funcționat ca feuda personală a lui Iliescu și a apropiaților săi, un instrument prin care aceștia să controleze narațiunea despre Revoluție și, de fapt, să se mențină pe statul de plată public. Timp de ani buni, IRRD a tocat bani publici (prin finanțare de la bugetul Senatului) organizând simpozioane omagiale, publicând reviste obscure și editând lucrări al căror mesaj era adesea acela de a-l prezenta pe Iliescu într-o lumină favorabilă și de a justifica acțiunile FSN din 1989-1990. Practic, o instituție de propagandă personală, deghizată în institut de cercetare istorică. Șefia institutului a fost deținută de figuri controversate precum fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu (implicat el însuși în evenimentele sângeroase de după Revoluție) – deci vă dați seama „imparțialitatea” cercetărilor.

În ultimii ani, IRRD a intrat și el în vizorul societății civile și al politicienilor reformiști. Președintele Iohannis a încercat în 2020 desființarea IRRD prin ordonanță de urgență, dar Curtea Constituțională a blocat demersul (pe motiv că Parlamentul trebuie să decidă, fiind institut înființat prin lege). Apoi Parlamentul însuși a votat în 2021 desființarea institutului. Cu toate acestea, procesul fie a stagnat, fie a fost contestat pe procedură, astfel încât iată, în 2025 IRRD încă există formal – dovadă că partidele încă negociază includerea lui pe lista tăierilor. E absurd să mai lungim gluma: Institutul Revoluției trebuie desființat imediat și fără echivoc. Nu doar că economisim fonduri (bugetul IRRD era de ordinul a 2-3 milioane lei anual, bani irosiți pe autopromovare iliesciană), dar și reparăm o nedreptate morală. Statul român nu trebuie să finanțeze propria mistificare a istoriei. Cercetarea revoluției o pot face istorici independenți, institute academice (precum Institutul de Istorie Recentă, care există deja) sau chiar Consiliul care investighează crimele comunismului (IICCMER, alt institut care a avut cândva probleme dar măcar are un obiectiv legitim). IRRD era doar un instrument de rescris istoria de către învingători. Locul lui e la coșul de gunoi al istoriei, nu la bugetul de stat.

Și nu în ultimul rând, menționăm Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO) – o entitate aproape necunoscută publicului larg, dar care de peste 30 de ani figurează în subordinea Parlamentului și consumă resurse. IRDO a fost înființat în 1991, chipurile pentru a realiza studii, informări și formare în domeniul drepturilor omului. În realitate, de-a lungul timpului IRDO nu a făcut nimic notabil: nici rapoarte incomode despre situația drepturilor omului (acestea le fac ONG-urile și Avocatul Poporului, nu IRDO), nici vreo campanie majoră, nimic. Pagina sa de internet era demodată și rar actualizată, semn al unei activități minime. În schimb, conducerea IRDO a fost mereu asigurată de oameni agreați politic, foști parlamentari de exemplu, care s-au bucurat de salarii mari și de vizibilitate zero. Cu alte cuvinte, un sinecura veritabilă, protejată de titulatura nobilă de “drepturile omului” – cine să aibă curaj să taie fondurile pentru drepturile omului, nu? Ei bine, s-a ajuns la concluzia, corectă de altfel, că IRDO este nerelevant și duplicitar (din moment ce deja avem instituții responsabile: Avocatul Poporului, Consiliul anti-discriminare, plus angajamente internaționale). Așa că și Institutul pentru Drepturile Omului figurează explicit pe lista instituțiilor propuse spre desființare în planul de austeritate. Și pe bună dreptate. Odată închis IRDO, nimeni nu îi va simți lipsa; în schimb, bugetul Parlamentului va fi scutit de finanțarea salariilor conducerii și personalului de acolo, plus cheltuielile aferente. Drepturile omului vor fi cu nimic mai puțin apărate – se ocupă alte organisme cu adevărat active.

