Cine achită nota de plată a crizei politice românești: durează prea mult și… aparatul taxează!

Suntem în 16 iunie 2025. De săptămâni întregi, România asistă la o tărăgănare politică atât de ridicolă, încât dacă n-ar afecta viața a milioane de oameni, ar putea concura cu succes la secțiunea comedie absurdă a oricărui festival de teatru.

Negocierile pentru formarea unui guvern – căci de-aici vine tot teatrul – au devenit un ritual steril, autist față de realitate, într-o țară care se scufundă în datorii, polarizare socială și neîncredere. Căutăm o formulă de guvernare precum căutăm cheia într-o baltă tulbure: bâjbâim, ne învârtim, promitem, retragem, recitim Constituția, apoi o ignorăm.

Hai să pornim de la cifre:

Iată o radiografie actualizată, la zi – 16 iunie 2025 – a economiei românești, cu date macro financiare relevante și interpretări jurnalistice pentru contextul crizei politice:

1. Creșterea economică (GDP)

• 2024: 2,2 % (estimare oficială UE)
• 2025: între 1,5 % (OCDE) și 1,6 % (IMF)
• Infuzia macroeconomică: creșterea este modestă, insuficientă pentru compensarea dezechilibrelor majore. Un model „de supraviețuire”, nu de dezvoltare.

2. Inflația

• 2024: 5,8 % medie HICP
• Mai 2025: aproximativ 5,5 % – cea mai ridicată din UE
• Prognoză 2025: între 4,6 % (IMF) și 5 % (UE)
• Implicație: Prețurile continuă să ardă buzunarele românilor, iar dobânzile rămân amenințătoare.

3. Șomajul

• Martie–aprilie 2025: între 5,7 % și 6,0 % (Eurostat / TradingEconomics)
• OECD indică un nivel de 4,9 % în aprilie, dar pare ceva optimist
• Interpretare: Haosul politic și economic subminează încrederea în piața muncii. Rata reală este probabil undeva între 5,5 % și 6 %, cu o sărăcie persistentă.

4. Deficitul bugetar

• 2024: record de 9,3 % din PIB (cel mai mare din UE)
• 2025: țintează între 7 % – 8,6 %, realitatea spunând însă că va rămâne la 8,4 – 8,6 % conform Comisiei Europene și analiștilor
• Context: Președintele Dan a propus oficial 7,5 %, dar majoritatea experților nu văd posibilă reducerea la acel nivel fără tăieri dureroase sau taxe noi.

5. Datoria publică

• 2023 – 2024: a urcat de la ~48 % din PIB (2023) la peste 54 % în noiembrie 2024
• 2026: estimată la ~63 %, dacă deficitul nu se reduce substanțial
• Concluzie: Datoria explodează, iar interesul de serviciu agravează presiunea asupra bugetului.

6. Contul curent și cursul valutar

• Deficit cont curent: între 7 – 8 % din PIB (2025–2026)
• Rezerve valutare: au scăzut cu ~€6,75 mld în mai, în urma exodului de capital
• Leul: s-a depreciat, iar instabilitatea fiscală și politică țin cursul în tensiune.

7. Dobânzi și politicile BNR

• Rata de bază: ~6,50 % (una dintre cele mai înalte din UE)
• Context: Creșterea salariilor și pensiilor fără reforme fiscale a alimentat inflația și a limitat bnr-ul să reducă dobânzi.

8. Șomajul tinerilor & salariul minim

• Șomaj tineri (15–24 ani): ~11 – 12 % (OECD + Eurostat)
• Salariu minim brut 2025: 4.050 RON (~€814 / net ~2.574 RON)

9. PIB pe cap de locuitor

• 2025 (est.): ~21.570 USD nominal, ~49.940 USD PPP
• Clasare: pe locul 54 nominal și 44 PPP în lume. O performanță modestă, dar încă departe de media UE.

Sinteză & Implicații

Lipsa de responsabilitate politică

În loc de viziune pe termen lung, asistăm la un carusel absurd al politicienilor care se rotesc la putere ca într-un joc de-a alba-neagra. Astăzi se înjură de mama focului la televizor, mâine își împart ministerele la negocieri într-o cabană de lux. Partidele mimează conflicte ideologice în public, doar ca să se pupe pe obraji în privat când vine vorba de împărțirea ciolanului.

