Bulgaria ia fața României: cum am ratat, iar, trenul industriei de apărare europene

Bulgaria tocmai a semnat un acord istoric cu Rheinmetall, gigantul german al industriei de apărare, pentru producția de pulberi și obuze de artilerie de 155 mm. Valoarea? Peste 1 miliard de euro, bani care vor însemna locuri de muncă, know-how, transfer tehnologic și, cel mai important, integrare directă în lanțurile strategice de producție NATO.

Un miliard care trece pe lângă noi, în pas de defilare

În tot acest timp, România – cu o poziție geostrategică incomparabil mai importantă și cu declarații pompoase la fiecare summit – se uită de pe margine. Ca de obicei, alții știu să facă, noi știm doar să vorbim.

Bulgaria – pragmatism, România – ezitare

Boiko Borisov, liderul GERB și figură politică abilă, s-a întâlnit încă din martie cu CEO-ul Rheinmetall, Armin Papperger. Au pus planurile pe masă, au discutat realist și rapid, iar acum Bulgaria pregătește terenul pentru fabrici care vor livra standard NATO.

România? De ani de zile anunțăm parteneriate strategice în apărare, dar de cele mai multe ori rămânem la nivelul de memorandumuri și poze de protocol. În loc să fim centrul de greutate pentru modernizarea capacităților defensive ale Europei de Est, ne mulțumim să cumpărăm scump și să importăm masiv, fără să dezvoltăm o producție reală pe teritoriul nostru.

Lecția ratată a industriei de apărare românești

În ultimii 15 ani, România a avut ocazia să revitalizeze o industrie de apărare care, înainte de 1989, producea de la pistoale și TAB-uri până la rachete sol-aer și avioane IAR. După ’90, totul a fost „privatizat” și „restructurat” până n-a mai rămas nimic.

Astăzi, Romarm e un conglomerat mai degrabă muzeal, cu fabrici care produc la cote minime, incapabile să concureze serios pe piața NATO. În schimb, Bulgaria, care nu a fost nici pe departe un pol industrial comparabil, se repoziționează ca hub al munițiilor grele europene.

Diferența? Viziunea și viteza politică.

Context geopolitic: de ce acum?

Invazia Rusiei în Ucraina a schimbat complet logica investițiilor în apărare. Europa nu mai are luxul de a amâna. E nevoie de producție masivă de muniție, de infrastructură militară și de capacități noi.

Germania și SUA își distribuie investițiile acolo unde găsesc parteneri agili. Polonia și acum Bulgaria au înțeles semnalul. România, cu toată proximitatea față de război și cu atâtea baze NATO pe teritoriul ei, rămâne un simplu beneficiar pasiv.

O problemă de mentalitate politică

Ce ne arată acest episod? Că România încă trăiește în logica tranziției: așteaptă ca marile puteri să vină și să ofere, în loc să bată la ușă și să propună. Liderii noștri nu sunt proactivi, nu negociază, nu trag de parteneriate.

Când Bulgaria se duce la Düsseldorf să vorbească direct cu CEO-ul Rheinmetall, România abia își numără delegațiile trimise la târguri de armament, unde se pozează cu broșuri și machete.

Încă un tren pierdut

Parteneriatul Rheinmetall-Bulgaria e mai mult decât o investiție punctuală. E un semnal că Europa își mută greutatea către cei care se implică și arată inițiativă.

România avea toate atuurile pentru a fi în centrul acestui proiect: graniță directă cu Ucraina, infrastructură militară NATO, bază de ingineri și tradiție industrială. Și totuși, am pierdut.

Încă o dată, Bulgaria ne ia fața. Și încă o dată, România confirmă că are talentul rar de a rata oportunități istorice.

Cronica oportunităților pierdute: cum a rămas România pe dinafară

Polonia – campionul industriei de apărare

În ultimul deceniu, Polonia a devenit exemplul clasic de țară care știe să atragă investiții strategice. Varșovia a adus pe teritoriul său producția sud-coreeană de tancuri K2 Black Panther și obuziere K9 Thunder, cu transfer tehnologic masiv. În plus, a semnat contracte uriașe cu SUA pentru HIMARS și Patriot, negociind și componente fabricate local.

România? A cumpărat același tip de sisteme, dar fără să obțină niciun strop de transfer tehnologic serios. Totul vine gata ambalat din afară. În loc de fabrici, avem facturi.

Cehia – drona europeană

Praga s-a repoziționat rapid în zona dronelor și a electronicii de luptă. În timp ce România abia vorbește despre dezvoltarea unor UAV-uri autohtone, cehii au intrat deja în lanțurile de producție ale UE și NATO. Investițiile private au fost stimulate prin politici fiscale clare și prin sprijin guvernamental real.

Slovacia – centrul de reparații pentru blindate

Slovacia, deși mult mai mică, a devenit hub european pentru mentenanța blindatelor trimise Ucrainei. Acolo se repară tancuri și transportoare venite direct de pe front. Bucureștiul ar fi avut toate argumentele să ceară acest rol: apropierea de linia frontului, infrastructura militară, tradiția mecanică. Dar n-a făcut-o.

România – „cazul Piranha V”

Un exemplu rușinos: contractul pentru transportoarele blindate Piranha V. În loc să fie produs local la un nivel consistent, a ajuns să fie un hibrid birocratic. După ani de bâlbe, offset-ul promis (transferul tehnologic și producția în țară) a rămas firav. În alte state, offsetul înseamnă fabrici întregi. La noi, înseamnă hale semi-goale și declarații oficiale.

Bulgaria – șah mat, încă o dată

Și acum vine lovitura: Bulgaria, cu un guvern instabil și cu o industrie de apărare modestă, reușește să atragă un miliard de la Rheinmetall. Pentru că a mers la țintă, a discutat direct și a închis repede.

O tradiție a eșecului

Aceste exemple arată limpede: România nu suferă de lipsă de șanse, ci de lipsă de ambiție și voință politică.
Ne-am obișnuit să fim clienți, nu parteneri. Piață de desfacere, nu producători. Marginali, nu lideri.

Și, pe măsură ce Bulgaria, Polonia sau Slovacia se transformă în huburi regionale de apărare, România rămâne pe margine cu sloganul: „Suntem importanți strategic”.

Dar importanța strategică nu se măsoară în hărți, ci în fabrici, contracte și capacitate reală de producție.

România, țara care trimite gogoși la război

Pe ăștia ar fi trebuit să-i cucerim cu delegații serioase, cu dosare groase de proiecte, cu oameni care să știe să bată palma și să tragă linie de profit. Dar nu, România a rămas în faza de protocol de la Cântarea României: sarmale fierbinți la caserolă, folcloriste nurlii și un pet de țuică de Novaci sau de Văleni.

Noi încă mai credem că ne duce mintea. Că avem „inteligență românească” și „spirit balcanic adaptabil”. Realitatea e că, atunci când se joacă partidele mari, noi încă tropăim cu mândrie pe margine, cu opinci, și ratăm mingea în pas de defilare.

Și uite așa, Bulgaria își face fabrici de obuze și pulberi cu Rheinmetall, iar România rămâne campioană la produs folclor și gargară. Pe hârtie suntem „poartă strategică a NATO”, în practică suntem poarta din fundul curții, pe unde intră câinii.