Enumerarea de mai sus nu e exhaustivă, dar evidențiază un fenomen general: proliferarea de institute și academii finanțate public, care nu produc valoare, ci doar stoarce bani pentru satisfacerea orgoliilor și intereselor materiale ale unor grupuri restrânse. În timp ce cercetarea adevărată e subfinanțată și cercetătorii tineri pleacă din țară din lipsă de oportunități, România irosește milioane pe pseudo-cercetare condusă de “eterni privilegiați”. Tăierea acestor instituții este imperativă. Banii economisiți pot fi redirecționați către granturi competitive prin UEFISCDI, de exemplu, unde oamenii chiar obțin rezultate pe bază de proiect. Sau, pur și simplu, pot reduce deficitul, ceea ce la scară macro e iarăși esențial. Important este principiul: finanțarea publică trebuie să urmeze interesul public, nu interese personale sau de grup. Or, în cazul academiilor și institutelor fantomă, interesul public nu există.

Mecanisme de sinecuri și salarizare opulentă în instituțiile parazitare

Analizând toate categoriile de instituții de mai sus – autorități de reglementare, agenții guvernamentale, institute și academii – se conturează clar câteva mecanisme comune prin care acestea reușesc să prospere pe bani publici, ferite de reforme. E util să le radiografiem, pentru a înțelege cum funcționează „ecologia” sinecurilor de stat și de ce e atât de greu uneori să fie extirpate.

În primul rând, aproape toate aceste entități beneficiază de cadre legislative speciale sau de portițe care le permit să plătească salarii mult peste grila unică a bugetarilor. De exemplu, ASF, ANRE, ANCOM sunt expres excluse de la Legea salarizării unitare – având dreptul să își stabilească propriile sisteme de salarizare (pe motivul finanțării din surse proprii). Așa s-au putut acorda la aceste autorități salarii de mii de euro lunar, sporuri de 50%, 100% sau chiar mai mult, prime multiple etc., în timp ce un funcționar obișnuit din minister abia dacă vede câteva mii de lei pe lună. La institutele și academiile „fantomă”, situația e similară: prin legile lor de organizare, li s-a permis fie să aibă indemnizații viagere pentru membri (cazul academiilor) indexate periodic ca și cum ar fi salarii de demnitari, fie să se încadreze în grile înalte (cazul Institutului Levantului, adus în grila Administrației Prezidențiale, una dintre cele mai mari grile din sistem). Aceste artificii legislative transformă respectivele instituții în raiuri financiare pentru cei din interior. Au fost cazuri unde s-au descoperit inclusiv cumul de venituri: de pildă, membri ai unor consilii de administrație la autorități sau agenții care primeau indemnizație lunară substanțială pe lângă salariul de bază, doar pentru a se prezenta la câteva ședințe. Sau angajați care, profitând de autonomia instituției, și-au acordat sporuri de doctorat, de confidențialitate, de antenă etc. până la limita caricaturalului – toți știm celebrul “spor de praf” sau “spor de ecran” invocat uneori. În multe agenții, aceste sporuri sunt regula. Complexul sporurilor și primelor face ca venitul lunar real al unui salariat de acolo să fie adesea cu 30-40% mai mare decât salariul de bază. Iar cum salariul de bază deja a fost pus generos, rezultă acele sume astronomice despre care am vorbit.

În al doilea rând, lipsa de transparență și controlul formal din partea statului permit acestor instituții să scape de evaluări serioase. Multe agenții și autorități își adoptă planuri de buget în ședințe închise sau nu publică detalii, astfel că e nevoie de interpelări parlamentare sau investigații de presă pentru a afla cum stau lucrurile. De exemplu, ca să aflăm că ANCOM alocă 800.000 lei pentru protocol, a trebuit un document intern. Sau pentru a vedea salariile adevărate din ASF, a fost nevoie de o cerere bazată pe legea informațiilor publice. În mod deliberat, aceste instituții își ascund cifrele cheie, mizând pe caracterul tehnic sau obscur al activității lor, știind că publicul nu le urmărește ca pe un minister clasic. Mai mult, raportările lor către Parlament sau Guvern sunt de multe ori pur formale. Parlamentul numește conduceri la ASF, ANRE, Consiliul Concurenței etc., dar apoi nu îi monitorizează serios. Sesiunile de raport anual devin niște parade ale ipocriziei, în care șefii agențiilor laudă ce grozavi sunt, iar parlamentarii – mulți dintre ei complici la joc – îi scutesc de întrebări incomode. Astfel se perpetuează statu-quo-ul. Impunerea unui control real (spre exemplu, condiționarea bugetelor de atingerea unor indicatori de performanță, audite externe periodice, evaluări independente ale activității) ar destabiliza această comoditate, motiv pentru care actualii beneficiari se opun tacit oricărei schimbări.

