Rusia vrea să pună GPS pe suflet: aplicația „Amina” și obsesia Kremlinului pentru migranți

De la 1 septembrie 2025, Moscova devine primul oraș european (sau asiatic, depinde cine întreabă) în care migranții nu vor mai fi doar muncitori, ci și ținte mobile pe ecranele poliției. Conform unei legi adoptate în mai, „regimul experimental de evidență a locului de aflare a cetățenilor străini” obligă muncitorii din fostele republici sovietice – de la Moldova și Ucraina până la Uzbekistan și Kârgâzstan – să instaleze pe telefon aplicația „Amina”, prin care să trimită constant geolocația către autorități.

Experimentul supravegherii totale

Practic, Rusia inventează un Big Brother la scară mică: dacă ești muncitor pe șantier sau vânzător la tarabă, statul îți va urmări fiecare pas. Nu mai e nevoie de milițianul care te întreba „propusk, tavarișci?”. Ai acum un milițian digital care nu doarme și care știe exact unde bei berea după schimbul de noapte.

Aplicația „Amina”: un eșec tehnic care devine coșmar social

Ca orice produs lansat în stil rusesc, aplicația a început cu bug-uri monumentale. Migranții se plâng că nu funcționează, cere update-uri care nu există, nu recunoaște numere de telefon, nu încarcă fotografii și nici nu permite schimbarea adresei de înregistrare.

E ca un Kafka digital: trebuie să dovedești că exiști printr-o aplicație care refuză să recunoască faptul că exiști. Între timp, dacă nu te conformezi, legea spune clar – riști să fii expulzat. O combinație între haos birocratic și teroare administrativă.

De ce migranții?

Obsesia Moscovei pentru control vine dintr-un adevăr dureros: Rusia nu mai funcționează fără forța de muncă importată din Asia Centrală și din Caucaz. Milioane de muncitori din Uzbekistan, Tadjikistan sau Kârgâzstan țin în viață șantierele, piețele și serviciile din marile orașe. Dar în același timp, regimul îi privește cu suspiciune și îi consideră potențiale focare de nesupunere.

În loc să investească în integrare, educație sau politici sociale, Kremlinul alege varianta simplă: „pune-le un GPS, ca la brățările de supraveghere penală”. Oameni transformați în fișiere de date, urmăriți în timp real ca niște pachete livrate prin curierat.

Semnificația politică: paranoia în era Putin

Această măsură nu e doar o absurditate tehnologică, ci o declarație politică. Rusia își consolidează statutul de stat al controlului absolut, unde fiecare individ străin trebuie să fie monitorizat pas cu pas. Este o demonstrație de forță menită să arate populației că statul e vigilent, dar și un semnal transmis migranților: „sunteți tolerați doar atâta timp cât stați în lesa digitală”.

Într-o țară în care protestele interne sunt reduse la tăcere, în care media liberă abia mai respiră din exil, migranții devin țapi ispășitori perfecți. Iar tehnologia, oricât de rudimentară, devine unealta prin care puterea își hrănește paranoia.

Dimensiunea absurdului

Imaginează-ți un muncitor din Tadjikistan care vrea să trimită bani acasă. În loc să deschidă aplicația bancară, trebuie mai întâi să lupte cu „Amina”, să încerce să confirme un număr de telefon pe care aplicația nu-l recunoaște, să încarce o poză care nu se salvează și să trimită o geolocație care nu ajunge niciodată la destinație.

Rezultatul? Omul riscă deportarea nu pentru că ar fi comis vreo crimă, ci pentru că aplicația statului nu funcționează. Absurditatea atinge cote demne de Ionesco: deportări generate de bug-uri software.

Ecouri și comparații

Nu e prima dată când Rusia testează controlul digital. În timpul pandemiei, autoritățile au impus aplicații de urmărire a celor aflați în carantină. Mulți cetățeni au primit amenzi uriașe pentru „părăsirea domiciliului”, chiar dacă nu se mișcaseră din casă – aplicațiile dădeau erori de localizare.

Acum, aceeași logică se aplică migranților: o combinație de tehnologie defectă și stat polițienesc care poate decide oricând că ești în afara regulilor, chiar dacă nu ai făcut nimic greșit.

