România și Religia: puterea credinței sau credința în Putere?

Publicat: 30 iul. 2025, 13:46, de Radu Caranfil, în ANALIZĂ , ? cititori
România și Religia: puterea credinței sau credința în Putere?
religia... o frază de dânșii inventată...

De la mănăstirile ctitorite de voievozi cu sânge pe mâini și conștiință grea, la pupatul de icoane în campania electorală, România a cultivat mereu o relație stranie și neliniștitoare între stat și biserică. O alianță pe alocuri sacralizată, alteori profund compromisă.

Ceea ce ar fi trebuit să fie două lumi distincte – una a puterii lumești și una a mântuirii – s-au contopit, în istoria noastră, într-un amestec de fast religios și interes politic. În loc să se vegheze una pe cealaltă, cele două instituții și-au ținut cald scaunele, sfințindu-și reciproc excesele.

Dar cât ne-a costat această complicitate? Și mai ales: ce fel de viitor pregătește unei națiuni credincioase, dar tot mai dezamăgite?

De la monahismul fondator la religia ca legitimator de domnie

În Evul Mediu românesc, religia ortodoxă nu era o alegere, ci o chestiune de identitate națională în formare. Domnitorii își legau autoritatea de protecția divină, ctitorind mănăstiri, susținând monahismul și cultivând ideea că domnia venea „de la Dumnezeu”. Nu era doar un exercițiu de evlavie: în lipsa unei puteri centrale solide, autoritatea spirituală era cea mai eficientă monedă de schimb în negocierile interne și externe. Dacă nu erai uns de biserică, nu prea erai nimeni.

Ctitorii mănăstirilor deveneau nu doar conducători politici, ci și sfinți în devenire. Această asociere a puterii cu biserica a creat o alianță care, în forme diferite, continuă până în prezent. Politicianul român a înțeles, de secole, că o biserică fidelă înseamnă un popor docil și o mână dreaptă pentru controlul simbolic al națiunii.

Religia ca instituție de control social

Secolele XVII-XIX au consolidat rolul Bisericii Ortodoxe ca paznic al tradiției și al ordinii sociale. Departe de a fi un factor progresist, Biserica a funcționat mai degrabă ca bastion al conservatorismului: ierarhia era ierarhie și în stat, și în biserică. Ascultarea era o virtute – de sus în jos.

În școală, în familie, în sat – preotul era un factor de autoritate. Nu se contesta și nu se negocia. Religia oferea stabilitate într-o societate profund agrară, dar în același timp îngheța și orice tentație de modernizare: femeia avea locul ei, săracul își accepta soarta, iar boierul era, evident, alesul Domnului.

Această viziune s-a transmis subtil în cultura noastră. Nu degeaba românii au dezvoltat un soi de fatalism spiritual, o convingere că totul „e de la Dumnezeu”, inclusiv hoția sau nedreptatea.

Ortodoxia de stat și încercările de separare

În perioada modernă, mai ales după Unirea Principatelor și formarea statului român modern, s-a încercat o anumită separare a religiei de stat, în special sub influența liberalilor pașoptiști. S-au creat instituții laice, școli fără dogmă, un sistem judiciar independent de canoanele religioase.

Dar influența bisericii a rămas pregnantă. Legile privind căsătoria, moștenirea, drepturile femeii, educația copiilor – toate au fost negociate cu Patriarhia, chiar și atunci când statul dorea reforme clare.

Biserica s-a dovedit un partener incomod, dar imposibil de ignorat. Iar politicienii au oscilat între modernizare și menajamente: nu îndrăzneau să provoace frontal o instituție atât de bine ancorată în mintea colectivă.

Catolicismul și greco-catolicismul: o alternativă marginalizată

România nu a fost exclusiv ortodoxă. În Transilvania, greco-catolicii și romano-catolicii au jucat un rol important în educație, emancipare națională și reforme sociale. Blajul, Școala Ardeleană, presa românească din Ardeal – toate sunt expresii ale unei religii în care credința nu era folosită doar pentru mântuire, ci și pentru progres.

