Nemuncitorii nației: unde-i găsim, cine i-a creat, cât vor mai supraviețui

Există în România o clasă aparte. Nu e menționată în Constituție, nu are sindicate, dar beneficiază de toate avantajele unei elite bine conservate. Sunt numiți cu ironie (dar și cu disperare) „nemuncitorii nației”. Sunt acolo, vizibili, dar imposibil de atins. Nu produc, nu eficientizează, nu inovează, nu contribuie. În schimb, încasează, ocupă spațiu, consumă resurse și, mai ales, blochează orice tentativă de progres real.

Cine sunt nemuncitorii?

Nemuncitorii nu sunt leneși în sensul clasic. Nu. Ei sunt ocupați. Foarte ocupați. Cu ședințe, cu raportări inutile, cu simularea muncii, cu construirea unei realități paralele în care aparent „fac” ceva. Nemuncitorul tipic are o funcție. O titulatură. Un birou. Uneori, o ștampilă. Lucrează la stat, de cele mai multe ori. Într-o agenție cu nume lung, într-o direcție județeană fără obiect clar de activitate, într-o comisie care se întrunește o dată pe an și pleacă toți cu diurnă.

Îi găsești în prefecturi, primării, autorități de reglementare, în agenții inventate, în institute de cercetare care n-au cercetat nimic de 20 de ani. Sunt acolo unde nimeni nu întreabă ce faci exact și de ce iei salariul ăla lunar. Dacă îi întrebi, îți vor povesti despre „importanța funcției” și despre „contribuția strategică la buna funcționare a statului”.

Cine i-a creat?

Politicul. Acolo unde criteriul de angajare a fost loialitatea, nu competența. În ultimii 30 de ani, fiecare partid a plantat oameni în instituții. Nu pentru performanță, ci pentru control. Așa au apărut armate de consilieri personali, directori adjuncți, secretari generali, inspectori, „specialiști”, „experți” și „consultanți” a căror unică abilitate este să stea nemișcați într-un fotoliu, fără să deranjeze sistemul.

Nemuncitorul de azi este, de fapt, produsul unei culturi birocratice toxice, unde inițiativa este pedepsită, iar obediența e răsplătită. Un sistem care se hrănește din sine însuși, care își trage seva din stagnare și protecție reciprocă. Iar cei care au încercat să schimbe ceva – funcționari onești, reformatori autentici – au fost eliminați sau marginalizați. În locul lor au fost promovați cei care știu să „stea cuminți”.

Unde-i găsim?

Sunt peste tot. Nu doar în București. Îi găsești în orice reședință de județ, în comune cu 2.000 de locuitori care au patru viceprimari, în orașe unde funcționează șapte direcții și niciuna nu are un site actualizat. Sunt în instituții precum Autoritatea pentru… orice, Institutul Național pentru… nimic sau Comisia pentru… cine știe ce. Sunt prezenți masiv în administrația locală, în firmele de stat, în direcțiile deconcentrate.

Și mai ales – sunt greu de dat afară. Statutul de funcționar public este armura perfectă. Nu contează că nu au livrat nimic. Că nu au evaluări reale. Că sunt complet inutili. Nimeni nu-i mișcă. Pentru că fiecare dintre ei are un „naș”, un „șef de cabinet”, un „coleg de partid” care l-a pus acolo.

Cât vor mai supraviețui?

Mult. Atâta timp cât sistemul nu se schimbă radical, ei vor continua să existe. Reformele cosmetice nu-i afectează. Proiectele europene sunt pentru ei o sursă de venit suplimentar, nu de transformare instituțională. Digitalizarea? Le e frică de ea. Pentru că odată ce automatizezi munca, devine evident cine muncește și cine doar semnează condica.

Dar presiunea publică crește. Cetățenii încep să înțeleagă că deficitul bugetar uriaș nu e doar o chestiune de macroeconomie, ci și de aparatul mamut care consumă fără să producă. Într-o zi, cineva va trebui să taie în carne vie. Să închidă instituții inutile. Să reformeze administrația. Să elimine posturi fictive. Iar atunci, nemuncitorii vor fi scoși din umbră. Poate nu toți, poate nu repede, dar cu siguranță inevitabil.

O perspectivă socială – de ce simțim că ne fură aerul?

În România, luxul ostentativ nu mai e asociat cu succesul, ci cu suspiciunea. Când un SUV scump, cu geamuri fumurii și numere preferențiale, te depășește obraznic pe contrasens, primul gând nu e: „o fi un om de afaceri de succes”, ci: „e un nemuncitor cu pile”. Când vezi o vilă cochetă înfiptă între două garduri scorojite, te întrebi nu „ce inginerie arhitecturală admirabilă!”, ci „câți bani publici s-au sifonat aici?”.

Nemuncitorul nu e doar un personaj birocratic, e un simbol social. El a devenit întruchiparea inechității. De asta deranjează atât de visceral. Pentru că el sfidează bunul-simț, nu doar legislația muncii. Pentru că se plimbă în concedii exotice, își pozează familia în insulele Matabazbâze, în timp ce majoritatea populației face naveta zilnică între două joburi prost plătite și o piață scumpă. Galeriile foto de pe rețelele sociale devin cronici ale sfidării, nu ale reușitei.

Într-o societate normală, efortul și succesul se văd, dar nu se flutură. La noi, tocmai cei care muncesc pe bune sunt invizibili. Și tocmai cei care mimează munca sunt supravizibili – cu ceasuri scumpe, cu mașini leasingate pe șmecherie și cu atitudinea celui care nu va răspunde niciodată pentru nimic.

Nemuncitorul – parte din decorul iluziei

Paradoxal, nemuncitorul e esențial pentru România. El e o piesă centrală în decorul fals al modernizării. El creează impresia că avem o clasă de mijloc robustă. Că avem funcționari, specialiști, oameni „de sistem”. Că instituțiile funcționează, că avem expertiză, că se face „policy”. Că suntem, pe scurt, o țară normală.

Nemuncitorul susține această mimă colectivă. E un actor într-o piesă pe care și-o joacă perfect. Are legitimație de instituție, vine la birou cu servietă, se plânge de reforme, cere respect și își face poze la conferințe. Iar societatea, în lipsă de altceva, îl recunoaște ca membru al unei clase de mijloc. Nu contează că nu produce nimic. Contează că are acces la niște resurse, niște forme, niște simboluri.

Această clasă de mijloc mimată e cel mai mare pericol al României contemporane. Pentru că face toată țara să creadă că „suntem pe drumul cel bun”, când de fapt suntem pe marginea prăpastiei. Cu oameni care se prefac că muncesc, într-un stat care se preface că funcționează.

În loc de epilog – un portret robot

Nemuncitorul nației nu e rău intenționat. Nu e un diavol cu coarne. Este, mai degrabă, expresia perfectă a neputinței noastre colective de a face ordine. Un om care a învățat că, în România, cel mai bine este să nu faci valuri. Să nu te agiți. Să-ți faci „datoria” în sensul cel mai inert al cuvântului.

Îi întâlnim în fiecare zi. La ghișeu, în ședințe, în răspunsuri oficiale care nu spun nimic. Sunt produsul unei țări care și-a abandonat exigența. Dar poate că, dacă începem să-i numim, să-i identificăm și să cerem responsabilitate, ceva se va schimba.

Până atunci, trăim în România. Țara unde „nu se poate” e mantra funcționarului care tocmai a terminat cafeaua și a plecat în pauza de masă.