În al treilea rând, aceste structuri au devenit parte integrantă a sistemului de putere politică. Posturile din agenții și autorități fac obiectul algoritmului politic: când se formează coaliții, funcțiile de președinte, vicepreședinte, membri de consilii la ASF, ANRE, ANCOM, Consiliul Concurenței, ONJN, etc. se negociază intens, la pachet cu ministerele. De ce? Pentru că valoarea lor e enormă – nu neapărat ca influență (deși și aia contează), ci ca răsplată financiară și sursă de finanțare pentru clientelă. Un partid care intră la guvernare vrea “felia” lui de agenții: să-și pună oamenii acolo, care oameni apoi vor angaja la rândul lor alți apropiați. Acesta e mecanismul sinecurii: îți recompensezi fidelii punându-i pe un post bine plătit unde nu te deranjează nimeni. Ei, în schimb, devin datori partidului și, eventual, cotizează în campanii (din salariile grase primite). Și uite așa plătim cu toții indirect finanțarea rețelelor de partid. Astfel de practici există și-n alte țări, dar gradul de încărcare politică a agențiilor din România a devenit sufocant. De pildă, se știe că la ASF consiliul e compus din membri propuși de fiecare partid major – practic o înțelegere transpartinică să se servească reciproc. De aceea, de atâția ani nu s-au luat măsuri radicale: pentru că toți fură căciula tuturor. Nimeni nu vrea să taie agenția X fiindcă și oamenii lui sunt acolo. Dar iată că în 2025, cu cuțitul la os bugetar, chiar și aceste partide se văd nevoite să ia în calcul măsuri pe care altfel le-ar fi evitat. Este momentul, așadar, să întrerupem acest cerc vicios al sinecurilor – altfel, ne va înghiți finanțele publice.

În al patrulea rând, trebuie menționate și privilegiile post-angajare: multe personaje care lucrează în agenții și autorități beneficiază ulterior de pensii speciale sau de scheme de pensionare avantajoase. De exemplu, personalul din autoritățile de reglementare poate fi asimilat ca rang cu demnitarii sau parlamentarii, ceea ce, în unele interpretări legislative, i-ar putea califica pentru pensii speciale (deși acest subiect e în continuă modificare legislativă, intenția actuală fiind eliminarea acestor pensii; vom vedea). Oricum, garanția unei bătrâneți liniștite pe banii statului este un magnet. Și astfel, aceste instituții devin atractive și pentru persoane care altfel ar sta în privat – nu neapărat incompetentii, ci și unii competenți dar atrași de beneficii. În final, însă, tot nepotismul decide cine prinde loc. Rezultatul: statul se trezește și cu obligații pe termen lung – pensii mari de plătit – față de oameni care oricum deja încasaseră mult ca angajați.

Un alt mecanism: multe agenții și institute și-au creat de-a lungul timpului fundații sau asociații paravan ori au derulat proiecte dubioase, prin care fondurile publice au fost direcționate către firme sau ONG-uri de casă. Spre exemplu, unele institute de cercetare fantomă obțin granturi doar ca să le subcontracteze către propriile cunoștințe, fără output real. Sau academii care cheltuie bani pe “colocvii” organizate la hoteluri scumpe, asigurând onorarii de conferențiari pentru prieteni. E un mic ecosistem parazit în jurul fiecărei asemenea entități. Când o desființezi, tai și fluxul acestor contracte bănoase. De aceea se împotrivesc cei vizați. Însă este imperativ ca în 2025 statul să pună piciorul în prag și să spună: “Stop. Nu mai finanțăm această rețea de interese.”

Nu în ultimul rând, trebuie evidențiată discrepanța morală și socială pe care o creează existența acestor instituții. În timp ce medici, profesori, polițiști – categorii esențiale – se zbat pentru salarii decente și condiții mai bune, un consilier la ANCOM sau un șef la ASF încasează într-o lună cât alții în doi-trei ani. În timp ce cetățeanul de rând e lovit de inflație și i se spune să strângă cureaua, sute de indivizi din aceste agenții nu simt absolut deloc criza, protejați în bula lor plătită regește. Acest lucru erodează contractul social. Creează frustrare și neîncredere în stat. Oamenii se întreabă pe bună dreptate: “De ce să plătim taxe, dacă ele se duc pe asemenea absurdități? De ce unii sunt de neatins cu super-salarii, iar nouă ni se taie și sporul de 100 de lei?” Dacă guvernanții nu elimină aceste inechități flagrante, riscă o reacție virulentă din partea societății – de la proteste, până la respingerea oricăror măsuri de austeritate.