Dar aceste culte au fost, adesea, marginalizate. Ortodoxia majoritară, în alianță cu politicul, a reușit să impună un monopol simbolic asupra identității românești. Greco-catolicii au fost acuzați de „trădare”, romano-catolicii – de „străinătate”. Iar după 1948, comuniștii au interzis complet Biserica Greco-Catolică, forțând credincioșii să revină la ortodoxie.

Această epurare religioasă a lăsat urme adânci. Nici azi nu s-a făcut complet dreptate. Patriarhia refuză să retrocedeze multe proprietăți greco-catolice, iar ortodoxia rămâne, practic, religia oficială de facto a României.

Trecerea prin comunism: prigoană și colaborare

În perioada comunistă, relația religie-stat s-a transformat radical. Oficial, regimul ateu marginaliza biserica. În realitate, a cooptat-o. Patriarhii au fost numiți cu girul Securității. Preoții informatori s-au înmulțit. Biserica a fost transformată într-un instrument de control discret, care să ofere o față umană unui regim inuman.

Poporul era lăsat să creadă, dar doar în tăcere. Slujbele religioase nu erau interzise, dar erau atent monitorizate. Iar clerul – recompensat dacă devenea util ideologic. Au fost distruse biserici, dar s-au ridicat catedrale patriotice. Ortodoxia a supraviețuit prin tăcere și compromis.

Paradoxul este că, tocmai în acea perioadă, mulți români au descoperit o formă profundă de spiritualitate. Credința a devenit refugiu intim, un spațiu de libertate lăuntrică. Ceea ce regimul nu a înțeles: cu cât controla mai mult biserica, cu atât mai sincer devenea Dumnezeu în conștiința individuală.

Post-comunism: o religie din nou la putere

După 1989, Biserica Ortodoxă Română a cunoscut o expansiune fulminantă. Zeci de mii de biserici construite, mii de preoți angajați, prezență activă în școală, armată, spitale, presă. Patriarhii au redevenit figuri de autoritate publică, iar preoții – jucători în politica locală.

Politicienii, oricare ar fi fost ei, s-au grăbit să se pozeze cu icoane, să participe la slujbe, să aprobe bugete colosale pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Religia a fost redescoperită ca vector electoral. Iar BOR – ca aliat docil, dar influent.

Se vorbește de „nevoia de spiritualitate”, de „tradiție”, de „valoarea familiei creștine”. Dar în spatele acestor sloganuri stă o realitate crudă: religia e folosită din nou ca paravan pentru lipsa de reforme, pentru conservarea inechității, pentru cultivarea supunerii.

Cooperarea cu forțele retrograde: un pact între altar și urnă

Relația tot mai strânsă dintre Biserica Ortodoxă Română și partidele politice cu agendă conservatoare a devenit, în ultimii ani, nu doar vizibilă, ci aproape instituționalizată. Departe de a se menține într-un rol profetic, critic față de nedreptate sau corupție, o parte importantă a ierarhiei ortodoxe s-a transformat într-un aliat tăcut – dar eficient – al forțelor retrograde. Alianța nu este doar de conjunctură, ci rezultatul unei lungi adaptări reciproce: clasa politică oferă privilegii și protecție, în timp ce Biserica oferă legitimitate și influență simbolică asupra maselor.

Referendumul pentru familia „tradițională” – momentul de cotitură

Sprijinul total oferit de BOR campaniei Coaliției pentru Familie a fost un punct de inflexiune. Referendumul din 2018, menit să modifice Constituția pentru a bloca recunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex, a fost susținut deschis de preoți și ierarhi, uneori chiar din amvon. Nu a contat că era vorba de o inițiativă fără aplicabilitate juridică imediată – ci de un test de forță simbolică. Biserica s-a implicat într-o luptă culturală care nu îi viza credincioșii direcți, ci viza reglarea raportului de putere dintre viziunea deschisă și cea închisă asupra lumii.

