De ce am încetat să mai trăim tot mai mult: adevărul din spatele plafonării speranței de viață

În ultimele decenii, titlurile răsunătoare au creat impresia că oamenii trăiesc mai mult ca niciodată. Medicina longevității, teste epigenetice avansate, suplimente de ultimă generație și investiții uriașe ale miliardarilor în tratamente experimentale pentru a atinge nemurirea au alimentat fascinația globală. Conceptul de „vârstă biologică” — vârsta fizică reală a corpului și creierului, nu cea cronologică — a devenit un subiect de interes major, iar zonele cu cea mai mare concentrație de centenari, denumite „Zone Albastre”, au fost studiate cu speranța de a descoperi secretul vieții eterne.

Cu toate acestea, dincolo de aparențe și tehnologie de ultimă oră, realitatea este mult mai puțin optimistă. Nu trăim mai mult, ci dimpotrivă: speranța de viață a început să stagneze, iar în unele țări dezvoltate, inclusiv în Regatul Unit, chiar să scadă, scrie The Independent.

Definiția și evoluția speranței de viață

Speranța de viață este o măsură statistică ce estimează, la naștere, numărul mediu de ani pe care o persoană îi poate trăi, bazat pe ratele actuale de mortalitate. În ultimele 150 de ani, acest indicator a înregistrat creșteri impresionante. În 1841, un bărbat născut în Anglia avea o speranță medie de viață de doar 40,2 ani, iar o femeie, de 42,3 ani. În 1920, datorită îmbunătățirilor în nutriție, igienă, condiții locative și controlul bolilor infecțioase, aceste valori au urcat la 55,8 ani pentru bărbați și 58,7 ani pentru femei. După cel de-al Doilea Război Mondial, progresele în imunizări, îngrijirea medicală universală și tratamentele pentru boli cardiovasculare și cancer au accelerat și mai mult creșterea speranței de viață, care a ajuns la începutul secolului XXI la 76,6 ani pentru bărbați și 80,4 ani pentru femei.

Încetinirea creșterii și impactul pandemiei de COVID-19

Însă progresul a început să încetinească în jurul anului 2010. Înainte de această dată, speranța de viață ajunsese la aproximativ 79 de ani pentru bărbați și 83 pentru femei, dar în următorul deceniu, creșterile au fost marginale. În 2020, pandemia de COVID-19 a produs un salt masiv în numărul de decese „excesive” — peste media ultimilor cinci ani — cu mai mult de 167.000 de decese în Anglia și Țara Galilor între martie 2020 și decembrie 2022. Drept consecință, speranța de viață a scăzut pentru prima oară în ultimii zece ani.

Deși impactul pandemiei a fost imens și justifică în parte această scădere, tendința de stagnare era deja evidentă înaintea acesteia. Un studiu amplu publicat în jurnalul medical The Lancet a arătat că între 2011 și 2019, toate țările europene (exceptând Norvegia) au înregistrat o încetinire semnificativă a creșterii speranței de viață.

Cauze structurale: criza financiară, austeritatea și inegalitatea

Această încetinire poate fi parțial explicată prin salturile anterioare spectaculoase în medicină și sănătate publică, care au redus drastic mortalitatea de-a lungul secolului XX și începutul secolului XXI. Dar și prin impactul crizei financiare globale din 2008, care a dus la șocuri în nivelul de trai și la politici de austeritate aplicate pe scară largă în țările dezvoltate.

David Finch, director adjunct la Health Foundation, subliniază că veniturile și accesul la bunuri și servicii influențează direct sănătatea populației. Reducerea cheltuielilor publice și austeritatea au afectat negativ sănătatea publică. Date istorice arată că îmbunătățirile în speranța de viață au mers mână în mână cu creșterea nivelului de trai; inversul pare să producă efecte contrare.

Limitele biologice ale longevității

Pe lângă factorii sociali și economici, există și o limită biologică naturală a longevității. Nir Barzilai, președintele Academiei pentru Cercetarea Sănătății și Duratei de Viață, explică că, pe durata evoluției umane, speranța medie de viață a rămas relativ constantă la 30-35 de ani, iar creșterea semnificativă s-a produs doar după mijlocul secolului XIX. Acest lucru a făcut ca bolile legate de îmbătrânire, precum Alzheimer, bolile cardiovasculare și cancerul, să devină principalele cauze de deces.

Există un plafon biologic pentru durata maximă de viață a fiecărei specii. De exemplu, șoarecii, chiar și cu intervenții, nu trăiesc mai mult de 4 ani. Pentru oameni, acest prag este estimat la aproximativ 115 ani, deși recordul uman atestat este de 122 ani. Modelele matematice sugerează o limită posibilă între 140 și 150 de ani, dar aceasta rămâne teoretică.