Așadar, tăierea sinecurilor nu e doar o chestiune contabilă, ci și una de justiție socială. Mecanismele de salarizare opulentă și privilegii în aceste instituții trebuie dezamorsate imediat: tăieri de posturi, plafonarea salariilor rămase, eliminarea sporurilor nejustificate, încetarea cumului de indemnizații etc. Este parte integrantă a efortului de redresare bugetară, dar și a reconcilierii statului cu cetățenii săi. Un stat perceput ca „gras la vârf și slab la bază” își pierde legitimitatea. Nu e nimic mai corrosiv decât imaginea unor funcționari publici de lux care se lăfăie în timp ce restul populației suferă măsuri de austeritate.

Tăierea fără milă a acestor instituții – testul decisiv al voinței politice

Deficitul bugetar al României a ajuns la un nivel critic, iar 2025 este anul în care nu mai putem amâna deciziile dure. Desființarea imediată a instituțiilor și agențiilor publice inutile, parazitare sau redundante se conturează nu doar ca o opțiune, ci ca o obligație față de stabilitatea economică a țării. Analiza de mai sus a scos la iveală nume concrete și cifre alarmante: autorități de reglementare transformate în bastioane ale privilegiilor, agenții naționale create artificial pentru a spori clientela de partid, institute și academii ce toacă milioane pe an degeaba. Toate acestea nu mai pot fi tolerate.

Desigur, rezistența sistemului la aceste schimbări va fi acerbă. Cei vizați – armata de profitori ai acestor sinecuri – vor încerca să-și salveze feuda: se vor plânge de “independența” autorităților, de “nevoia de cercetare”, de cine știe ce argumente emoționale (precum că fără un institut al Levantului se prăbușește cultura română – fals!). Vor fi presiuni, lobby, negocieri la sânge în culise. Însă testul unei guvernări responsabile este tocmai capacitatea de a trece peste aceste presiuni și de a lua decizia corectă, oricât de nepopulară în cercurile de privilegiați ar fi ea. Un guvern care nu are curajul să taie “în carne vie” acolo unde sunt evidente hemoragii de bani publici nu merită să conducă într-o perioadă de criză.

Trebuie spus clar: niciun cetățean onest al României nu va avea de suferit de pe urma desființării acestor structuri. Dimpotrivă, cetățeanul va fi beneficiar indirect: ori prin ușurarea poverii bugetare (ceea ce poate însemna mai puține taxe suplimentare sau împrumuturi mai mici deci inflație mai mică), ori prin realocarea fondurilor către zone unde chiar pot îmbunătăți viața oamenilor (educație, sănătate, infrastructură). În plus, eliminarea sinecurilor va da un semnal moral pozitiv: că se termină cu “statul la stat” și cu casta privilegiaților. Că intrăm într-o normalitate în care banul public e tratat cu respect. Asta ar putea avea efecte benefice și asupra aparatului de stat rămas – stimulând poate performanța reală, nu concursul de pile.

Sigur, desființarea instituțiilor trebuie făcută legal, organizat. Nu e de ajuns să dai o Ordonanță sau o lege de desființare – trebuie gândit și unde se duc atribuțiile utile (dacă există). Dar exemplul unor țări mai austere arată că se poate. Se pot comasa entități astfel încât una mai mare să preia funcțiile a două-trei mai mici, cu personal redus. Se pot transfera competențe înapoi la ministere (care oricum s-au umflat cu secretari de stat și directori fără număr – deci de muncă au nevoie!). Iar acolo unde nu e nimic de preluat (cazul academiilor fantomă sau institutelor de paradă), se pot lichida pur și simplu. Să nu ne speriem de cuvinte: da, lichidare – adică încetarea contractelor personalului (cu respectarea drepturilor legale de preaviz), inventarierea patrimoniului și fie trecerea lui la alte instituții, fie valorificarea lui. Este perfect realizabil administrativ; ce lipsea până acum era voința politică.