Discursuri împotriva educației sexuale și a drepturilor individuale

BOR nu s-a limitat la a susține definiții restrictive ale familiei. A devenit un actor important în blocarea introducerii educației sexuale reale în școli, invocând dreptul părinților de a-și educa propriii copii și teama de „coruperea inocenței”. În realitate, acest discurs a acoperit adesea incompetența statului și a justificat lipsa unor măsuri eficiente împotriva violenței sexuale, a sarcinilor la minore și a abandonului educațional în rândul fetelor. Orice tentativă de introducere a unor programe de informare a fost denunțată drept „ideologie progresistă”, într-o mișcare reflexă menită să conserve status quo-ul.

La fel s-a întâmplat și în cazul temelor privind egalitatea de gen, minoritățile sexuale sau chiar vaccinarea în timpul pandemiei. Biserica a ales să nu se implice ferm și clar, preferând o tăcere calculată sau mesaje ambigue, care să nu deranjeze baza conservatoare, dar nici autoritățile politice.

Mobilizare” electorală pe cale spirituală

În mediul rural, acolo unde instituțiile statului sunt slabe, iar canalele de informare rare, preoții au fost adesea transformați – de voie, de nevoie – în agenți electorali. Nu neapărat prin îndemnuri explicite de la altar, ci prin asocieri subtile, prin prezența la evenimente publice alături de candidați, prin recomandări în conversații private sau prin distribuirea de „daruri” cu ocazia sărbătorilor. Această practică nu este reglementată, dar este tolerată, fiindcă se bazează pe un pact tacit între administrația locală, fețele bisericești și partidele care controlează primăriile.

Un candidat susținut de preotul satului are un avantaj categoric – nu pentru că votanții urmează „porunca”, ci pentru că preotul oferă un tip de autoritate simbolică ce înlocuiește absentele dezbateri publice și programe reale. În acest sens, religia devine un substitut pentru dialogul democratic, nu un catalizator al lui.

Absența totală din dezbaterea marilor teme sociale

Poate cel mai grav aspect este tăcerea voită a Bisericii în fața marilor nedreptăți sociale: corupția endemică, violența domestică, exploatarea muncii, abandonul copiilor, alienarea tinerilor. Aceste teme nu se regăsesc în predici, în luări de poziție oficiale sau în preocupările conferințelor sinodale. Uneori, ele sunt ignorate din comoditate. Alteori, din complicitate.

Această absență a vocației critice transformă Biserica într-o instituție perfect adaptată sistemului politic românesc: tăcută când trebuie, vocală când i se cere, obedientă cu puterea și inflexibilă cu cei vulnerabili. Mesajul public al ierarhiei bisericești nu contestă structura profund inegală a societății, ci pare s-o întărească printr-un apel constant la „supunere”, „ascultare”, „respect” – atribute mai potrivite pentru o societate feudală decât pentru o democrație modernă.

De la profeție la conformism

În loc să fie o voce profetică, un corector moral al exceselor puterii politice, Biserica Ortodoxă Română și-a asumat rolul de garant al ordinii existente. Nu al justiției, ci al stabilității. Nu al transformării, ci al echilibrului. Într-un climat în care presa este fragilă, partidele de opoziție slabe, iar justiția uneori selectivă, lipsa unei voci morale puternice este cu atât mai vizibilă. Iar când acea voce tace sau alege să vorbească doar în direcția convenabilă, tăcerea devine suspectă. Sau vinovată.

Cultul ortodox și geopolitica: de la Moscova la București

La intersecția dintre credință și geopolitică, Biserica Ortodoxă nu este un simplu actor spiritual. Este și un vector de influență ideologică, un instrument de putere simbolică, uneori chiar o unealtă în conflictele tăcute ale marilor puteri. De la Constantinopol la Moscova, de la Kiev la Belgrad și până la București, ortodoxia a fost folosită ca instrument de legitimitate națională și politică, dar și ca mijloc de proiecție a unei puteri „blânde” (soft power) în epoci de mare incertitudine.

