CCR și bastonul amânărilor: pensiile magistraților, eternul tabu care blochează reforma

Miercuri, Curtea Constituțională a României nu va decide. Asta e știrea. Când toată țara așteaptă tranșarea unei probleme-cheie – pensiile magistraților – CCR face ce știe mai bine: amână. Se ridică, își scutură roba, își aranjează manșetele și declară, pe un ton de autoritate glacială, că „nu e momentul”.

România în fața unui nou teatru constituțional

Și într-adevăr, pentru ei nu e niciodată momentul. Momentul potrivit e mereu „după”. După ECOFIN. După vizita delegației europene. După alegeri. După ce trece furtuna. În timp ce „după” devine etern, privilegiile magistraților rămân bătute în piatră.

Motivele oficiale și adevăratele motive

Oficial, decizia de amânare vine din două direcții:

• Neînțelegerile interne privind modul în care vârsta de pensionare a magistraților să crească etapizat până la 65 de ani.
• Riscul politic extern: un verdict negativ dat acum ar bloca România exact înainte de reuniunea miniștrilor de finanțe din UE (ECOFIN), programată pe 10 octombrie.

În realitate, CCR joacă un rol dublu. Pe de o parte, apără cu sfințenie propriile pensii. Pe de altă parte, își oferă un alibi perfect: „nu putem decide acum, altfel punem în pericol țara”. Ca și cum salvarea României de la tăierea fondurilor europene ar depinde de faptul că niște judecători nu-și sacrifică privilegiile.

Guvernul între legitimitate și rușine

Premierul Ilie Bolojan a fost cât se poate de tranșant: dacă legea pică la CCR, guvernul își pierde legitimitatea să mai rezolve „nedreptăți”. În traducere liberă: dacă magistrații scapă, totul se prăbușește. Nu mai poți să le spui militarilor, polițiștilor sau funcționarilor publici că trebuie să strângă cureaua, cât timp judecătorii constituționali se pensionează cu zeci de mii de lei lunar la 50 de ani.

Guvernul știe că e un joc de ruletă. Pe 10 octombrie, la ECOFIN, România trebuie să arate „reforme”. Nu vorbe, nu „intenții”. Dacă la acel moment pensiile speciale ale magistraților rămân neatinsul tabu, discuția despre deficit se transformă într-o discuție despre credibilitate. Iar credibilitatea României se clatină de ani de zile exact din acest motiv: se cere reformă, se livrează amânare.

Celelalte patru legi: perdea de fum sau soluție parțială?

În paralel, CCR are pe masă încă patru proiecte de lege, toate parte din pachetul pentru care guvernul și-a angajat răspunderea pe 1 septembrie:

• reforma în domeniul sănătății,
• guvernanța corporativă a întreprinderilor publice,
• eficientizarea autorităților administrative autonome,
• redresarea și eficientizarea resurselor publice.

Toate au fost atacate de opoziție (AUR, SOS, POT).

Ce se va întâmpla? Cel mai probabil, Curtea va practica o strategie de split: le va valida pe cele care nu deranjează prea tare interesele mari și va amâna pe cele unde lovește rețele de putere. Sănătatea și guvernanța corporativă? Posibil să treacă. Redresarea resurselor publice? Mai greu. Dar pensiile magistraților rămân „mărul otrăvit”.

De ce e pensia magistratului un tabu absolut?

Pentru că lovește în însăși structura sistemului. Nu e vorba doar de bani, ci de ierarhie. Cum poate un judecător CCR să spună „da” la reducerea pensiei magistraților, știind că mâine se uită în propriul fluturaș? E conflict de interese pur, dar mascat sub mantia interpretării constituționale.

Această castă s-a protejat de-a lungul anilor printr-un cerc vicios: magistrații decid în favoarea magistraților, sub pretextul apărării „independenței justiției”. În realitate, apără doar independența portofelului propriu.

Impactul amânării

1. Guvernul pierde ritmul – Bolojan și echipa lui se văd obligați să prezinte în fața Bruxelles-ului o reformă incompletă.
2. Baronii locali respiră ușurați – orice amânare e un cadou pentru cei care trăiesc din blocaje; mai mult timp pentru presiuni, pentru ajustări, pentru sabotaje.
3. Opoziția își freacă mâinile – AUR, SOS și POT pot poza în „apărători ai drepturilor câștigate”, chiar dacă în culise știu că e doar muniție electorală.
4. Cetățenii primesc un nou spectacol de ipocrizie – oamenii simpli aud din nou fraza „nu acum, e complicat”, de parcă ar fi nevoie de doctorate în drept constituțional ca să recunoști un privilegiu obscen.

România și pericolul fondurilor europene

Miza imediată e ECOFIN. Uniunea Europeană nu are răbdarea Curții Constituționale. Bruxelles-ul funcționează cu indicatori și termene, nu cu „vom vedea la toamnă”. Dacă reforma pensiilor speciale e aruncată peste bord sau îngropată sub amânări succesive, România riscă să se trezească nu doar cu o palmă diplomatică, ci și cu suspendarea fondurilor europene.

Iar atunci CCR nu mai e doar o problemă internă, ci devine un factor de risc economic. Când o decizie de la București poate bloca miliarde de euro, discuția nu mai e despre jurisprudență, ci despre sabotaj.

Statul care pedalează în gol

Curtea Constituțională, cu fiecare amânare, demonstrează că nu e arbitru, ci jucător. Și un jucător interesat, care își apără propriile privilegii. Într-un moment în care România are nevoie disperată de credibilitate și de reforme, CCR livrează ceea ce știe să livreze cel mai bine: timp mort.

Dar timpul mort nu ține loc de reformă. Nu convinge Bruxelles-ul, nu reduce deficitul, nu aduce legitimitate guvernului. Ține doar în viață o iluzie: că poți să tot amâni și, cumva, problema se rezolvă de la sine.

Realitatea e alta: fiecare amânare ne costă bani, prestigiu și șanse. Iar pensiile magistraților, neatinsul tabu, riscă să devină nu doar piatra de moară a Guvernului Bolojan, ci și pretextul perfect pentru ca România să rateze din nou un tren european esențial.