Voința politică pare că începe să apară, forțată de împrejurări. E un lucru bun. Dar cetățenii trebuie să rămână vigilenți și să ceară până la capăt aceste reforme. Să nu acceptăm jumătăți de măsură – de exemplu, simple reduceri de buget la agenții (care le-ar lăsa totuși în viață să se refacă mai târziu). Nu, problema unor asemenea instituții este structurală, nu doar de buget. Ele trebuie închise total, pentru a nu continua să reapară ca hidra cu alte capete. Dacă la ANRE sau ASF schimbăm doar conducerea sau tăiem 10% din salarii, nu am rezolvat mare lucru – “cultura” organizațională va rămâne, și în câțiva ani vor fi înapoi la vechile năravuri. În schimb, dacă dizolvăm instituția și refacem de la zero un organ de reglementare cu personal selectat pe sprânceană și salarizare moderată, putem spera la o schimbare reală. La fel, dacă tăiem ARICE, poate data viitoare când cineva vine cu ideea să creeze o agenție similară se va gândi de două ori, știind soarta precedentei. Este vorba de a rupe un cerc: cercul obezității administrative.

În perioada 2024–2025, România se află așadar în fața unui moment al adevărului. Se vorbește de mult despre “reforma statului”, despre “tăierea risipei”, dar de fiecare dată interesele de grup au blocat acțiunea. Acum, constrângerile financiare ne forțează mâna – ceea ce poate fi șansa de a face finalmente ceea ce trebuia făcut de mult. Instituțiile identificate ca parazite trebuie tăiate fără milă, rapid, și ireversibil. Aceasta va demonstra că statul își asumă întâi propriile sacrificii, nu aruncă mereu povara pe cetățeni. Abia după ce vom elimina aceste “tumori” bugetare, vom putea discuta, cu credibilitate, și despre alte măsuri de echilibrare (precum creșteri de taxe sau reduceri temporare de beneficii sociale, dacă vor mai fi necesare). Dar întâi să curățăm „gunoiul” din propria ogradă guvernamentală.

Imaginea de final pe care trebuie să o avem în minte este aceasta: un buget național ca o corabie care ia apă. Nu poți cere echipajului să scoată apa la infinit cu găleata (austeritate pentru cetățeni) dacă nu astupi găurile din carenă. Or, găurile în cazul nostru sunt exact aceste instituții scurse de bani. Să le astupăm – adică să le desființăm – și corabia va mai putea pluti. Dacă nu, oricât am chinui echipajul, tot ne vom scufunda în datorii. A venit timpul să punem interesul public deasupra intereselor de grup și să facem curățenie generală în aparatul de stat. România nu-și mai permite să hrănească structuri parazitare – cu atât mai puțin acum, sub spectrul unei crize bugetare majore.

Tăierea acestor instituții este dură, dar absolut necesară.

Doar prin astfel de măsuri radicale vom putea spera la un stat mai suplu, mai eficient și la recâștigarea încrederii publice. Fiecare zi în care amânăm decizia costă bani și erodează justiția socială. Cu cât mai repede ne debarasăm de aceste poveri inutile, cu atât mai repede vom putea reconstrui sănătos acolo unde este nevoie. Fără milă, fără excepții și fără privit înapoi – aceasta trebuie să fie abordarea față de instituțiile identificate ca inutile. Iar ziua de 12 iunie 2025 ar trebui să marcheze începutul sfârșitului pentru ele, dacă vrem ca viitorul să nu ne prindă din nou într-o fundătură bugetară.

Desființarea urgentă a agențiilor și instituțiilor publice parazite…

… nu este doar o măsură de austeritate contabilă, ci un act de însănătoșire a statului român. Este demonstrația că am înțeles lecția risipelor trecute și că suntem dispuși să ne corectăm cursul. „Tăiatul în carne vie” e dureros, dar uneori singurul mod de a salva organismul. Iar statul român, slăbit de hemoragia acestor structuri parazitare, are nevoie acum exact de acest tratament radical pentru a supraviețui și a reveni pe drumul corect. Nu există altă cale – ori tăiem rapid aceste cheltuieli nenecesare, ori vom ajunge să tăiem în curând de la lucruri cu adevărat importante. Iar a doua variantă ar fi dezastruoasă. Să alegem înțelept, deci, și să arătăm că se poate: un stat mai suplu, mai curat, mai orientat spre cetățean și interesul general. Totul începe cu curajul de a spune “Ajunge!” în fața sinecurilor și redundanțelor pe bani publici. Iar acel moment este acum.