Ortodoxia – o religie a statului, nu o religie a opoziției

Spre deosebire de catolicism, care a produs curente reformiste și adesea a oferit un adăpost ideologic pentru mișcări de rezistență, ortodoxia a fost – în majoritatea țărilor – aliniată cu autoritatea. Nu a produs o „teologie a eliberării”, ci mai degrabă o teologie a continuității. Nu a încurajat confruntarea cu nedreptatea, ci împăcarea cu ea. Chiar și în timpul comunismului, Biserica Ortodoxă a preferat adaptarea: în URSS, în România, în Bulgaria – s-au acceptat compromisuri grave, în numele păstrării instituției și a „liniei spirituale”.

Acest spirit conformist se vede și azi, într-o vreme în care regimuri autoritare din Est folosesc ortodoxia ca simbol identitar naționalist. Biserica devine astfel nu „locul sufletului”, ci „stema morală” a regimului.

Patriarhia Moscovei – un caz școală

Modelul suprem al acestei sinteze dintre religie și putere este Rusia lui Vladimir Putin. Patriarhul Kirill a devenit o piesă-cheie în propaganda imperială rusă. Războiul împotriva Ucrainei a fost binecuvântat nu doar cu tancuri și drone, ci și cu aghiasmă. Clerul rus a numit invazia „un război sfânt”, iar pe soldații trimiși la moarte – „mucenici ai ortodoxiei”. Această instrumentalizare brutală a credinței nu este doar o exagerare locală, ci un semnal despre modul în care Biserica poate fi deturnată într-un mecanism de spălare ideologică.

În acest context, orice apropiere a BOR de acest model devine periculoasă. Chiar dacă nu există un parteneriat explicit cu Moscova, poziționarea ambiguă a Bisericii față de conflictul din Ucraina, lipsa unui mesaj ferm împotriva agresiunii, tăcerea în fața barbariei rusești – toate nasc întrebări.

Rețelele informale de influență

Pe lângă marile simboluri, există și legături mai subtile – personale, instituționale sau financiare. Unele mănăstiri din România mențin relații vechi cu centre spirituale din Rusia sau Serbia. Se fac pelerinaje, se traduc cărți, se promovează aceiași duhovnici. Uneori, se transferă idei – idei despre familie, națiune, rolul femeii, conspirații mondiale, „pericolul occidental”. Această lume paralelă cu realitatea democratică este infiltrată în discursul religios sub forma unei „apărări a valorilor tradiționale”.

În fapt, asistăm la o internalizare a unei retorici anti-liberale, care vine direct din laboratoarele ideologice rusești, dar este prezentată credincioșilor ca fiind „creștină”, „strămoșească”, „neîntinată”.

Complicități locale

În România, aceste orientări au prins rădăcini și pe fondul unei nevoi disperate de ancorare identitară. Într-o societate în derivă, cu milioane de români plecați din țară și cu o clasă politică slabă, Biserica oferă iluzia stabilității. Dar și această iluzie e manipulat politic: partide precum AUR se revendică explicit din valorile ortodoxe, iar figuri publice marginale sunt invitate să predice în catedrale. În loc să filtreze ideologic aceste asocieri, Biserica pare să le accepte tacit – sau chiar să le încurajeze.

În rural, „român-ortodox” a devenit o expresie cvasi-politică. Nu mai definește o credință, ci o apartenență tribală. Din păcate, această tribalizare a religiei produce excluziune, teamă, intoleranță.

De la sfințirea catedralelor la sfințirea regimurilor

Putem vorbi despre o formă subtilă de „teocrație de weekend”. Nu este un regim teocratic în sensul clasic – Biserica nu face legi, nu conduce guvernul – dar influențează profund cultura deciziei. Unele proiecte mari de investiții în infrastructura religioasă au fost tratate cu mai multă urgență decât spitalele. Politicienii merg la Catedrala Mântuirii Neamului să își spele păcatele de campanie. Patriarhul primește miniștri, guvernatori, ambasadori. Totul pare o imensă piesă de teatru feudal.

