Campanie electorală pe marginea catafalcului: cum a transformat Victor Ponta înmormântarea lui Ion Iliescu într-un podium politic

În vreme ce sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Ion Iliescu era depus la Palatul Cotroceni, într-o atmosferă încărcată de simbolism și controverse, fostul premier Victor Ponta a apărut discret în cadru. Însoțit de Mădălin Voicu, Ponta a adus un omagiu fostului președinte al României, aprinzând o lumânare în fața catafalcului, printre coroanele oficiale, gărzi de onoare și un sobor tăcut de funcționari încruntați.

Gesticula cu aerul unui om sigur pe sine, vizibil conștient că toate camerele de luat vederi erau îndreptate spre el.

O simplă prezență de curtoazie? Greu de spus. Pentru că imediat după gestul solemn, Victor Ponta a ieșit la rampă — nu doar cu un mesaj de omagiu, ci și cu un discurs dur la adresa actualei conduceri a PSD, acuzând-o că l-a marginalizat pe Ion Iliescu și că a ratat o ocazie de a arăta unitate într-un moment istoric.

Într-o postare bine calculată, cu efect emoțional și aluzii tăioase, fostul premier a vorbit despre „cel mai bun președinte de după 1989” și despre „lipsa de demnitate a pigmeilor politici” care, în opinia sa, nu au înțeles importanța momentului.

Când vorbești despre pigmei politici, fără să-ți tremure condeiul, e inevitabil ca publicul să ridice o sprânceană și să se întrebe: „Stai așa, și tu cine ești? Titanul din spatele marilor epopei naționale?”

Retorica lui Victor Ponta, ca de obicei, jonglează cu auto-victimizarea și auto-mitologizarea într-un mod aproape poetic. El nu doar deplânge marginalizarea unei epoci, ci se plasează – fără să o spună direct, dar cu o claritate dezarmantă – în galeria celor mari, a celor care au fost, care știu, care înțeleg și care, desigur, ar putea din nou.

E un exercițiu clasic de rebranding politic cu parfum de statuie:

dacă toți ceilalți sunt mici, înseamnă că tu ești mare. Dacă toți au uitat, înseamnă că tu ești singurul care-și amintește. Și dacă totul e în paragină, poate că e nevoie de un restaurator cu experiență. Preferabil, unul care să fi avut deja palatul la cheie, și care încă mai păstrează dublura.

A fost, în esență, o campanie electorală camuflată într-o reverență.

Sub mantia doliului, Ponta a strecurat toate ingredientele unei platforme politice: apel la trecutul glorios, recuperarea unei figuri simbolice, apel la unitate, critică a actualilor lideri, și — subtil, dar clar — repoziționarea sa în spațiul public. În contextul tensionat al acestor funeralii de stat, decise deja de Guvernul Bolojan și oficializate prin decretul zilei de doliu național, orice gest are dublă semnificație. Iar Ponta pare să fi știut exact ce face.

Nu ratează nicio ocazie!

Nu este pentru prima dată când fostul premier se insinuează în spațiul public folosind teme istorice încă sensibile. Dar alegerea acestui moment — unul de o gravitate simbolică rară, cu societatea scindată între cei care plâng și cei care încă acuză — a stârnit reacții dintre cele mai diverse.

Unii i-au lăudat prezența…

… considerând-o o dovadă de loialitate față de o epocă în care România era „condusă de oameni adevărați”. Alții, însă, au văzut în apariția sa un gest cinic, un fel de selfie politic pe marginea unui sicriu național.

Mai ales că momentul nu a fost unul izolat. Tot evenimentul s-a desfășurat sub semnul unei rupturi vizibile. Prezența sicriului lui Ion Iliescu la Cotroceni, garda de onoare, slujba ortodoxă, transmisiunea oficială și steagurile în bernă au fost elementele protocolare ale unei decizii guvernamentale clare: funeralii de stat.

O alegere controversată, în contextul în care o mare parte din societate contestă moralitatea unui astfel de gest.

USR, spre exemplu, a refuzat participarea la ceremonii și a cerut explicit ca ziua de doliu să nu fie decretată. Alții, mai tăcuți, au privit înmormântarea ca pe o relansare simbolică a unei istorii care încă doare.

Pe acest fundal polarizat, apariția lui Ponta a avut, inevitabil, un impact. S-a poziționat, ca de obicei, la intersecția dintre omagiu și oportunism, amintind publicului că nu a dispărut, că are memorie și că încă mai joacă. Că, dacă i se oferă tribuna, o va urca — chiar și atunci când aceasta e drapată în tricolor și înconjurată de coroane funerare.

Orice ocazie trebuie speculată abil…

Ce rămâne, după ziua de doliu și după cuvintele frumos meșteșugite? Rămâne impresia unui spectacol ambiguu, în care granița dintre respect și manipulare devine aproape insesizabilă. Un omagiu sau un afiș electoral? Gest de loialitate sau strategie de imagine? Poate ambele. Poate niciuna.

Poate doar reflexul vechi al politicianului român care nu ratează niciun cadru — nici măcar pe cel al morții — pentru a transmite mesajul că încă există. Și că are de spus ceva.

Chiar și atunci când ar fi fost, poate, mai decent să tacă.

Dar, asta e, dragi prieteni. Cadavrele politice se înghesuie la catafalc.