Abuzul de popor

„Nu poate vorbi în numele poporului în niciun fel. Poporul s-a exprimat la vot” – Alfred Simonis (PSD)

”Revendicăm victoria în numele poporului român” – George Simion (AUR)

„În Europa, fără popor ești nimic sau o slugă” – Crin Antonescu (un fost)

”Poporul român trebuie să fie ferm, să stea în picioare, nu în genunchi” – Călin Georgescu

Poporul, țara, poporul, poporul, poporul, popoooruuul.… te tâmpești, nu alta. Toți acești politicieni, dar și alții, vorbesc în numele tuturor fără să fi întrebat pe nimeni. E o manipulare ordinară, o monedă falsificată pe care populiștii neamului o aruncă pe masa pe masă de fiecare dată când le trebuie o scuză, o justificare sau un paravan.

Să transformi milioane de oameni diferiți, cu vieți, nevoi și opinii contradictorii, într-un bloc imaginar pe care îl poți modela după cum îți convine. „Poporul vrea”, „poporul cere”, „poporul nu acceptă” — fraze goale, livrate cu aerul solemn al adevărului absolut, dar lipsite de orice verificare reală. Poți emite o frază din capul tău fără să utilizezi cuvintele sloganuri, clișee, formule goale, expresii bombastice sau alte ambalaje sonore scoase la înaintare când lipsește conținutul?

În realitate, acest „popor” invocat obsesiv nu este decât o ficțiune utilă. Este o păpușă retorică trasă pe sfori în funcție de interesul de moment: azi justifică o decizie, mâine acoperă un eșec, poimâine atacă un adversar politic. Nu există responsabilitate în această formulă, doar o lașitate ambalată în limbaj nobil.

Cea mai toxică parte este că această strategie erodează însăși ideea de democrație. În loc de argumente, avem invocări mistice ale „voinței poporului”. În loc de transparență, avem declarații definitive care nu suportă contradicție, pentru că — vezi Doamne — a vorbit „poporul”. Unde a vorbit poporul??

Și astfel se ajunge la absurd. Oameni care nu au fost întrebați niciodată sunt invocați ca sursă supremă de legitimitate.

Abuzul de „popor” în discursul politic este un simptom al disprețului față de inteligența publicului. Și, poate cel mai grav, este o formă de a fura vocea oamenilor chiar în timp ce pretinzi că îi reprezinți.

Când „poporul” apare prea des în gura unui politician, de obicei nu e semn că acesta îl respectă. E semn că încearcă să-l folosească.