O trupă care n-a existat niciodată, dar care a cucerit Spotify. Publicul a aplaudat. Industria se scarpină în cap

Undeva între reveriile șaptezeciste ale lui Neil Young și visările psihedelice de pe malul Pacificului, o trupă necunoscută a explodat pe Spotify: The Velvet Sundown. Cu un nume parfumat a amurg și catifea, băieții aceștia – Gabe Farrow, Lennie West, Milo Rains și Orion “Rio” Del Mar – au cucerit algoritmii și inimile utilizatorilor cu melodia „Dust on the Wind”.

Dar băieții aceștia nu există.

N-au urcat niciodată pe o scenă, n-au spart vreo chitară într-un acces de frenezie artistică și n-au simțit vreodată gustul de benzină ieftină dintr-un turneu ratat prin Texas. De ce? Pentru că sunt făcuți de inteligența artificială. Cap-coadă. De la riff-uri melancolice până la poza de profil de pe Instagram, The Velvet Sundown sunt o ficțiune digitală cu 850.000 de ascultători lunari.

Și lumea… a înghițit.

Algoritmul, acest manager muzical perfect

Povestea lor e simplă: Floating on Echoes, un EP lansat în liniște, urcă în doar câteva zile în topurile virale din UK, Norvegia și Suedia. Nu pentru că ar fi revoluționar. Ci pentru că sună… bine. Curat. Cuminte. Vălurit.

Un peisaj sonor vag-folk, în care chitara șerpuiește leneș printre armonii vocale, perfect calibrate pentru „ploaia de seară” din playlistul tău de meditație.

Un utilizator din Oklahoma a spus că melodia merge excelent la clasele de yoga. Un inginer din Manchester a fost mai puțin impresionat: „M-au păcălit. Am crezut că ascult o trupă adevărată. M-au mințit cu voce caldă.”

Dar cum s-au „născut” acești băieți ai soarelui de catifea?

Un colectiv uman – creatori anonimi – a folosit AI pentru a compune muzica, a genera vocile, a desena fețele, a imagina trecuturi și relații între membrii trupei. Totul a fost apoi ambalat într-o estetică retro-sinceră, cu profile atent curatate pe Spotify, TikTok și Insta.

”We are a synthetic music project guided by human creative direction… composed, voiced, and visualized with the support of artificial intelligence.” – au anunțat ei într-o postare vag poetică, cu aer de confesiune hipster.

Cine trădează pe cine?

Întrebarea nu e cine e păcălit. Ci cine își dorește, în taină, să fie.

Pentru că în epoca Spotify, contează mai puțin cine cântă și mai mult cum te face să te simți muzica. Nu mai trăim vremurile în care citeai textele în insertul de album sau așteptai la coadă la Sala Polivalentă. Astăzi, dacă melodia e „relaxantă”, „warm” și „merge pe fundal”, devine hit.

Ai-ul înțelege asta. N-are emoții, dar are date. Știe că publicul vrea „sunet de pădure”, „voce baritonală cu dozaj melancolic” și „tenta dream pop”. Și, ce să vezi, le oferă.

Fără capricii de artist, fără cereri de whisky backstage, fără crize creative.

Dar odată ce linia e trecută, se naște un gol: ce mai e autentic? Ce înseamnă artă când autorul e un prompt?

Și, decât să ne certăm, ia mai bine un cântec deloc vesel să cântăm!

Uite ce vă propunem, un cântec de senzație, compus în perioada pe care o mimează ”Velvet Sundown”. Are un titlu extrem de asemănător, ”Dust in the Wind” și este pus la cale de o trupă excelentă, ”Kansas”:

Revolta vechii gărzi

Veteranii n-au fost încântați. Stu Cook, basistul de la Creedence Clearwater Revival, a spus sec că muzica Velvet Sundown nu rezonează cu nimic din spiritul CCR. „Sună plictisitor.”

Elton John și Dua Lipa – da, și ei – au cerut reglementări clare pentru muzica generată artificial. Între timp, Deezer a anunțat că va începe să eticheteze piesele produse de AI. Spotify tace și încasează.

E limpede că industria nu știe cum să gestioneze bomba asta. Pe de o parte, noile tehnologii reduc costurile și oferă conținut pe bandă rulantă. Pe de altă parte, lovesc direct în „sufletul” actului artistic – în aura aceea misterioasă pe care o avea, odinioară, orice cântec bun.

Muzica de lift, 2.0

Nu trebuie să fii nostalgic pentru a înțelege ce pierdem.

Când auzi o voce falsă, dar caldă, o armonie plăcută dar fără greșeală, un vers care „pare scris de om” – și afli că totul e făcut de o mașină – nu simți revoltă. Simți… gol.

Este exact ca în filmele SF în care roboții învață să imite dragostea. Funcționează perfect, dar nu o simți. Pentru că nu doare.

Muzica Velvet Sundown e exact asta: o melodie care-ți mângâie cortexul auditiv, dar nu-ți frânge niciodată inima.

Către o lume fără muzicieni?

Poate că nu e nicio tragedie. Poate că vremurile cer asta: sunet fără greșeală, ton fără efort, atmosferă fără istorie.

Poate că, în câțiva ani, festivalurile vor avea trupe virtuale cu avataruri perfecte, iar publicul va dansa fericit în fața unor holograme construite de servere.

Poate că doar criticii culturali mai plâng după o voce reală. Poate că ne vom adapta. Vom învăța să iubim iluzii.

Dar într-un colț de lume, un chitarist bătrân va mai compune, într-o seară, o piesă sinceră, cu trei acorduri și un nod în gât. Și nimeni nu o va auzi, pentru că algoritmul va prefera ceva mai… curat.

Post-scriptum sentimental

Dacă Velvet Sundown ar fi existat, ar fi fost probabil o trupă cu un hit și-un destin uitat. Dar pentru că nu există, tocmai de aceea vor rămâne în istorie.

Un paradox de catifea.

Un amurg al muzicii reale.

Sau doar un început.