Lucrurile cu care ne-am obișnuit, deja…

Nimeni nu-și asumă nimic – dacă economia dă rateuri sau reformele eșuează, e mereu vina „grelei moșteniri” sau a partenerului de coaliție. Avem guverne schimbate mai des decât anotimpurile și zero responsabilitate pentru dezastrul produs. Fiecare dă vina pe altul, iar la final nimeni nu răspunde.

Între timp, șefii de partide își văd de combinații și negocieri obscure, fără să clipească la gândul că joaca lor de-a guvernarea are consecințe reale pentru milioane de oameni.

Politicienii noștri sunt aceiași – rotirea cadrelor politice nu aduce nicio schimbare, doar recuzita și sloganurile diferă puțin.

Rotativa guvernamentală: teorie elegantă, execuție penibilă

Conceptul de „rotativă guvernamentală” n-a fost inventat de România, dar e aplicat cu o jenă și o lipsă de seriozitate tipic mioritică. În teorie, e un mecanism de compromis: partidele care nu se suportă prea mult, dar vor să guverneze împreună, semnează un acord prin care își alternează conducerea guvernului.

De exemplu, o coaliție începe cu un premier de la PNL, iar după doi ani, funcția de prim-ministru revine unui reprezentant de la PSD, UDMR sau chiar USR, dacă se schimbă configurația parlamentară.

În practică, în România, acest mecanism s-a transformat într-o bombă cu ceas. Nimeni nu mai știe dacă rotativa e o strategie sau o scuză. Partidele își trag reciproc scaunul de sub fund, sub pretextul că „acum e rândul nostru” și „așa am semnat”. Dar nimeni nu mai recunoaște ce s-a semnat, fiecare își amintește altceva, iar documentele sunt citite selectiv, ca profețiile lui Nostradamus.

În 2023, când s-a încercat prima oară această formulă cu adevărat în România, s-a văzut cât de repede poate deraia: a urmat o perioadă de instabilitate politică mascată sub pretexte de „continuitate democratică”. Azi, în 2025, rețeta s-a reîncălzit, dar ingredientele sunt stricate: nu mai există încredere între partide, iar fiecare rotire de premieri pare o manevră de forțare a anticipatelor sau de sabotaj din interior.

Mai grav, în loc să negocieze un acord real pentru guvernare – un program comun, niște principii – partidele discută aproape exclusiv cine NU prinde startul la guvernare. Fiindcă momentul reclamă reformă și măsuri dure. Nici cu rezecția aparatului bugetar supradimensionat nu e bine, nici cu taxe și impozite noi. Ce urmează după aceea rămâne neclar.

Liniile roșii – principiile devin instrumente de șantaj

Negocierile actuale abundă în „linii roșii”. Fiecare partid vine cu propria agendă politică, de multe ori incompatibilă cu a celorlalți, dar nimeni nu are curajul să spună direct: „nu avem ce căuta împreună”. În schimb, se încropește un dialog artificial, în care toți se prefac că sunt dispuși la compromis, dar de fapt țin cu dinții de pozițiile proprii.

PNL vrea scăderea taxării muncii, reducerea contribuțiilor sociale și încurajarea investițiilor private. Refuză categoric orice mărire de impozite și visează la o guvernare orientată către piață, cu accent pe reforme digitale, debirocratizare și parteneriate public-private.

PSD, în schimb, vine cu o viziune opusă: cere măriri de pensii și salarii bugetare, susține taxarea progresivă și vrea plafonarea prețurilor la alimente și utilități. Mai mult, impune o linie roșie clară împotriva oricărei reforme liberale în domeniul muncii sau administrației.

UDMR își joacă rolul de arbitru și cere garanții pentru investiții masive în infrastructura Transilvaniei, protecția minorităților și păstrarea Secretariatului General al Guvernului în zona lor de influență. Totodată, nu acceptă tăieri în educație sau descentralizare reală fără un pact pe autonomie culturală.

USR vine cu o agendă anticorupție, vrea desființarea pensiilor speciale, digitalizarea totală a aparatului bugetar și depolitizarea instituțiilor-cheie. Refuză alianțe cu PSD, dar negociază uneori tăcut cu PNL. Linia roșie a USR e clară: nu guvernează cu cei care au susținut pensii speciale, amnistii fiscale sau control politic asupra justiției.

