Ionel, viermele de primărie care vrea să ”șteargă” realitatea și presa

Un distins confrate, condei impecabil, minte ageră și una dintre puținele conștiințe nevândute ale presei de azi, ne semnalează consacrarea, ca stare de spirit permanentă, a sentimentului de ură profundă împotriva ideii de jurnalism. Descoperim aici prelungirea ”principiilor” enunțate de tovarășa Ana Maria Gavrilă: presa trebuie să dispară, merită statutul de ”gone”!

Există o stare de spirit care se răspândește, ca o ciupercă invizibilă, prin cotloanele instituțiilor publice din România. O stare de spirit cu mustață, halat bej și legitimație în buzunarul de la piept. O stare de spirit care, în loc de coloană vertebrală, are o coadă de șopârlă și care, în loc de idei, repetă lozinci. Această stare de spirit poartă un nume: Ionel.

Despre specia birocratului-buldozer care visează o țară fără presă, fără întrebări și fără rușine

Ionel nu e doar un individ. Ionel e o funcție publică metastazată, un reflex al statului român atunci când se uită în oglindă și se vede curat, deși pute de impostură. Ionel e un apevist de cursă lungă, reșapat după pensie într-un birou cu geamuri termopan și pixuri personalizate cu stema orașului. E tipul de personaj care nu pricepe rostul unei întrebări și care consideră jurnalismul o formă de atac personal.

Ionel nu citește ziare, le detestă. Le preferă pe cele „de casă”, care publică poza primarului de trei ori pe pagină și nu cer nicio explicație pentru contractul de deszăpezire semnat în iulie. Presa liberă, pentru Ionel, este o anomalie biologică. O excrescență. Un coș care trebuie spart. „Tonomatele trebuie să dispară!”, urlă în comentarii Ionel, cu caps lock, din colțul lui de Compartiment de Protecție Civilă. Unde nu protejează nimic, dar se dă civil.

Administrație cu duhul răzbunării

Dacă l-ai cunoaște întâmplător, l-ai crede un pensionar amabil. Dar pe Facebook, Ionel e un războinic. Un căpitan de opinie locală care distribuie postări cu ortografie liberă și mesaj disciplinator: presa să moară. Că doar ce nevoie avem de ea, când avem purtători de cuvânt care citesc de pe foaie și ședințe fără întrebări din sală?

Ionel nu vrea explicații. Vrea liniște. Vrea să-i fie respectat șeful, edilul, tătuca, omul care l-a adus în primărie și care l-a așezat strategic într-un birou cu lumină naturală. Pentru Ionel, Primarul este ființa care ține orașul în palmă, și orice ziarist care îndrăznește să întrebe ceva e un trădător de neam și buget. O cârtiță. Un tonomat cu pixul prea ascuțit.

El nu face diferența dintre întrebare și acuzație. Pentru el, întrebarea e deja atac. Cine întreabă e împotriva dezvoltării, a orașului, a binelui comun. Și mai ales împotriva intereselor lui personale, căci Ionel, de fapt, nu se teme de adevăruri mari. Se teme de întrebări mărunte: cum a ajuns finul la Urban? Cine e „omul de casă” al contractului de pavare? Cum se face că în aceeași zi Primăria plătește și serbări câmpenești, și promovare turistică, și reparații fictive?

Ionel, cronicarul Facebook al unei dictaturi de scară mică

Ionel vrea delete la realitate. Să dispară tot ce nu-i convine. Să rămână doar el, telefonul său, bonusul de sfârșit de an și câteva postări în care strigă: „Cișmașu e dușmanul orașului!”. Jurnalistul care întreabă e considerat o piedică în calea progresului — progresul însemnând, în capul lui Ionel, liniștea artificială dintr-un oraș condus ca o moșie.

Pentru Ionel, transparența e trădare. Critica e atentat. Investigația e huliganism. El nu vede jurnalistul ca pe un partener al cetățeanului, ci ca pe un ins suspect, un provocator, un subversiv care scurmă prin pubelele instituționale, în loc să scrie frumos despre realizările administrației.

De aceea, Ionel trebuie înțeles nu ca o simplă anomalie, ci ca o amenințare latentă. Pentru că el nu e singur. Sunt sute, mii de Ionei. În toate primăriile, în toate agențiile, în toate birourile care funcționează ca niște plase de siguranță pentru incompetenți cu instincte autoritare.

Presa nu va dispărea, Ionel. Tu, în schimb…

Dar să fim clari: presa nu va dispărea. Nu pentru că o iubește sistemul, ci pentru că o cere societatea. Cât timp mai există măcar o întrebare care trebuie pusă, un dosar care trebuie deschis, o combinație care trebuie explicată, presa nu poate și nu trebuie să tacă.

Iar Ionel? El va continua să mârâie de la biroul lui, deranjat că cineva are curajul să nu se plece. Va distribui meme-uri cu tonomate și se va indigna că lumea nu-l crede pe cuvânt. Va trăi cu frustrarea că jurnalismul adevărat nu moare. Că, de fapt, Ionel e cel care se stinge — cu tot cu mentalitatea lui de vierme instalat în miezul statului.

Ionel, dragă… poți să urli cât vrei. Noi tot o să întrebăm. Tot o să investigăm. Și tot o să scriem. Iar într-o zi, poate, o să-ți găsești și tu un rost care să nu implice comentarii pe Facebook și adorație necondiționată pentru un primar care te ține în funcție de dragul tăcerii tale.

Presa n-a fost făcută să-ți placă ție. A fost făcută să te verifice. Și să te expună în toată splendoarea modului în care gândești.

Mulțumim confratelui Eugen Cișmașu pentru semnal.

Sperăm să ajungă reforma promisă și prin cuiburile astea de mici sinecuriști locali.