Iar în lipsa unei separări reale între Biserică și stat, această piesă devine politică de stat. Nu pentru că preoții cer puterea, ci pentru că Puterea cere preoți care să tacă la momentul potrivit și să vorbească la comanda „Divinității” oficiale.

Biserica în școală, Biserica în viața socială: între evanghelizare și colonizare

Una dintre cele mai discutate – și mai controversate – forme de prezență a religiei în România contemporană este prezența Bisericii în școli. Nu ca subiect de studiu istoric, ci ca prezență vie, activă, influentă. Avem icoane în clase, preoți care țin slujbe la deschiderea anului școlar, ore de religie ca materie opțional-obligatorie și discursuri moralizatoare în spații unde copiii ar trebui să învețe să gândească, nu să creadă orbește.

Ora de religie – catedra din altar

Deși Curtea Constituțională a decis că participarea la ora de religie trebuie să fie opțională și să presupună un acord scris al părinților, în realitate mulți părinți sunt presați tacit să-și dea copiii „ca să nu fie discriminați”. În multe școli din mediul rural, preotul local este văzut ca autoritate supremă – mai presus de director, de inspector, de primar.

Mai grav e conținutul predat: rareori vorbim de o istorie comparată a religiilor sau de valori morale universale. De cele mai multe ori, e o formă de dogmatism pur, de teamă inoculată în mintea unor copii prea mici să distingă între păcat și eroare, între simbol și adevăr.

În loc de întrebări, li se oferă răspunsuri. În loc de dezbatere, li se oferă obediență. Și exact asta se dorește: nu oameni liberi, ci supuși buni.

Biserica – furnizor de „asistență socială”

În paralel, Biserica și-a întărit prezența în zona asistenței sociale. Administrează cămine de bătrâni, centre pentru persoane vulnerabile, uneori chiar spitale de îngrijiri paliative. Pe hârtie, pare o implicare benefică. În realitate, multe dintre aceste instituții funcționează în regim opac, fără transparență financiară, cu personal slab calificat și cu standarde morale învechite.

Există cazuri în care femeile victime ale violenței domestice au fost „consiliate” să se întoarcă la soți „pentru binele familiei”. Există cazuri în care tinerii dependenți de droguri au fost „tratați” cu rugăciune și spovedanie în loc de terapie psihologică reală.

Statul, în loc să investească în infrastructura socială publică, pasează responsabilitatea către Biserică – și o face cu plăcere, fiindcă „nu costă” și „sună bine”. Dar realitatea este că sistemul devine astfel și mai dependent de un actor care are propria agendă ideologică, nu una centrată pe drepturile omului.

Morală fără empatie

În discursurile publice ale ierarhiei ortodoxe, se vorbește des despre păcat, dar rar despre suferință. Se flutură ideea de „curăție morală”, dar nu se spune nimic despre inechitatea socială. Se predică împotriva avortului, dar nu se deschid adăposturi pentru mamele singure. Se cere interzicerea educației sexuale, dar nu se oferă nicio alternativă pentru prevenirea abuzurilor.

Aceasta este, în fond, o morală fără empatie. Una care împarte lumea în „buni” și „păcătoși”, nu în oameni care au nevoie de înțelegere, sprijin, speranță. Iar asta transformă religia într-un instrument de exclusivism și de control – exact ceea ce o credință autentică nu ar trebui să fie.

Școala fără libertate, societatea fără spirit

Într-o democrație matură, religia ar trebui să educe sufletul, nu să manipuleze conștiința. Să inspire libertatea interioară, nu să impună norme de gândire. Dar în România actuală, Biserica pare să prefere un parteneriat cu frica, nu cu libertatea. Cu politicul, nu cu eticul. Cu tradiția inertă, nu cu spiritul viu.