AUR, din opoziție, urlă că toate partidele sunt „aceeași mizerie”, dar ar accepta guvernarea dacă i s-ar cere, cu condiția să se renunțe la PNRR, să se reia contractele directe cu Rusia și China, și să se facă un audit total al instituțiilor „infestate de globalism”. Linia roșie a AUR e Occidentul, în esență.

Războiul politic ne ucide, încet, cu cinism

În acest context, „liniile roșii” nu sunt bariere morale, ci arme de negociere. Se folosesc pentru a justifica refuzuri, șantaje sau amânări. Nu există niciun interes autentic de a le depăși pentru binele comun. Sunt pur și simplu jaloane într-o cursă de sprint electoral între niște partide care se comportă de parcă țara e o masă de poker.

În loc să avem un guvern de criză, de salvare națională, cu miniștri competenți, agreați pe criterii tehnice și învestiți cu încredere largă, ne învârtim între mofturi, ranchiune și calcule de partid. O țară întreagă e ținută pe loc pentru că „nu e momentul politic”, „nu ne-am înțeles pe fiscalitate” sau „nu putem merge cu PSD-ul”.

Dar dacă nici acum, în pragul unui faliment funcțional, nu se poate construi o formulă de guvernare în interesul public, atunci când?

România are nevoie de un acord național, nu de o împărțire cu cronometru a funcțiilor. Rotativa, în sine, nu e o idee greșită – dar fără o bază solidă, devine o roată a norocului care se învârte bezmetic, cu oameni ușor de amețit în cabinetele puterii și un popor care se uită năuc la ea, tot mai obosit de promisiuni care se anulează reciproc.

Cine achită nota de plată a crizei politice românești

Cineva tot trebuie să plătească consumația după petrecerea continuă de pe scena politică. În România, nota de plată a crizei politice o achită, în mod inevitabil, cetățeanul de rând. În timp ce politicienii se distrează în jocuri de putere și alianțe absurde, omul obișnuit se trezește dimineața cu prețuri mai mari, servicii publice mai slabe și un gust amar. Haosul politic nu vine gratis – vine cu dobândă, iar scadența e mereu amânată în contul publicului.

Impactul asupra cetățeanului de rând

Inflație galopantă, facturi umflate și salarii rămase în urmă – acesta e meniul zilnic oferit cetățeanului de către criza politică. Orice instabilitate la vârf se traduce imediat în deprecierea monedei naționale și creșterea prețurilor la raft. Între timp, administrația publică e blocată de incompetență și lupte interne. Dosarele stau prăfuite pe birouri, investițiile locale sunt puse pe hold, iar cetățeanul aleargă de la un ghișeu la altul pentru același act banal.

Despre reforme structurale în educație sau sănătate nici nu poate fi vorba – cum să faci reformă când fiecare ministru abia încălzește scaunul câteva luni? Școlile și spitalele rămân cu acoperișuri care cad și toalete în curte, dar avem în schimb promisiuni sforăitoare și panglici tăiate la trei proiecte începute și neterminate. (În loc de pâine și circ, am rămas doar cu circul – pâinea e tot mai scumpă.)

Mediul de afaceri

Dacă cetățeanul suferă, mediul de afaceri nu o duce nici el mai bine sub tirania imprevizibilului politic. Orice antreprenor sau investitor străin în România învață rapid lecția: planurile pe termen lung sunt un sport extrem. Guvernele aruncă taxe noi peste noapte, își schimbă filosofia economică de la un trimestru la altul și emit ordonanțe de urgență de parcă ar fi bilete la loterie. Azi promit stabilitate fiscală, mâine introduc o „taxă surpriză” ca să acopere gaura din buget.

Cine își permite pleacă în țări mai previzibile. Cine rămâne… stă cu frica-n sân că următoarea lovitură fiscală îi va închide afacerea. Investitorii serioși se uită de pe margine – de ce ar băga cineva bani într-o economie unde regulile jocului se schimbă după toanele unei clase politice haotice? Impredictibilitatea și haosul legislativ sunt noua normalitate, iar nota de plată o plătim cu toții prin mai puține joburi și salarii mai mici.

