Ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani pe continentul european și în lume nu poate fi numit altfel decât o furtună. O furtună de slogane, de resentimente, de zgomot agresiv. Suveraniștii și-au făcut din stradă tribună și din minciună program politic. Ei au urlat împotriva „dictaturii Bruxelles-ului”, au demonizat instituțiile interne, au vânturat himerele suveranității absolute într-un secol în care interdependența este regula de bază.

O furtună care n-a adus ploaie, ci praf și cenușă

Dar după orice furtună, rămâne praful, noroiul și acoperișurile smulse. Iar în cazul nostru, după marșul acestei prostimi organizate, rămâne un continent sleit, cu democrații slăbite, cu cetățeni debusolați, cu încrederea făcută praf.

Rănile vizibile și rănile ascunse

1. neîncrederea generalizată

În primul rând, s-a prăbușit încrederea în tot ceea ce ținea loc de reper comun. Parlamentul a devenit „trădător”, judecătorii – „vânduți”, presa – „slugă”. Oamenii obișnuiți, prinși între propagandă și realitate, nu mai știu în ce să creadă. Această neîncredere nu se vindecă repede, fiindcă ea atinge chiar ideea de contract social.

2. fractura comunitară

Suveranismul a săpat tranșee între oameni. Familii s-au certat, prietenii s-au rupt, cartiere au fost împărțite după vot. Când vecinul e suspect că „nu iubește țara”, coeziunea socială se evaporă. Suveraniștii au hrănit tocmai această suspiciune, cu intenția clară de a diviza.

3. intoxicarea informațională

Răspândirea de fake news, manipularea grosolană pe rețele sociale, transformarea televiziunilor în arme de propagandă – toate acestea au produs nu doar dezinformare, ci o veritabilă epidemie de relativism: nimic nu mai e adevărat, totul e „părere”.

4. decredibilizarea instituțiilor

Nicio instituție nu a scăpat neatinsă. Biserica a fost confiscată de discursuri naționalist-pompieristice, școala a fost folosită ca teren de testare a ideologiilor suveraniste, iar administrația publică a devenit adăpost pentru sinecuriști „de partid”. Acest proces de decredibilizare e mai grav decât orice reformă ratată, pentru că taie legătura de încredere între cetățean și stat.

Ce înseamnă să reconstruim

Repararea nu înseamnă doar revenirea la „cum era înainte”. Suveranismul a demonstrat fisurile adânci ale democrațiilor. Vindecarea înseamnă o reconstrucție mai puternică decât clădirea originală.

1. restabilirea adevărului ca reper public

Trebuie să învățăm să sancționăm minciuna în spațiul public cu aceeași severitate cu care sancționăm corupția. Nu prin cenzură, ci prin transparență, prin demontarea rapidă a falsurilor, printr-un jurnalism de investigație robust.

2. educația civică practică

Educația civică nu poate fi doar o oră plictisită în clasa a opta. Ea trebuie să fie parte din viața cotidiană – programe comunitare, simulări de procese democratice, participare reală a copiilor și tinerilor în decizii. Doar așa se formează anticorpii împotriva populismului.

3. refacerea solidarității comunitare

E nevoie de punți. De proiecte comune între oameni cu opinii diferite, de platforme locale care să nu fie politizate, de o renaștere a dialogului direct. Numai contactul uman rupe bula digitală.

4. un nou contract între stat și cetățean

Instituțiile trebuie să se schimbe radical: mai puțină opacitate, mai multă responsabilitate, mai multă participare. Cetățeanul trebuie să simtă că statul e partener, nu adversar.

Lecțiile dureroase ale marșului suveranist

Suveraniștii au demonstrat că prostimea poate fi organizată și dirijată cu eficiență atunci când rațiunea cedează. Au adus în prim-plan resentimente, au resuscitat ură veche, au jucat pe coarda frustrărilor.

Dar mai au un „merit” indirect: ne-au arătat unde suntem vulnerabili. Faptul că atât de mulți oameni au fost seduși de suveranism spune ceva grav despre cum au funcționat democrațiile noastre – prea departe de cetățean, prea preocupate de calcule birocratice, prea lipsite de emoție și de viziune.

După furtună: ce vindecăm mai întâi?

1. Memoria colectivă – să nu uităm cine a urlat, ce a spus, ce consecințe a avut. Amnezia e cel mai mare dar făcut extremismului.
2. Demnitatea instituțională – judecătorii, profesorii, medicii trebuie protejați de linșajul propagandistic.
3. Spațiul public – piața, agora, străzile trebuie redeschise pentru dialog, nu confiscate de urlători cu portavoce.
4. Democrația cotidiană – nu doar alegeri o dată la patru ani, ci consultări reale, participare la nivel local, decizii transparente.