Cum se situează Regatul Unit în context internațional?

În cadrul studiului publicat în The Lancet, Anglia a fost desemnată „bărbatul bolnav al Europei” din cauza creșterii lente a speranței de viață, urmată de celelalte națiuni din Regatul Unit: Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. În timp ce alte țări europene precum Norvegia, Suedia, Danemarca sau Belgia au reușit să-și mențină un ritm de creștere, Regatul Unit s-a confruntat cu stagnare și chiar regres.

Comparativ cu Japonia — țară cu una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume — diferența pentru femei este de peste patru ani și jumătate. Aceasta este legată, în parte, de austeritatea severă din anii 2010, reducerea bugetelor pentru sănătate publică și presiunea uriașă asupra NHS (Serviciul Național de Sănătate).

Inegalitățile sociale și regionale: o problemă majoră

Disparitățile în speranța de viață în Regatul Unit sunt uriașe. Zonele cele mai sărace, cum ar fi Blackpool, au o speranță de viață comparabilă cu cea din Bangladesh, în timp ce regiunile cele mai bogate se apropie de nivelurile din Japonia. Datele OECD confirmă că Regatul Unit are unele dintre cele mai mari inegalități de venit din Uniunea Europeană.

Mulți dintre factorii de risc care duc la decese premature sunt „modificabili”: fumatul, obezitatea, sedentarismul. În zonele defavorizate, prevalența fumatului este de patru ori mai mare, iar obezitatea infantilă depășește de două ori media națională.

Probleme emergente: sănătatea mentală și izolarea socială

Nu doar vârstnicii sunt afectați. În 2025, un număr record de persoane în vârstă de muncă sunt inactive din cauza unor afecțiuni de lungă durată, inclusiv tulburări mentale. Un sfert dintre aceștia au sub 35 de ani, iar decesele prin suicid, abuz de substanțe și alcool – denumite „decese ale disperării” – au crescut alarmant în rândul tinerilor.

Izolarea socială, care a crescut cu 6% în Regatul Unit după pandemie, este la rândul său un factor major de risc pentru sănătate. Tinerii între 16 și 24 de ani sunt printre cei mai afectați. Studiile arată că efectele singurătății asupra sănătății sunt comparabile cu fumatul a 15 țigări pe zi, și chiar mai nocive decât obezitatea sau sedentarismul.

Soluții și perspective: rolul intervențiilor publice și farmaceutice

Pe lângă o abordare personalizată ce ține cont de dietă, exerciții, somn și conexiuni sociale, există medicamente care pot prelungi calitatea vieții și pot întârzia bolile asociate vârstei, precum Metformin, inhibitori SGLT2, agoniști GLP-1 și bifosfonați.

Totuși, experții subliniază că fără măsuri ferme de sănătate publică, progresele vor rămâne limitate. Exemplul combaterii fumatului din UK arată cât de eficiente pot fi politicile fiscale și de reglementare. Reducerea fumatului a dus la scăderea cu peste 50% a mortalității prin cancer pulmonar la bărbați între 1993 și 2018.

Problemele actuale – obezitatea, sedentarismul, consumul nociv de alcool – cer politici mai ambițioase, cum ar fi restricționarea reclamelor pentru alimente nesănătoase, reglementarea localizării fast-food-urilor și reformularea produselor procesate pentru a reduce conținutul de zahăr, sare și grăsimi.

Timpul pentru acțiune

Deși speranța de viață a crescut spectaculos în ultimii 150 de ani, progresul recent s-a blocat, în special în Regatul Unit. Problemele economice, sociale și biologice converg pentru a crea o criză latentă a longevității. Inegalitățile sociale, deteriorarea sănătății mentale și izolarea au adăugat presiune asupra unui sistem de sănătate deja sub stres.

Experții avertizează că este nevoie de o abordare radicală în prevenția bolilor și promovarea sănătății publice, echivalentă cu un efort de război, pentru a redresa această tendință îngrijorătoare și a oferi oamenilor șansa unei vieți mai lungi și mai sănătoase.

Dacă odată speranța de viață era un indicator clar al progresului social și medical, în prezent ea reflectă adesea adâncimea inegalităților și vulnerabilităților sistemelor noastre sociale. Rămâne de văzut dacă vom putea folosi noile descoperiri științifice și politici publice inteligente pentru a sparge acest plafon și a trăi cu adevărat mai mult și mai bine.