Populismul și cultivarea ignoranței

În loc să educe publicul și să propună soluții reale, politicienii noștri preferă calea populismului ieftin. Se aruncă în brațele votului emoțional cu promisiuni fanteziste și teme false: de vină pentru toate sunt „străinii”, „Soros”, „Bruxelles-ul” sau oricine altcineva decât ei înșiși. Orice criză e o scuză perfectă pentru un festival de demagogie.

Între timp, educația civică a populației e lăsată de izbeliște – ba chiar se încurajează tacit ignoranța, căci un electorat needucat e mai ușor de manipulat. Votul a devenit o loterie a emoțiilor de moment. Se votează în funcție de frici, de ura față de „ceilalți” sau pentru o pungă de făină primită în prag de alegeri.

Iar alternativele reale lipsesc cu desăvârșire: partidele noi fie sunt înghițite de sistem și devin copia palidă a celor vechi, fie eșuează lamentabil. Așa că electoratul se învârte în același cerc vicios, alegând răul mai mic sau pe cel care strigă mai tare, sperând zadarnic la o schimbare.

Presa și opinia publică

Teoretic, presa ar trebui să fie câinele de pază al democrației, dar în practica mioritică adesea e mai mult mâța blândă care toarce în poala patronului politic. O parte din mass-media toarnă gaz pe foc, amplificând haosul politic pentru audiență sau la comanda vreunui mogul partinic.

Talk-show-urile devin ringuri de box pentru marionetele partidelor, unde zgomotul ține loc de informație. În loc să sancționeze derapajele și să explice pe înțelesul tuturor consecințele deciziilor politice, multe televiziuni și ziare preferă scandalul, circoteca și teoriile conspirației livrate în prime-time.

Desigur, există și jurnaliști onești care încearcă să mai tempereze dezastrul, dar vocile lor se pierd adesea în vacarm. Iar opinia publică? Suprasaturată de atâta circ, o parte a populației ajunge fie să înghită orice narațiune toxică servită pe ecran, fie să se retragă în scârbă din viața civică, resemnată că „toți sunt la fel” și că oricum nimic nu se schimbă.

Cine beneficiază

Dacă tot e haos, trebuie să existe și niște câștigători, nu? Ei bine, da – în primul rând, elitele politice care au declanșat criza și care știu să cadă mereu în picioare.

Indiferent cine e la putere azi sau mâine, grupul celor „aleși” are grijă să-și conserve privilegiile: salarii speciale, pensii speciale, imunități și acces la resursele statului.

Clientela de partid e și ea fericită – cumetria politică asigură contracte cu statul, funcții călduțe prin agenții și sinecuri fără număr. Birocrații veșnic angajați în posturi-cheie, acei dinozauri administrativi intangibili, zâmbesc satisfăcuți. Nicio reformă nu vine să le tulbure liniștea și nimeni nu îndrăznește să-i clatine din fotoliile lor capitonate.

În timp ce nouă ni se cere să strângem cureaua, „băieții deștepți” din umbra puterii își văd nestingheriți de afaceri. În fond, de ce ar vrea să rezolve criza când exact criza îi îmbogățește?

Consecințele pe termen nedefinit

Cea mai amară ironie este că nota de plată a crizei politice nu se oprește mâine sau poimâine – consecințele se întind pe ani și decenii. Decredibilizarea statului atinge cote alarmante. Instituțiile publice au ajuns bătaia de joc a cetățenilor. Mulți nu mai au încredere nici să treacă strada pe culoarea verde a semaforului dacă pe stâlp scrie „Proiect European”.

Emigrarea continuă în ritm accelerat, mai ales printre tinerii care își iau diplomele și pleacă unde văd cu ochii, scârbiți de nepotismul și stagnarea de acasă. Până și cei rămași aici par tot mai blazați și apatici: participarea la vot scade, inițiativa civică moare încet, iar cinismul înflorește.

Un stat capturat de interese meschine și o societate care nu mai crede în el – aceasta este moștenirea pe termen lung a crizelor politice neîntrerupte. Iar la final, când tragem linie, cine a plătit și va continua să plătească nota?

Fraierii.

Noi toți, cetățenii obișnuiți, prin șanse ratate, bani risipiți și ani din viață irosiți așteptând o schimbare care nu mai vine.