Unde au greșit democrațiile liberale

Democrațiile liberale au comis trei păcate fundamentale:

1. Autosuficiența – au crezut că victoria din 1945 (în Vest) și victoria din 1989 (în Est) și sunt definitive. Au tratat libertatea ca pe un bun intangibil, fără a o apăra zi de zi. În realitate, libertatea se erodează rapid dacă nu e hrănită constant cu transparență, educație și respect pentru cetățean.
2. Neatenția față de oamenii pierduți în tranziție – globalizarea a adus câștiguri uriașe pentru elite, dar pierderi pentru masele lăsate în urmă. Clase întregi, din orașele mici și satele abandonate, au fost lăsate pradă fricii și frustrării. Acolo a prins rădăcini suveranismul, ca o formă de răzbunare împotriva unei lumi care părea să nu-i mai includă.
3. Complicitatea cu corupția și birocrația – democrațiile nu au reușit să-și curețe instituțiile de excese, de sinecuri, de aroganța birocratică. Iar suveraniștii au speculat exact acest teren mlăștinos: „uitați-vă, instituțiile voastre vă fură!”.

Din ce s-a născut era ticăloșilor

„Era ticăloșilor” – cum îi putem spune acestei epoci a impostorilor cu drapelul în mână – s-a născut dintr-o combinație otrăvitoare:

• Frica de viitor: oamenii au simțit că lumea le scapă de sub control – tehnologie, migrație, crize climatice – și s-au agățat de „lideri tari” care promiteau ordine simplă într-o lume complicată.
• Oboseala democrației: democrația e lentă, greoaie, cere negocieri și compromisuri. Populiștii au venit cu scurtături: „noi decidem, fără parlament, fără discuții”. Mulți au găsit asta seducător.
• Spectacolul mediatic: televiziunile și rețelele sociale au făcut eroi din personaje grotesc de primitive, doar pentru că aduceau audiență. S-a creat o întreagă cultură a vulgarității convertite în „autenticitate”.
• Slăbiciunea morală a elitelor: în loc să contracareze cu forță acest val, mulți lideri moderați au cooptat limbajul suveranist, au cedat la presiune, sperând să salveze voturi. Așa au legitimat ceea ce ar fi trebuit condamnat.

Cum a devenit populismul un ticălos respectabil

Iluzia unei victorii definitive

Democrațiile liberale au trăit cu impresia că, odată câștigate, libertatea și pluralismul sunt bunuri ireversibile. „Am învins comunismul, am înfrânt fascismul, de acum înainte e liniște.” Această autosuficiență a fost o eroare capitală. Nimic nu e definitiv. Tot ce nu e apărat zilnic, dispare. Aici s-a născut breșa prin care ticăloșii au pătruns în spațiul public.

Oamenii abandonați în tranziție

Globalizarea și tranziția postcomunistă au adus profituri fabuloase pentru elite, dar și falimente personale pentru milioane de oameni. Sate goale, fabrici închise, cartiere lăsate în paragină. Acolo, frustrările au devenit capital electoral pentru cei care urlau „ne-au vândut străinilor!”. Din acest noroi s-a ridicat populismul, prezentându-se ca vocea celor uitați.

Oboseala democrației

Democrația e lentă, obositoare, plină de negocieri și compromisuri. Populiștii au venit cu rețete simpliste: „dăm afară hoții”, „închidem granițele”, „noi decidem în locul vostru”. Și mulți, exasperați de birocrația greoaie și corupția latentă, au mușcat din această iluzie a eficienței.

Spectacolul mediatic

Televiziunile și, mai târziu, rețelele sociale au creat eroi din personaje grotesc de primitive. Vulgaritatea a fost prezentată drept „autenticitate”, agresivitatea drept „sinceritate”. Ratingul a devenit criteriul suprem. Așa, ticăloșii au primit scena, reflectorul și microfonul.

Slăbiciunea morală a elitelor

Dar cea mai gravă eroare a democrațiilor a fost complicitatea tacită a elitelor. În loc să contracareze ferm valul populist, mulți lideri moderați au început să-i copieze. Au preluat limbajul, au cooptat mesajele, crezând că pot „domestici” extremismul. De fapt, l-au legitimat. Și astfel, ce era rușinos a devenit respectabil, ce era grotesc a devenit mainstream.

Era ticăloșilor

Din aceste greșeli s-a născut ceea ce trăim azi: era ticăloșilor. O lume în care prostia urlată la microfon valorează mai mult decât argumentul rațional, în care impostorul cu drapelul în mână e perceput ca lider, iar minciuna repetată devine „adevăr alternativ”.

Dar această eră are un paradox: nu poate dura. Pentru că nu construiește nimic. Populiștii se hrănesc doar din haos, dar nu pot genera soluții. Când promisiunile lor intră în coliziune cu realitatea, se prăbușesc sub propria goliciune.

Din cenușa populismului, o democrație mai matură

Editorialul acesta nu e o elegie, ci un plan moral. Marșul suveranist a demonstrat cât de ușor pot fi fragilizate societăți aparent stabile. Dar a demonstrat și că există limite: prostimea poate urla, poate speria, dar nu poate construi.

Noi va trebui să reconstruim. Să ne refacem încrederea, să repunem adevărul pe masa publică, să redăm demnitatea instituțiilor, să învățăm să ne ascultăm. Fără ură, fără răzbunare, dar cu fermitate.

Căci, la final, democrația nu e un dar, ci o bătălie zilnică.

Iar ceea ce vine „după furtună” e șansa noastră de a nu mai fi niciodată luați prin surprindere de marșul celor care confundă libertatea cu haosul și patria cu propria vanitate.