Educația religioasă, în forma ei actuală, produce mai degrabă reflexe de obediență decât inteligență morală. Iar implicarea socială, în lipsa unei profesionalizări autentice, riscă să devină un paravan pentru influență, nu un gest de iubire creștină.

Între altar și tribună: credință, putere și confuzia morală a unei națiuni

România nu duce lipsă de biserici. Nici de sfinți în calendar, nici de moaște aduse cu fast cu avionul, nici de cruci pe marginea drumului. Ce lipsește însă, cu dureroasă evidență, este o adevărată etică a binelui comun, un filon spiritual capabil să chestioneze, să inspire și să înnoiască.

Religia oficială a României de azi nu mai este Ortodoxia mistică a lui Ioan Damaschin sau experiența contemplativă a Părintelui Stăniloae. Nu mai este nici revolta discretă, dar demnă, a greco-catolicilor din perioada comunistă. A devenit un sistem de asigurare reciprocă între Biserică și Putere. O înțelegere tăcută: voi ne legitimați, noi vă sponsorizăm. Voi vorbiți despre „familia tradițională”, noi vă alocăm bani pentru Catedrala Mântuirii. Voi liniștiți masele, noi nu vă deranjăm.

Dar tocmai această liniște este suspectă. Prea multă liniște în fața corupției. Prea multă complicitate în fața nedreptății. Prea multă tăcere în fața suferinței.

Pilda care lipsește

Dacă Iisus Hristos ar coborî azi în România și ar merge într-o școală de provincie, ar fi probabil invitat să nu deranjeze ora de religie. Dacă ar intra într-un centru de asistență socială bisericesc, i s-ar cere să nu pună întrebări despre buget. Dacă ar ține o predică despre săraci și marginali, ar fi acuzat că face politică.

Biserica oficială, în loc să fie conștiința morală a națiunii, riscă să devină doar un decor solemn pentru teatrul politic al imposturii. Nu mai oferă pildă, ci protocol. Nu mai arată drumuri, ci semne de circulație.

Credință ca putere de schimbare

Și totuși, există un nucleu viu al religiozității românești. Îl găsim în acei preoți care îngrijesc bolnavi fără să ceară nimic. În acele comunități care se adună pentru a ajuta, nu pentru a judeca. În acei credincioși care nu confundă moralismul cu spiritualitatea și care înțeleg că iubirea aproapelui e mai importantă decât votul corect.

România are nevoie de credință – dar nu ca instrument de control, ci ca sursă de curaj. De o credință care să spună adevărul, chiar și când doare. Care să nu se alieze cu forțele retrograde, ci să reamintească oricărei Puteri că, în fața divinului, toți suntem egali.

Trecutul care ne bântuie, viitorul care ne așteaptă

Am moștenit o religie care ne-a fost când opiu, când refugiu, când armă de rezistență, când sprijin al tiraniei. Nu putem rescrie această istorie, dar putem decide ce facem cu ea mai departe. Putem alege între o religie care paralizează și una care trezește. Între una care cere supunere și una care cultivă discernământul. Între o credință în Putere și o putere a credinței.

Doar de noi depinde dacă vrem să trăim într-o țară în care Biserica este doar vocea trecutului – sau și o forță vie pentru viitor.

Un viitor fără credință sau o credință fără viitor?

Întrebarea rămâne: mai are religia un rol eliberator în România? Poate Biserica – ortodoxă sau nu – să fie o voce morală, nu doar un reflector al Puterii?

Răspunsul stă în fiecare dintre noi. În felul în care ne raportăm la credință – ca la o forță care ne cere să fim mai buni, mai lucizi, mai solidari. Sau ca la o etichetă de apartenență, un ritual social golit de sens.

România are nevoie de spiritualitate, dar nu de una care slujește interesele puterii.

Ci de una care o chestionează. Care o înfruntă. Care, precum profeții vechiului Israel, strigă adevărul chiar și atunci când e incomod.

Atunci și numai atunci, credința va fi din nou putere. Dar nu puterea de a comanda. Ci puterea de a vindeca.