România și ecoul moldovenesc

Pentru cetățenii Republicii Moldova care muncesc la Moscova, măsura e o lovitură în plex. Mulți au plecat pentru salarii mai bune și trimit bani acasă. De la 1 septembrie, acești oameni devin nu doar emigranți economici, ci și subiecți ai unui experiment digital de supraveghere.

Pe termen lung, asta ar putea grăbi exodul lor către Vest, unde poate nu e ușor, dar unde nimeni nu îți cere să trimiți geolocația la poliție din trei în trei ore.

Distopia cu față birocratică

Ceea ce pare o știre bizară – Rusia pune GPS pe fiecare migrant – este, de fapt, o piesă dintr-un puzzle mai mare: statul totalitar care se extinde în viața de zi cu zi, până la ultima coordonată GPS.

Ironia supremă e că acest control nici măcar nu funcționează corect. Dar nu contează: pentru autorități, scopul nu e eficiența, ci frica. Frica migranților că pot fi expulzați oricând, frica cetățenilor că supravegherea digitală poate deveni norma.

Amina nu e doar o aplicație cu bug-uri. E un avertisment: când statul devine gardianul absolut, libertatea se stinge nu cu focuri de armă, ci cu update-uri care nu merg niciodată.

Supravegherea nu începe cu „Amina”. Ea e deja aici.

Dacă stai să privești cu cinism, măsura asta a Kremlinului pare mai degrabă un gest de disperare, un fel de „uite ce stat vigilent suntem, avem GPS pe fiecare migrant!”. Dar să fim serioși: orice posesor de telefon, smartwatch, card bancar sau cont pe rețele sociale este deja o insectă prinsă în plasa digitală.

Aplicațiile de ride-sharing știu unde urci și unde cobori, algoritmii de publicitate îți ghicesc dorințele mai repede decât soția sau prietenii, iar operatorii telecom dețin hărți complete ale mișcărilor zilnice ale fiecăruia. Google și Apple au făcut din geolocalizare un reflex banal – cu un singur click știi unde ești, unde ai fost și unde vei merge.

Și atunci vine Rusia și îți spune că te va controla instalându-ți „Amina”? E aproape comic. Diferența e că, în timp ce restul lumii îți vinde iluzia că datele tale sunt „folosite pentru experiența personalizată”, Kremlinul scoate mănușile și spune pe față: nu e despre experiență, e despre control.

Paradoxul digital: de la voluntar la obligatoriu

În Occident, îți dai singur locația, cu zâmbetul pe buze: check-in la restaurant, Insta Story din vacanță, aplicația de fitness care arată câți pași ai făcut până la toaletă. Nimeni nu te obligă. Dar ghici ce: informația ajunge oricum la servere, iar serverele sunt mai loiale banilor decât libertății tale.

În Rusia, aceeași poveste e împachetată altfel: dacă nu te conformezi, ești expulzat. Ai același rezultat – control total – dar altă regie. Într-o parte, supravegherea e marketată ca progres. În cealaltă, ca disciplină. În ambele cazuri, individul e redus la un punct luminos pe o hartă digitală.

Cercul complet: omul-cod QR

Pe fond, asta e marea transformare: omul devine un cod QR. Îl scanezi și afli tot – cine e, unde e, cât consumă, ce gândește (în linii mari). Migrantul din Moscova e doar versiunea sinceră a acestei povești. El e obligat să-și arate geolocația ca să poată lucra. Tu o dai gratis, pentru că vrei reduceri la Uber sau recomandări pe Spotify.

Rusia doar a rupt cortina ipocriziei.

Libertatea ca ficțiune convenabilă

Într-o lume unde fiecare dintre noi poartă voluntar propria brățară digitală, „Amina” nu e decât o caricatură brutală. Da, e abuzivă, e birocratică, e kafkiană. Dar să nu uităm: marile corporații și guvernele democratice fac același lucru, doar cu un zâmbet pe ecran și cu butonul „Accept Terms and Conditions”.

Diferența dintre Rusia și restul lumii? În Rusia, supravegherea e asumată ca instrument de putere. În Vest, e ambalată ca serviciu. Dar în ambele cazuri, suntem deja controlați. „Amina” doar ne obligă să recunoaștem ceea ce refuzăm să admitem: că libertatea noastră modernă se măsoară în kilobytes.