Ce înseamnă ”asumarea răspunderii”, de fapt? O explicație pentru cei care se gândesc la responsabilitate

Un ritual politic riscant sau doar o scurtătură constituțională? În fiecare an, pe holurile puterii se aude același refren solemn: „Guvernul își asumă răspunderea pe cutare proiect”. Sună eroic, ca o aruncare în gol cu speranța că țara va fi salvată. Doar că, în spatele acestei formule pompoase, se ascunde o manevră procedurală rece, calculată și, de multe ori, cinică.

Ce înseamnă, de fapt, asumarea răspunderii? Foarte simplu: guvernul vine cu un proiect de lege, îl citește în Parlament cu fața sobru-năsprită, spune „asta este, așa vrem să facem” și… nu cere vot pe lege, ci pe propria supraviețuire.

Mai precis: parlamentarii NU votează legea. Votează doar dacă dau sau nu jos Guvernul. Iar dacă NU-l dau jos în 3 zile (adică nu depun și nu votează o moțiune de cenzură), atunci proiectul de lege devine automat lege, fără să fi trecut prin întregul proces legislativ.

Șmecheria e simplă. Și periculoasă. Pentru că în loc de dezbatere, avem o fereastră de 72 de ore de tăcere tensionată, în care opoziția poate doar să zgârie pereții, iar coaliția de guvernare își ține respirația.

„Răspunderea” – dar care?

Multă lume crede că premierul „răspunde cu capul”. Că e un act de mare curaj. Că dacă lucrurile merg prost, își dă demisia. Nici vorbă. Asumarea răspunderii NU înseamnă că premierul răspunde personal cu ceva. Nu înseamnă că se duc la DNA, nu înseamnă că vor da banii înapoi din buzunar dacă reforma nu funcționează. E doar o tehnicalitate: își asumă că „dacă trece moțiunea de cenzură, pleacă toată guvernarea”.

Cu alte cuvinte: îți riști funcția, nu libertatea. Nici măcar prestigiul nu e în joc, căci în România, memoria e scurtă, iar responsabilitatea e un balon de săpun.

De ce se face așa?

Pentru că e mai rapid. Pentru că un Guvern care vrea să impună un pachet dur de măsuri – taxe noi, restructurări, tăieri de beneficii – nu are chef să piardă luni de zile prin comisii parlamentare, cu amendamente sinistre de tip „mai dă-le niște bani primarilor”.

Este un gest de forță, în care Guvernul spune: „Ori ne lăsați să facem ce vrem, ori dați-ne jos”. E un pariu pe stabilitate și pe lașitatea adversarilor politici, care adesea se prefac că se opun, dar nu riscă să dărâme Guvernul pentru că nu sunt pregătiți să vină ei la putere.

De ce o face Bolojan acum?

Ilie Bolojan e un premier de esență politică, până la urmă. Fața lui de administrator sever are haz doar dacă e dublată și de responsabilitate. Are pe masă o bombă cu ceas: deficitul bugetar. Și trebuie să ia decizii grele, nepopulare – care nu vor fi aplaudate nici în Parlament, nici la televizor, nici pe TikTok. Așa că alege să nu negocieze legea pe fiecare virgulă. Ci să o impună prin această procedură constituțională rar folosită – dar perfect legală.

El nu cere aprobarea Parlamentului. Cere Parlamentului să-l dea jos – dacă are curaj. Iar dacă nu-l dă nimeni jos, atunci pachetul fiscal trece. Cu toate noile taxe, toate tăierile, toate frustrările – asumate la pachet, ca o pastilă amară.

E bine? E rău?

Depinde.

Dacă guvernul are o strategie clară, dacă măsurile sunt justificate și eficiente, asumarea poate fi un act de responsabilitate și viziune.

Dacă e doar o improvizație disperată, o șmecherie de a trece pe sub radar niște măsuri abuzive sau prost scrise, devine o formă de dictat temporar – cu complicitatea tăcută a Parlamentului.

Problema, în fond, nu e procedura. E conținutul legii și gradul de onestitate al celor care o impun. Asumarea răspunderii e ca un bisturiu: în mâna unui chirurg priceput salvează vieți. În mâna unui carmangiu nervos, face prăpăd.

Unde a mai apărut „răspunderea” asta?

România are un istoric interesant al asumărilor: guvernele Boc, Ponta, Dăncilă și Cioloș au folosit această procedură în momente-cheie. S-a aplicat la legi ale salarizării, la reforme ale Educației, la Codul Muncii. De fiecare dată, s-a creat rumoare, dar rareori a fost dat jos un guvern pentru asta. Parlamentul se dovedește adesea o haită fără colți.

În teorie, e o formă de claritate: vrei să guvernezi, îți asumi riscul politic. Dar în practică, e o scurtătură periculoasă, în care dezbaterea e redusă la spectacol, iar democrația parlamentară e bypassată.

Ce urmează?

Bolojan va vorbi în fața Parlamentului, va citi solemn pachetul fiscal, poate va da și o tușă emoțională despre „datoria noastră față de viitorul copiilor”. Apoi… tăcere. Trei zile de șantaj constituțional. Dacă nimeni nu are curajul să-l înfrunte cu o moțiune de cenzură – și nici nu pare că are cine – atunci legea intră în vigoare.

Și gata. Taxele vin. Statul zice „mulțumesc pentru înțelegere”. Iar poporul… scoate portofelul.

Răspunderea e doar o vorbă dacă nu are urmări

Cuvântul „răspundere” sună frumos. Dar în politica românească, sunetul nu ține loc de conținut. Răspunderea reală ar însemna să dai explicații clare, să demisionezi dacă ai greșit, să plătești pentru decizii proaste. Dar la noi, asumarea răspunderii e un gest teatral, un episod dintr-un serial politic unde nimeni nu moare cu adevărat – dar toți mimează curajul.

Ilie Bolojan a ales să joace dur. Acum mingea e la Parlament. Dar, dacă istoria recentă ne învață ceva, e că Parlamentul va pasa înapoi, fără să ridice mănușa.

Și-atunci, rămâne întrebarea: dacă toată lumea își asumă, cine mai răspunde?